Tag: Ferdinand I

  • Nationalfeiertag am 1. Dezember: Militärparaden in Bukarest und Alba Iulia geplant

    Nationalfeiertag am 1. Dezember: Militärparaden in Bukarest und Alba Iulia geplant



    Jedes Jahr wird am 1. Dezember der rumänische Nationalfeiertag im ganzen Land, aber auch im Ausland, an den Einsatzorten der rumänischen Soldaten oder in den rumänischen Gemeinschaften au‎ßerhalb des Landes gefeiert. In Bukarest findet die traditionelle Parade unter dem Triumphbogen statt, an der auch alliierte Militärformationen teilnehmen werden. Zum ersten Mal seit der Pandemie wird die Veranstaltung ohne Einschränkungen für die Öffentlichkeit stattfinden. Bei der Militärparade werden auch die im Vergleich zu den Vorjahren neuesten Anschaffungen moderner militärischer Ausrüstung der rumänischen Armee präsentiert. Neben den rumänischen Soldaten werden etwa 150 ausländische Militärs aus Belgien, Frankreich, Nordmazedonien, der Moldaurepublik, Portugal, den USA und den Niederlanden an der Parade teilnehmen. Au‎ßerdem werden Soldaten aus verbündeten Ländern, die zu den NATO-Stützpunkten auf rumänischem Gebiet beitragen, etwa 25 technische Einrichtungen und Militärgeräteschaft vorführen, darunter Kampfflugzeuge aus Kanada, Italien, Spanien und den USA.



    Besondere Veranstaltungen zum Nationalfeiertag finden auch im siebenbürgischen Alba Iulia (dt. Karlsburg oder Wei‎ßenburg) statt: Beginnend mit dem 29. November wird im städtischen Archäologie-Museum Principia“ ein Bildungsprogramm durchgeführt. Am 30. November, wenn auch der Heilige Andreas gefeiert wird, der als Schutzpatron Rumäniens gilt, sind in Alba Iulia Kranzniederlegungen an Statuen von Persönlichkeiten vorgesehen, die eine bedeutende Rolle bei der Vereinigung von 1918 gespielt haben. Am selben Tag beginnt auch ein Fest der Traditionen und Bräuche. Der Nationalfeiertag wird am 1. Dezember mit einer militärischen Zeremonie mit Truppen und Kampfausrüstung begangen, an der rund 850 Soldaten teilnehmen. Au‎ßerdem sind Paradeabordnungen mit Bodenfahrzeugen, Hubschraubern und F-16-Kampfjets vorgesehen. Eine Abteilung französischer Soldaten der multinationalen Nato-Kampftruppe, die in Cincu (Kreis Brașov) stationiert ist, wird ebenfalls zu Fu‎ß an der Parade teilnehmen.



    Die Veranstaltungen sind dem 100. Jahrestag der Krönung von König Ferdinand I. und Königin Maria 1922 in Alba Iulia gewidmet, in Anlehnung auch an das historische Ereignis im Jahr 1600, als der Fürst der Walachei, Michael der Tapfere, an der Spitze seines Heeres in die Stadt — damals eine österreichische Garnison — einmarschierte. In die romantische oder romantisierende nationale Geschichtsschreibung ging der Moment als der erste Versuch einer politischen Vereinigung des rumänischen Raums ein.



    Ferdinand I., der im selben Sprachduktus als Vollzieher der Einheit“ bezeichnet wurde, war der erste König aller Rumänen, unter dessen Herrschaft die sogenannte Gro‎ße Vereinigung von 1918 zustande kam. Sie gilt als der wichtigste Akt in der Geschichte des rumänischen Volkes, als Siebenbürgen, Bessarabien und die Bukowina mit dem Altreich Rumänien vereinigt wurden. Als König erwies Ferdinand I. seinem Land gro‎ße Verdienste, er setzte Agrar- und Wahlrechtsreformen sowie Ma‎ßnahmen zur Konsolidierung des einheitlichen rumänischen Nationalstaats durch. Unter dessen Herrschaft war eine der blühendsten Periode des modernen rumänischen Staates zu verzeichnen.



    Ihm zur Seite stand eine bemerkenswerte Persönlichkeit, Königin Maria, die als Krankenschwester an der Front im Ersten Weltkrieg im Einsatz und als Diplomatin in den westeuropäischen Kanzleien tätig gewesen war. Ohne sie, so sagen es Historiker heute, wäre der Erfolg Ferdinands I. nicht derselbe und die Vervollständigung des modernen rumänischen Staates wäre wahrscheinlich ein schwer zu erreichendes Ziel gewesen.

  • România Mare și sacrificiul pentru ea

    România Mare și sacrificiul pentru ea

    Pe 16 octombrie 1922, după marea ceremonie a încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari în Catedrala de la Alba Iulia, era inaugurat și Arcul de Triumf. Pe sub el au trecut atunci cortegiul regal, reprezentanți ai unor state europene, unități militare, care alegorice. În 2022, centenarul încoronării suveranilor României Mari este totodată și centenarul Arcului de Triumf, primul monument de acest fel cu caracter permanent.



    Monument de for public al antichității romane care definește arhitectura Imperiului roman, arcurile de triumf au fost construite și în București ca mărturii ale victoriilor și marilor succese de stat. Precedentele arcuri de triumf din capitala României, cu caracter temporar, au fost ridicate în anii 1848, 1859, 1878, 1906 și 1918 și ele marcau momente glorioase: revoluția pașoptistă, unirea Principatelor Române, independența României, 40 de ani de domnie a regelui Carol I, victoria din primul război mondial. Arcul de Triumf pe sub care Ferdinand I și Maria s-au întors în capitala lor ca suverani ai Regatului României Mari a fost ridicat în 1922 din lemn. Dar decizia prin care urma să se ridice un arc de triumf de piatră se lua tot atunci. Actualul Arc este o construcție înaltă de 27 de metri, a fost concepută de arhitectul român Petre Antonescu și inaugurată în 1936.



    Arcul de Triumf a ținut să marcheze evenimentele de acum 100 de ani printr-o expoziție dedicată celor în memoria cărora a fost ridicat, și anume soldatul român din timpul primului război mondial. Expoziția din interiorul Arcului a fost centrată pe scrisorile primite acasă de rudele soldatului și pe cele primite de soldat de la familie și prieteni. Dramatism și lirism, acestea sunt cuvintele prin care se pot descrie fragmentele din multitudinea de documente. Sunt cele mai diverse trăiri omenești, războiul însuși este un nonsens, chiar dacă toți cei care scriu înțeleg rațiunile sale politice.



    L-am întrebat pe Titus Bazac, inspector de specialitate la Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monument de For Public din cadrul Primăriei Bucureștiului, care sunt momentele importante ale expoziției:

    Arcul de Triumf, în interiorul celor două picioare, conține două camere. În ambele camere și pe cele două podesturi sunt câteva reconstituiri. Pe piciorul de urcare este vorba de reconstituirea unui interior țărănesc unde o mamă înlăcrimată tricota ciorapi pentru fiul de pe front și se întreba de ce a trebuit ca el să plece pe front. Se întreba dacă avea vreun sens toată acea întrerupere a ciclului firesc al vieții, și anume plecarea fiului ei de acasă. După aceea, este vorba de un interior de casă, poate fi casă urbană sau casă rurală, cu o masă pe care se află o lampă. Acolo, o mamă înlăcrimată se întreba de ce trebuia să treacă prin toate acele necazuri, cu luptele ei interne cu decizia de a-și lăsa fiul să plece, de ce el plecase, o întreagă dramă.



    Pereții din Arc au fost tapetați cu panouri tulburătoare cu colaje formate din fotografii și facsimile din epistolele din arhive. Iar vizitatorii care urcă scările până în vârf își pot imagina trăirile celor de atunci. Mama este bolnavă de grijă și supărare pentru soarta ta îi scrie unui soldat sora sa. Iubitul meu, eu și copilul te așteptăm cu dor acasă îi scrie unui ofițer soția sa. Băiatul meu, să fii om, să-ți faci datoria și să te întorci întreg acasă îi scrie altui soldat tatăl său. Ajunși în atic, vizitatorii trec pe sub un uriaș sul de hârtie desfășurat pe bolta tavanului, care vine dintr-un picior al Arcului și continuă pe celălalt picior.

    Titus Bazac ne-a spus și care sunt momentele importante ale expoziției din partea pe care se coboară din Arc:


    Pe piciorul de coborâre, de asemenea vedem reconstituirea unei tranșee unde un soldat era pur și simplu distrus de situația în care războiul la care lua parte îl pusese. Era un soldat înnebunit care cioplea în neștire un țăruș într-o tranșee. Mai era un soldat care voia să scrie niște cuvinte celor de acasă și nu se decidea cum să înceapă scrisoarea. Ultima reprezentare, puțin macabră, este un mormânt. Pe monitor vedem un pluton de execuție care simbolizează cruzimea de care s-au lovit toți soldații din primul război mondial. El poate evoca și un episod al vieții lui Rebreanu care a fost transpus în opera sa: drama românului pus să lupte împotriva fraților lui. În ultimă instanță, el a decis să treacă de partea fraților lui, fiind ulterior prins și executat. Este vorba despre cel mai încărcat moment al expoziției care închide această reprezentare.



    Încoronarea suveranilor Ferdinand I și Maria în 1922 ca regi ai României Mari nu ar fi fost posibilă fără sacrificiul întregii societăți românești. Iar Arcul de Triumf, cea mai puternică mărturie materială de atunci, ne aduce aminte de acele sacrificii în fiecare zi.



  • Reformer, Playboy und Intrigant: der umstrittene König Karl II.

    Reformer, Playboy und Intrigant: der umstrittene König Karl II.

    König Karl II. wurde am 15. Oktober 1893 in Sinaia, der Sommerresidenz der rumänischen Könige von Rumänien, geboren. Er nahm 1913 am Zweiten Balkankrieg und dann am Ersten Weltkrieg teil. Als abenteuerlustiger Charakter und äu‎ßerst eitle Persönlichkeit verzichtete Karl II. zweimal — 1918 und 1925 — auf den rumänischen Thron. 1920 wurde sein erstes Kind aus seiner Ehe mit Ioana Lambrino geboren, einer Ehe, die ohne die Zustimmung des rumänischen Parlaments stattgefunden hatte. Nach der Scheidung von Lambrino folgte die legitime Ehe mit Prinzessin Elena von Griechenland, aus der 1921 König Michael I. von Rumänien geboren werden sollte.



    Als sein Vater, König Ferdinand I., 1927 starb, befand sich Karl im Exil, während Rumänien von einem Regentenrat im Namen seines minderjährigen Sohnes regiert wurde. 1930 kehrte Karl nach eindringlicher Aufforderung durch die rumänische politische Klasse auf den Thron zurück. In den mehr als 10 Jahren, in denen er Rumänien regierte, hat Karl II. das Land verändert. Während seiner Regierungszeit lie‎ß er unter anderem den Königlichen Palast errichten und die berühmte Kulturinstitution Königliche Stiftungen“ nahm ihre Arbeit auf. Der Jurist Radu Boroş, der am Institut für Luftfahrtrecht in Königsberg, Deutschland, promoviert hatte, bekleidete in den 1930er Jahren verschiedene Ämter in der rumänischen Luftwaffe. In einem Interview von 1995 mit dem Zentrum für mündlich überlieferte Geschichte des rumänischen Rundfunks hob Boroş die Rolle hervor, die König Karl II. bei der Stimulierung der Entwicklung der rumänischen Luftwaffe spielte.



    Ich möchte sagen, dass König Karl II. für mich ein gro‎ßer König war. Und wenn die Rumänen das verstanden hätten, hätten wir viel grö‎ßere Fortschritte gemacht, als es der Fall war. Alles, was vom Ende des Ersten Weltkrieges bis zum Zweiten Weltkrieg erreicht wurde, alles, was im Land, in der Industrie, in der Verwaltung usw. erreicht wurde, war von ihm ausgegangen, wurde durch ihn gefördert und durchgeboxt. Als er [aus dem Exil] nach Rumänien kam, hatte Rumänien aus der Sicht der Luftfahrt nichts. Während des Ersten Weltkriegs hatten wir nur wenige Flieger und Ballons. Wir haben uns mehr mit Ballons als mit Jagdflugzeugen oder Bombern beschäftigt. Daher beschloss er, die Entwicklung der Luftfahrt, insbesondere der Militärluftfahrt zu fördern. Im Bereich der Militärluftfahrt hat König Karl II. den Bau der Fabriken von I.A.R. Braşov durchgesetzt, wo wir auch ein Kampfflugzeug, I.A.R. 14, gebaut haben, das damals, in den Jahren 1937–38, eines der besten war. Neben der militärischen Luftfahrt erkannte König Karl II., dass wir auch eine zivile Luftfahrt brauchten. Weitsichtig wie er war, erkannte der König, dass das Flugzeug ein wichtiges Transportmittel werden würde. Und so beschloss er, eine rein rumänische Luftverkehrsgesellschaft zu gründen. Vor der Gründung dieser rumänischen Gesellschaft hatte Rumänien zusammen mit Frankreich an einem französisch-rumänischen Unternehmen teilgenommen.“





    Aber der Souverän hatte auch charakterliche Schwächen, die das Funktionieren des Staates und sein Ansehen in der Nachwelt beeinträchtigten. Er umgab sich mit geldgierigen Menschen, die einen schädlichen Einfluss auf ihn ausübten, und war ein Frauenheld, der in die Fänge machtgieriger Maitressen gelangte. Auf au‎ßenpolitischer Ebene versuchte der rumänische König eine Gratwanderung zwischen den Interessen der Gro‎ßmächte, um ein gewisses Gleichgewicht herzustellen, aber ohne gro‎ßen Erfolg.



    Radu Lobei war Kommandant der Königlichen Garde und erinnerte sich in einem Interview von 1994 an die Besuche des Souveräns 1938 in Frankreich, Gro‎ßbritannien und Deutschland.



    Im November 1938 begleitete ich den König nach London, mit einem von Premierminister Armand Călinescu gut eingeführten Programm, mit täglichen Hinweisen, ein Programm, das schwer zu befolgen war, weil der britische Hof Karl II. nicht willkommen hei‎ßen wollte. Und selbst die französischen Behörden machten es zur Bedingung, dass Frau Lupescu [die damalige Maitresse des Königs] ihn nicht nach Frankreich begleiten sollte. Und natürlich traf am Tag nach der Ankunft von König Karl auch Frau Lupescu ein, aber sie wohnte nicht im selben Hotel. Wir machten den Besuch in Paris und fuhren dann nach London, wo wir fast 10 Tage blieben. Wir kehrten nach Paris zurück, von wo aus wir nach Rumänien zurückkehren sollten — so sah es das Programm vor. Und eines Morgens sagte mir der König, wahrscheinlich am 9. November, als ich ins Hotel Meurice ging, in dem Karl wohnte, er habe beschlossen, nach Berchtesgaden zu fahren, um den Reichskanzler Hitler zu besuchen, ohne irgendein Programm vereinbart zu haben! Mir fiel der Himmel auf den Kopf! Stellen Sie sich vor: Diese Besuche waren unter solchen Schwierigkeiten organisiert worden, um gute Beziehungen zu den Westmächten wiederherzustellen, und der König wollte zu Hitler… Es war sehr schwierig gewesen, diese Besuche überhaupt stattfinden zu lassen, besonders die Visite in Gro‎ßbritannien.“



    1940 kam die Katastrophe. Es war das Jahr, in dem Rumänien die am Ende des Ersten Weltkriegs unter gro‎ßen Opfern gewonnenen Gebiete verlor: Bessarabien, die Nordbukowina, Nordsiebenbürgen und die Süddobrudscha. Im September 1940 verlie‎ß Karl II. den Thron Rumäniens ruhm- und glanzlos und ging mit seiner Geliebten Elena Lupescu und einigen engen Vertrauten erneut ins Exil. Er starb am 4. April 1953 in Estoril, Portugal. Bei seiner Beerdigung waren nur wenige Personen anwesend, darunter sein Bruder Nicolae.

  • Tifosul exantematic în România primului război mondial

    Tifosul exantematic în România primului război mondial

    Istoria epidemiilor în spațiul
    românesc a scris în anii primului război mondial pagini îngrozitoare despre
    tifosul exantematic. Conform statisticilor, în iarna anului 1916-1917, epidemia
    de tifos exantematic au luat viețile a aproximativ 350.000 de militari și
    450.000 de civili din România fiind considerată mai ucigătoare decât
    confruntările militare în sine.


    România intrase în primul război mondial în
    august 1916 alături de Antanta franco-anglo-rusă printr-o ofensivă militară în
    Transilvania, provincie locuită majoritar de români din Austro-Ungaria.
    Contraofensiva germano-austro-ungară din nord și cea germano-bulgară din sud au
    făcut ca armata română să trecă pe poziții defensive și, după patru luni de
    lupte, să fie nevoită să se retragă în Moldova împreună cu autoritățile și o
    parte din populație. În decembrie 1916 Bucureștiul era ocupat de armatele
    germane, bulgare și austro-ungare și se instituia un regim militar dur de
    rechiziții și restricții.



    Ocupația militară a Bucureștiului a
    însemnat însă și apariția unui nou dușman: tifosul exantematic. La sfârșitul
    lunii decembrie 1916 se înregistrează primele cazuri în rândul populației
    sărace din București care rapid s-au transformat într-o epidemie. Războiul și lipsurile
    ca hrana și căldura au contribuit la propagarea bolii. Al doilea focar de
    infecție, mult mai sever decât cel din sud, a fost cel adus de armata rusă. Istoricul
    Delia Bălăican de la Biblioteca Academiei Române a cercetat impactul pe care
    epidemia de tifos exantematic l-a avut asupra societății române.

    Ce înseamnă epidemie de tifos
    exantematic? Cauza erau păduchii, în consecință, mizeria și sărăcia, lipsa
    asigurării igienei în rândul populației civile și în rândul trupelor militare.
    În România, trupele ruse au adus această boală, ea apăruse în rândul trupelor
    ruse și sporadic în zona Balcanilor. Cu ocazia mișcării trupelor în Moldova
    boala s-a răspândit și la țară. Situația a degenerat ajungându-se la o
    mortalitate de 30% în rândul populației civile și până la 40% în rândul
    medicilor în luna martie a anului 1917.


    În
    ciuda haosului, autoritățile române reacționează și concep un plan de măsuri de
    combatere a epidemiei. Delia Bălăican. În ianuarie 1917, boala a fost recunoscută oficial iar vârful epidemiei a
    fost în martie. În Bucureștiul ocupat, Institutul de bacteriologie era în
    continuare condus de omul de știință Victor Babeș. La Iași, ca urmare a
    apelurilor făcute de Crucea Roșie franceză, serviciile mediale au fost
    unificate sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino. La București, Victor Babeș
    se ocupa de fabricarea de seruri și vaccinuri pentru că trebuie să spunem că
    epidemia de tifos nu era singulară. În timpul războiului au fost semnalate și
    alt fel de epidemii cum ar fi cele de holeră și malarie. Din păcate, și epidemiile
    au fost politizate, li se reproșau autorităților că nu fuseseră pregătite. Dar
    tifosul era o boală nouă, necunoscută în spațiul românesc, și din acest motiv
    nu exista vaccin.


    În
    orice situație-limită se disting și oameni care gândesc limpede și iau măsurile
    salutare. Unul dintre eroii luptei împotriva tifosului exantematic a fost
    medicul Ion Cantacuzino. Delia Bălăican. Doctorul Cantacuzino, spun memoriile personalităților vremii dar și
    arhivele mărturisesc, a făcut minuni la Iași, într-o perioadă scurtă a reușit
    să izoleze cazurile de tifos. O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă
    să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele
    sănătoase.

    Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau
    internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex.
    Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era
    practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost
    scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la
    despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a
    hainelor și obiectelor intime.

    Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru
    dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în
    petrol sau oțet. Acestea erau măsurile la îndemână la acea vreme. Aceleași
    măsuri erau luate și la București. La Iași, principala problemă a autorităților
    a fost asigurarea salubrității orașului. În acea iarnă teribilă și zăpada a
    fost un factor care a îngreunat rezolvarea tuturor problemelor. O problemă
    importantă era ridicarea morților de pe străzi.


    În
    acele momente critice, românii aveau nevoie de personaje salvatoare care să le
    redea încrederea în forțele proprii. Suveranii Ferdinand și Maria, în special
    regina Maria, au fost la înălțimea misiunii lor. Delia Bălăican.

    Regina Maria a fost un
    personaj-cheie nu numai în acel episod nefericit al epidemiei de tifos. Cred că
    imaginea ei din război este cea din fotografiile pe care deja le cunoaștem,
    stând la căpătâiul bolnavilor cu o vorbă bună și aducându-le mâncare grație
    relațiilor personale pe care le avea cu misiunile străine, mai ales cu cea
    americană, franceză și britanică. Regina Maria a fost un model pentru
    societatea românească iar doamnele din elita societății au urmat-o. Mobilizarea
    a fost exemplară, memoriile de război sunt emoționante. O amintesc aici doar pe
    regina Maria, o păstrăm pe regină ca pe un simbol în acea luptă și este poate
    singura imagine luminoasă din acele vremuri foarte grele.



    Măsurile
    luate au fost foarte eficiente, efectele fiind vizile în iunie 1917 când deja
    tifosul fusese eradicat. Era semnalul ridicării și cel care prevestea
    victoriile armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz care vor duce în
    anul următor la victoria finală.

  • Adunarea Națională de la Alba Iulia

    Adunarea Națională de la Alba Iulia

    Pe 1 decembrie 1918, Adunarea
    Națională de la Alba Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România. Cei 1228
    de delegați confirmau astfel alăturarea românilor din Austro-Ungaria
    proiectului României Mari al regilor Ferdinand I și Maria.


    1
    decembrie 1918, o zi friguroasă de iarnă, a fost o zi a bucuriei. Chiar dacă
    festivismul obișnuit de azi ne-ar face să credem că entuziasmul general era
    unul moderat, sursele vremii ne arată că mulțimile de oameni se manifestau cu
    bucurie deschisă în preajma acelei zile.
    Era bucuria marcării unui sfârșit cutremurător, cel al războiului de tranșee,
    contopit cu cel al sosirii păcii și al intrării într-o nouă țară, în România
    Mare, pentru care milioane de oameni muriseră la fronturile de pe Carpați și
    Dunăre.


    Bucuria românilor din Austro-Ungaria era justificată și de faptul că
    mulți făcuseră războiul în toți cei 4 ani grei, că luptaseră pe fronturi și că
    văzuseră moartea în toate formele ei înfricoșătoare. Numai cele 12 bătălii date
    pe râul Isonzo, la granița dintre Italia și Slovenia, după mărturiile românilor
    ardeleni care luptaseră acolo, fuseseră tot atâtea motive ca oamenii sa salute
    pacea din toată inima.



    Presa
    vremii, corespondențele, jurnalele și memoriile depun mărturie pentru atmosfera
    entuziastă din preajma zilei de 1 decembrie 1918. Oamenii voiau să se
    organizeze, să înlăture efectele războiului, să readucă pacea, prosperitatea
    economică și siguranța personală înapoi. Începutul iernii coincidea și cu
    venirea ninsorii și apropierea sărbătorilor de iarnă, iar revenirea la
    normalitate făcea ca totul să fie privit cu mare optimism.


    Clement Bolfă era din comuna Maieru,
    județul Bistrița-Năsăud. În anul 2000, pe când Centrul de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română l-a intervievat, el avea 90 de ani. Își aducea aminte că
    în 1918, pe când era un copil de 8 ani în clasa I, oamenii mari din jurul lui
    erau stâpâniți de bucuria mobilizatoare.

    Eram la şcoală şi aveam un învățător, Barnea Ionuc,
    şi acela ne-a povestit că trebuia să se ducă la adunare la Alba Iulia, că acolo
    era marea adunare, că se unea Ardealul cu Ţara Mamă. Şi apoi a venit şi ne-a
    povestit cum a fost şi apoi ne-a învăţat să cântăm, Pe-al nostru steag e scris
    Unire, Hora Mare, Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română, că eram
    copii. Îmi venea să plâng… Învățătorul ne-a povestit cum s-a unit
    Transilvania, cum au strigat atunci să se unească. El când a venit de la Alba
    Iulia a făcut serbare aici şi cântam şi mare bucurie a fost pe acele vremi!
    Mare bucurie a fost!



    Emil Wagner a fost membru al
    Partidului Național Țărănesc, înainte de 1918 membru al Partidului Național
    Român. L-a cunoscut foarte bine pe Iuliu Maniu, liderul PNȚ, și în anul 2000
    avea 104 de ani când își amintea împrejurările care au premers ziua de 1
    decembrie 1918. Wagner a făcut parte din delegația care urma să ia legătura cu
    Partidul Național Român din Bucovina, trimis de Maniu împreună cu Ilie Lazăr,
    un alt lider important al PNȚ. Euforia de atunci însă a fost însoțită și de
    momente extrem de tensionate. Wagner își amintea cum în luna august 1918
    Alexandru Vaida-Voevod, politician marcant al Partidului Național Român și
    deputat în Parlamentul de la Pesta, fusese delegat să ceară independența
    Transilvaniei în numele partidului:

    În Parlamentul ungar, Vaida a luat cuvântul şi-a cerut independenţa.
    Şi-atunci, contele Tisza, care era preşedintele guvernului, a spus că Vaida
    este trădător. Atunci a luat cuvântul şi Iuliu Maniu şi a cerut acelaşi lucru. Şi atunci s-a sculat
    în Parlament unul din familia Habsburgică, Ferdinand, și a spus nu-i putem învinui pe-aceşti oameni
    că sunt trădători de patrie deoarece sânt deputaţii noştri, nu sunt trădători.
    Că cer independenţa Transilvaniei este şi normal! Şi s-a cerut ca independența
    Transilvaniei să fie supusă la vot. S-a votat, dar acel Habsburg n-a votat. Dar propunerea lui i-a scăpat pe
    Iuliu Maniu şi pe Vaida și n-au fost executaţi, contele Tisza cerea executarea lor.



    Prezența femeilor pe scena Marii Uniri
    a fost una nu mai puțin importantă decât a bărbaților. Mamele, soțiile,
    surorile, fiicele marilor bărbați români de la 1 decembrie 1918 nu au fost mai
    prejos decât fiii, soții, frații și tații lor. Lucia Mihaly de Apșa, fiica unui
    mare avocat român, își amintea că ea a cusut tricolorul pe care l-a arborat pe
    balconul casei lor din Sighet, în Maramureș. Pe acel drapel, noii funcţionari
    au jurat pentru statul român după 1 decembrie 1918.

    În 1918 a venit fratele meu din Cluj și a adus un drapel de
    la Iuliu Maniu, i l-a adus mamei. Şi eu l-am cusut cu mătasă colorată şi cu
    asta mergeam cu fratele la piaţa în mijlocul oraşului. Şi acolo au fost
    delegaţii, au venit din fiecare sat să plece la Alba Iulia şi pe fratele meu a
    făcut jurământul şi a spus fiecare că nu se-ntoarce fără rezultat. Pe urmă ei
    au plecat, care pe jos, care pe căruţă, sau călare pentru că ungurii n-a lăsat
    la trenuri să meargă la Alba Iulia. Şi-a plecat şi fratele, şi ducea steagul,
    cu Ilie Lazăr. Și când s-a întors fratele, am pus pe balcon drapelul, era 24
    octombrie.



    Ce bucurie mai mare poate fi atunci
    când un război ucigător de 4 ani se termină? Mai ales atunci când se termină cu
    o țară nouă.

  • Generalul Gheorghe Mărdărescu

    Generalul Gheorghe Mărdărescu

    Figurile militarilor devin, în vreme
    de război, simbolice deoarece oamenii îşi pun speranţa în capacităţile lor de a
    acţiona pentru interesele popoarelor lor. Fiecare naţiune are propria sa listă
    lungă de militari prestigioşi, şi nici românii nu fac excepţie, unii militari
    şi-au câştigat o binermeritată faimă în timpul războaielor şi al crizelor
    acestora. În timpul războiului de independenţă din 1877-1878 s-a distins
    generalul Alexandru Cernat. În anii primului război mondial s-au remarcat
    generalii Eremia Grigorescu, David Praporgescu, Alexandru Averescu. În timpul
    războiului româno-maghiar din 1919 generalul Gheorghe Mărdărescu a fost cel
    care a ieşit în prim-plan. În cel de-al doilea război mondial au căpătat
    notorietate Aurel Aldea, Gheorghe Avramescu, Nicolae Ciupercă şi alţii.



    Războiul
    româno-maghiar din 1919 începea în luna martie când regimul bolşevic de la
    Budapesta condus de Bela Kun ataca Cehoslovacia şi România. La comanda armatei
    române se afla generalul Gheorghe Mărdărescu, militarul care o va conduce spre
    victorie şi spre lichidarea celui de-al doilea regim bolşevic din Europa
    instalat după cel de la Moscova. Pe 4 august 1919, armata română ocupa
    Budapesta şi astfel suferinţele populaţiei civile maghiare luau sfârşit.


    Mărdărescu
    s-a născut pe 4 august 1866 la Iaşi, în vechea capitală a Moldovei, şi a murit
    în Germania, la Bad Nauheim pe 5 septembrie 1938, la vârsta de 72 de ani. S-a
    dedicat carierei militare şi a urmat studii la Şcoala Superioară de Război din
    Bucureşti şi cursuri superioare la Brueck, în Austro-Ungaria, şi la
    Berlin-Spandau în Germania. A ocupat diverse funcţii în armată şi în
    învăţământul militar şi în 1913, la izbucnirea celui de-al doilea război
    balcanic, avea gradul de colonel şi funcţia de şef al statului major al
    Corpului 1 de armată.

    La intrarea României în primul război mondial, în 1916,
    Mărdărescu a primit comanda brigăzii 18 de infanterie şi imediat a fost
    desemnat în funcția de șef al Corpului III al armatei. La declanşarea războiului
    cu Ungaria, Mărdărescu avea în subordine grupul de unităţi Sud format din trei
    divizii şi un regiment, cu misiunea de a trece la ofensivă în cazul în care
    armata maghiară va continua atacurile începute în luna aprilie 1919. În urma
    bătăliei de pe râul Tisa din 20-26 iulie 1919, armata română o învinge pe cea
    maghiară şi ocupă capitala Ungariei.


    Însă
    victoria lui Mărdărescu a trebuit să fie apărată de diplomaţia română şi de
    opinia publică de contraofensiva diplomatică maghiară. Istoricul Şerban
    Pavelescu s-a referit la cea mai aprinsă dispută pe care generalul Mărdărescu a
    avut-o în epocă, disputa cu generalul american Harry Bandholtz, pe marginea
    atitudinii generale a acestuia faţă de români şi mai ales a memoriilor
    americanului: Existau câteva
    prevederi ale armistiţiului de la Belgrad şi hotărâri ale conferinţei de pace
    care îndreptăţeau România să ridice materialul de război, să interneze
    militarii inamici şi, în general, să ia o mulţime de măsuri. Acestea i-au fost
    însă reproşate României ulterior.

    Să nu uităm că lucrurile sunt undeva la
    mijloc. Fac referire la celebra dispută din epocă, oarecum indirectă, dintre
    generalii Bandholtz din Comisia Aliată de Control de la Budapesta trimis
    special de conferinţa de pace de la Paris, unul dintre militarii străini din
    Comisie, şi generalul Mărdărescu, comandant al trupelor române care au ocupat
    Budapesta şi comandant al trupelor de ocupaţie din Ungaria. Există o mulţime de
    acuze, multă propagandă, o mulţime de neînţelegeri.

    N-o să intru într-o
    polemică pe marginea a aceea ce s-a spus despre trupele române, dacă este
    adevărat sau nu, ci o să spun că starea generală era una de război. Trebuie
    să-l înţelegem pe generalul Bandholtz şi memoriile sale, extrem de
    controversate pentru români. Generalul nu a scris niciodată pentru publicare,
    erau însemnările sale proprii, nu a intenţionat să le publice. El era exponent
    al unui anumit tip de civilizaţie occidentală, de evaluări şi de mod de funcţionare
    în societate care se regăsea în Europa Centrală. Faţă de români, şi nu numai
    faţă de români, împărtăşea bigotismul şi toate prejudecăţile care puteau
    circula în societate.

    După
    război, generalul Mărdărescu a primit onorurile cuvenite. A fost decorat de
    regele Ferdinand I cu ordinul militar Mihai Viteazul pentru priceperea cu care
    a condus campania din Ungaria. A intrat în politică şi s-a alăturat Partidului
    Naţional Liberal condus de Ion I. C. Brătianu, spre deosebire de mulţi militari
    care s-au strâns în jurul generalului Alexandru Averescu şi al Partidului
    Poporului.

    Între 1922 şi 1926, Mărdărescu a fost ministru de război în guvernul
    condus de Brătianu, cel mai lung şi mai stabil guvern din perioada interbelică.
    După ce a ieşit din politică, în 1927 a fost avansat la gradul de general de
    corp de armată. În 1925, generalul Mărdărescu a publicat volumul Campania
    pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1920) în care
    descrie cu lux de amănunte luptele duse cu unităţile maghiare, situaţia
    deplorabilă a locuitorilor Ungariei şi măsurile luate de autorităţile militare
    române pentru pacificare.

  • Rumänien feiert Tag des rumänischen Königshauses

    Rumänien feiert Tag des rumänischen Königshauses

    Am 10. Mai wird in Rumänien der Tag des rumänischen Königshauses gefeiert. 2016 wurde der Königstag zum Feiertag erklärt. Das Datum hat eine mehrfache Bedeutung, es symbolisiert drei historische Ereignisse: den Beginn der Herrschaft des Fürsten und späteren Königs Karl I. (1866), die Unabhängigkeit des rumänischen Staates vom Osmanischen Reich (1877) und die Krönung Karl I. zum König (1881). In diesem Jahr feiert Rumänien 150 Jahre, seitdem Karl von Hohenzollern-Sigmaringen Fürst der Vereinten Donaufürstentümer wurde. Der 10. Mai 1866 war der Tag, an dem Karl I. den Eid ablegte. Die rumänischen Politiker hatten eingesehen, dass nur ein ausländischer Fürst helfen kann, die Rivalitäten zwischen verschiedenen politischen Familien im Land zu überbrücken. Das Land brauchte Objektivität und Neutralität.



    Am Ende des Jahres 1866 hatte Fürst Karl die Zustimmung des französischen Kaisers Napoleon III. und des preu‎ßischen Königs Wilhelm I. erhalten, nach Rumänien zu kommen. Er verlie‎ß das Schloss Sigmaringen, begab sich nach Düsseldorf, von wo er die Schweiz und Österreich überquerte und schlie‎ßlich mit dem Schiff nach Turnu Severin kam. Am 10. Mai 1866 trat Karl in Bukarest ein. Das war der Anfang der längsten Herrschaft in der Geschichte Rumäniens. Karl I. herrschte 48 Jahre, eine Zeitperiode, in der der 10. Mai zum Nationalfeiertag und zum Tag der Dynastie wurde. Es war eine Zeit voller Stabilität, in der Rumänien sich wirtschaftlich und politisch stark entwickelt hat und diese Entwicklung konsolidieren konnte.



    Wie zuvor erwähnt, wurde am 10. Mai 1877 die Unabhängigkeit des rumänischen Staates gegenüber dem Osmanischen Reich erklärt. Die Opposition erwartete im Parlament die Antwort der Regierung auf eine Anfrage hinsichtlich der Vorbereitung der Armee. Der rumänische Au‎ßenminister Mihail Kogălniceanu sagte damals die geschichtsträchtigen Worte: Wir sind unabhängig, wir sind eine selbstständige Nation“. Das Parlament hat einstimmig eine Resolution gebilligt, durch die die Unabhängigkeit des Landes ausgerufen wurde. Am 10. Mai 1877 gingen alle Parlamentarier zum königlichen Schloss, um die Zustimmung des Fürsten Karl zu erhalten.



    Vier Jahre später, am 10. Mai 1881, wurde Rumänien vor dem Hintergrund eines monarchischen Europas zum Königreich. Die Ausrufung des Königreiches war von höchster Bedeutung für Rumänien. Es wurde von den anderen europäischen Staaten als gleichberechtigte Monarchie akzeptiert. Karl I. war der erste Monarch der Hohenzollern-Sigmaringen-Dynastie. Der Name ändert sich während der Herrschaft von König Ferdinand I. in Königliches Haus von Rumänien, eine Dynastie, die das Land durch Karl II. und seinem Sohn Michael I. leitete. Der Tag des Königs wurde zum ersten Mal 1917 von der deutschen Besatzungsmacht und zum zweiten Mal von dem kommunistischen Regime nach der erzwungenen Abdankung von König Michael I. 1947 verboten. Die Kommunisten hatten diesen Feiertag durch die totalitäre Propaganda aus dem kollektiven Gedächtnis der Rumänen gelöscht. Der Tag des Königs nimmt nun seinen in der Geschichte wohlverdienten Platz wieder ein. In Rumänien werden zum Königstag zahlreiche Veranstaltungen organisiert.

  • Rumänisches Königshaus: 150 Jahre seit Einführung der Monarchie

    Rumänisches Königshaus: 150 Jahre seit Einführung der Monarchie

    Bis zur Machtergreifung der Kommunisten 1945 hatte der 10. Mai als Tag des rumänischen Königshauses die Bedeutung eines neuen Anfangs nach einer langen Periode voller Unsicherheit und Enttäuschungen. Die Rumänen haben in der ersten Hälfte des 19 Jahrhunderts versucht, die Ideen der Modernität umzusetzen sowie eine Demokratie aufzubauen und Wohlstand zu erreichen.


    Eine Verkörperung dieser Bestrebungen war Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, der am 10. Mai 1866 zunächst Fürst von Rumänien wurde. Unter seiner Herrschaft erlebte Rumänien nach Meinung vieler Historiker seine beste Entwicklungsperiode in der Geschichte des Landes. Unter dem Königsnamen Karl I. war der Deutsche aus adeligem Hause der erste von den vier Monarchen Rumäniens. Der Historiker Alin Ciupală erläutert, dass die einfachen Rumänen Karl I. am Anfang nur schwer akzeptierten, doch die Eliten verbanden gleichzeitig auch viele Hoffnungen mit ihm:



    Karl I. wird von den einfachen Rumänen mit Gleichgültigkeit empfangen. Die Rumänen kennen ihn nicht. Karl kennt ebenfalls das Volk nicht. Er ist ein deutscher katholischer Fürst, also ein Fremder für die meisten Rumänen. Die politische Elite aber empfängt ihn mit viel Hoffnung. Nach der enttäuschenden Herrschaft des rumänischen Fürsten Alexandru Ioan Cuza lag die Hoffnung im künftigen König Karl I. Andererseits müssen wir sagen, dass der deutsche Fürst bei seiner Ankunft in Bukarest einen wahren Schock erlebte. Die Königin Elisabeth erzählt später mit viel Humor, dass Karl nach einem langen, riskanten und ermüdenden Weg von Bukarest, von der Realität, die er hier traf, sehr enttäuscht war. Im Vergleich zu den deutschen Städten der Zeit war Bukarest damals eine provinzielle Stadt. Seine Residenz, die Häuser der Adelsfamilie Golescu, sah nicht wie die Residenz eines Fürsten aus. Karl I. wird sich aber anpassen und lässt diese schwierige Anfangsperiode hinter sich.“




    Der Nachfolger von Karl I., sein Neffe Ferdinand I., war ebenfalls ein guter König. Zusammen mit seiner Frau, der Königin Maria, wurde er 1918 zum Gründer Gro‎ßrumäniens. Der Historiker Alin Ciupală unterstreicht die besondere Lebenskraft der Königin Maria während des ersten Weltkrieges:



    Die Königin Maria war nicht nur freiwillige Rot-Kreuz-Schwester. Sie wollte nicht nur die Wunden der Verletzten heilen und die Leiden mildern. Sie hatte ebenfalls eine politische Rolle. Das damalige System der konstitutionellen Monarchie erlaubte der Königin nicht, politische Aufgaben zu erfüllen. Sie umging diese Schranken, was von ihren Briefen bezeugt wird. Königin Maria bemühte sich sehr, die für Rumänien notwendige Hilfe auf internationaler Ebene zu gewinnen. Die Kronprinzessin spielte nicht nur eine soziale und kulturelle, sondern auch eine politische Rolle. Königin Maria zählte zu den wenigen Menschen in der Führungselite, die Anfang 1918 noch an den Sieg im Krieg und an die Umsetzung der nationalen Ideale glaubten.




    Der dritte König Rumäniens, Karl II., war eine schwierige und umstrittene Persönlichkeit. Die Historiker sind der Auffassung, er stellte den Anfang des Endes der rumänischen Demokratie dar. Der Historiker Florin Muller dazu:



    Karl II. ist eine komplexe politische Gestalt. Ich würde seinen Namen eher neben Figuren wie Ion Antonescu oder neben kommunistische Führer setzen, als ihn im Geiste Karl I. oder Ferdinand I. zu sehen. Der Modernisierungsprozess Rumäniens geht während seiner Herrschaft in eine neue Etappe über und Karl II. brachte sich tatsächlich aktiv ein. Diese neue rumänische Modernisierung war ein Prozess, in dem die moralischen und konstitutionellen Prinzipien in den Hintergrund traten. Karl II. war eine quasi faschistische Art der Mobilisierung der nationalen Ressourcen und eine Arbeitsweise wichtig, die zu jener strengen Natur Karl I. oder dem enthaltsamen Stil Ferdinand I. im totalen Gegensatz stand. Sein politisches Verhalten hinterlie‎ß eine tiefe Spur im Bewusstsein der Rumänen. Das kommunistische Regime verdankt dem personalisierten Machtstil Karl II. sehr viel. Er bereitete Rumänien auf den Totalitarismus vor.“




    Der letzte König Rumäniens, Michael I., widersetzte sich nach dem Krieg dem Kommunismus und bemühte sich, die Demokratie wiederzubeleben. In einem Interview mit der Abteilung für mündlich überlieferte Geschichte des Rumänischen Rundfunks im Jahre 2008, sprach sich der heute 95-jährige König Rumäniens für Menschlichkeit und Gutherzigkeit im Umgang miteinander:



    Den anderen anständig zu behandeln, niemanden zu verachten, Gutherzigkeit und Menschlichkeit walten zu lassen — all das ist nicht leicht zu erreichen. Man sollte im Allgemeinen gutherzig sein, aber manchmal muss man direkt sagen, dass es so nicht weitergehen kann. Ich habe furchtbare Sachen gesehen, die den Menschen in diesem Land widerfahren sind, als die Behörden gleichgültig blieben oder arme, einfache Menschen abschmettern lie‎ßen. Man darf so etwas nicht dulden. Ich habe etwas Anderes gelernt. Ich beziehe mich auf Menschlichkeit. Wir sollten alle Menschen gleich behandeln. Alle Menschen sind gleich, ob arm oder reich. Es ist sehr schwer für mich, mit Menschen zusammenzukommen, die diese Einstellung teilen. Es ist grausam, arme Menschen wie Müll zu behandeln!”




    Das kommunistische Regime hat König Michael I. am 30. Dezember 1947 zum Abdanken gezwungen. Rumänien wurde zu einer Tyrannei, die erst 1989 ein Ende nahm. Nach 150 Jahren ist die Monarchie ein Vorbild für die Normalität in der Entwicklung des Landes.

  • Aus der Geschichte des Roten Kreuzes in Rumänien

    Aus der Geschichte des Roten Kreuzes in Rumänien

    Das Rote Kreuz wurde in Rumänien 1876 als humanitäre Organisation gegründet. Sein erster Sitz war im Bukarester Colţea-Krankenhaus. Das rumänische Rote Kreuz hatte von Anfang an eine intensive Tätigkeit. Ein ausgestatteter Krankenwagen mit einem Arzt und mehreren Krankenschwestern versorgte die Verletzten des serbisch-türkischen Kriegs. Im nachfolgenden Unabhängigkeitskrieg Rumäniens gegen die Türken 1877-1878 war das rumänische Rote Kreuz schon eine erfahrene Organisation.



    Später war Königin Maria, die Ehefrau des Königs Ferdinand I., sehr aktiv in der Organisation. Im 1. Weltkrieg wanderte sie von Lazarett zu Lazarett. Ihre Fotos in Krankenschwester-Uniform gingen um die Welt. Ein Merkmal der Filialen des Roten Kreuzes ist die Solidarität untereinander und das Mitgefühl gegenüber leidgeprüften menschlichen Wesen, unabhängig auf welcher Seite sie kämpfen oder welcher Religion sie angehören.



    Im Archiv des Zentrums für mündliche Geschichte des rumänischen Rundfunks befinden sich mehrere Zeugenaussagen mehrerer Menschen, die im Roten Kreuz aktiv waren. Wir haben für unsere heutige Sendung drei Zeitzeugenberichte ausgewählt. Ani Cicio-Pop Birtolan war die Tochter von Ştefan Cicio-Pop, einer der politischen Anführer der Rumänen in Siebenbürgen. Sie war im Roten Kreuz aktiv und erinnerte sich an das Ende des 1. Weltkriegs und erzählte von der Aufruhr vor der Gründung Gro‎ßrumäniens:



    Während des 1. Weltkriegs war ich schon ziemlich gro‎ß. Während meiner Arbeit beim Roten Kreuz habe ich niemanden diskriminiert. Ich arbeitete in einem Krankenhaus, wo ich Soldaten, die ihre Hände oder Beine verloren hatten, mit dem Löffel ernährte. Wir unternahmen alles Mögliche, um ihr Schicksal zu lindern. Wir entschieden uns gleich: Die Rumäninnen vom Roten Kreuz werden rund um die Uhr am Bahnhof hei‎ßen Tee servieren. Wir boten auch Brötchen an, die wir zu Hause gebacken hatten. Meine 14jährige Schwester backte diese Tag und Nacht zusammen mit unserem Dienstmädchen, sie schlief nicht. Und ich dachte: Was können wir noch tun, wir müssen ein Manifest schreiben. Hätte ich nur noch ein Exemplar dieses Manifests! Ich habe mit einem jugendlichen Enthusiasmus geschrieben und kann mich überhaupt nicht mehr daran erinnern, wie ich das gemacht habe. Ich eilte zum Klavier und wir sangen die Nationalhymne ‚Erwache, Rumäne!‘ und ‚Zu den Waffen!‘. Es war ein jugendlicher Überschwang ohnegleichen.“




    Mircea Carp war Offizier und hatte Beziehungen zu den Amerikanern, die im Roten Kreuz aktiv waren. Bevor er aus Rumänien flüchtete, wurde er von den neuen kommunistischen Behörden verhaftet.



    Beginnend mit März 1947 und bis zu meiner Verhaftung habe ich einige Gruppen geleitet, die das sogen. ‚amerikanische Geschenk‘ in Iaşi und Vaslui verteilten. Darauf hatten es die Ermittler abgesehen, ob ich etwa geheime Botschaften der amerikanischen Behörden dem rumänischen Kreuz in Vaslui und insbesondere in Iaşi übermittelt habe. Ich konnte mich davor drücken und sagte nur die halbe Wahrheit. Ich gab keine Informationen, ich gab zu, zwei Mal geschlossene Umschläge übergeben zu haben. Jedes Mal sagte ich, dass ich als Offizier den Umschlag nicht öffnen durfte, um zu sehen, was drinnen ist. Die Ermittler beharrten darauf, dass die Umschläge militärische Informationen oder Anweisungen für das Rote Kreuz in Iaşi und Vaslui enthielten. Das war natürlich weit übertrieben, weil zu der Zeit die Amerikaner so etwas nicht unternahmen. Insbesondere weil es sich um eine Hilfsmission für die Bevölkerung, die mit der Dürre kämpfte, handelte. Ich gab zu, Umschläge übergeben zu haben, die dann vor mir in Iaşi und Vaslui geöffnet wurden und die Anweisungen für die Verteilung der amerikanischen Hilfe beinhalteten. Es hatte nichts mit Spionage oder Sabotage zu tun.“




    Alexandru Smochină war politischer Gefangener und als er im Lager in Magadan, im fernen Orient, ankam, wurde ihm gesagt, er könne mit Hilfe des Roten Kreuzes Briefe nach Rumänien schicken.



    Ich ging zum Speisesaal, dorthin hatten sie uns bestellt. Alle waren Ausländer: Koreaner, Japaner, Deutsche, Bulgaren, Serben, Ungarn, Finnen, Rumänen, Leute aus dem Baltikum, sowjetische Bürger, Griechen, aus Asien waren da noch Perser, viele Völker. Nach einer Weile nahm ich Platz neben Lascu, einem Rumänen aus Bukarest. Und da kam einer und sagte uns einfach, wir hätten das Recht, unseren Familien zuhause zu schreiben. Dafür bekamen wir Postkarten des Roten Kreuzes und des Roten Halbmondes. Er empfahl uns, den Eltern zu schreiben. Er sagte uns: Mütter bleiben Mütter. Wer eine Ehefrau hatte, wusste nicht, ob er sie nach so vielen Jahren noch hat. Er gab uns je eine Postkarte und sagte uns, wir hätten das Recht, jeden Monat zu schreiben. Er sagte noch, wir hätten das Recht, Pakete und Geld zu bekommen, aber keine Waffen oder Ähnliches. Das hat uns sehr gefreut und wir alle haben dann geschrieben. Er sammelte dann unsere Postkarten ein. Weil ich aber immer das Lager wechselte, habe ich nur von meiner Frau und meiner Tochter eine Antwort bekommen.“



    Das rumänische Rote Kreuz verkörperte die menschliche Solidarität, abseits des Hasses zwischen Menschen und Völkern. Das Rote Kreuz brachte viele Male Licht, Trost und Hoffnung in düsteren Zeiten.



    Audiobeitrag hören: