Scurtmetraje, un program adresat copiilor, filme
vintage, precum şi filme de lungmetraj de public şi de nişă, premiate la
festivaluri internaţionale şi prezentate în proiecţii speciale în România au
fost oferta Festivalului Internaţional de Psihanaliză şi Film, ce s-a
desfăşurat în al doilea weekend din decembrie, la Muzeul Ţăranului Român în
Bucureşti.
Şi pentru că în România evenimentul are loc în
fiecare an, începând din 2012, sub directoratul criticului de film
Irina-Margareta Nistor, am invitat-o pe aceasta să ne spună de unde vine ideea
unui astfel de festival şi cum s-a dezvoltat: De la Londra a venit
ideea, pentru că acolo există de foarte mulţi ani, se întâmplă o dată la doi
ani şi cum spunea Andrea Sabbadini, (n.r. directorul European Psychoanalytic
Film Festival Londra, Marea Britanie) care îl organizează acolo, în curând o
să-I ajungem din urmă, pentru că noi îl facem anual. La ei există deja de 16
ani şi a început ca un festival în care vin doar psihanalişti şi câţiva critici
de film, dar puţini şi creatori de film, în rest se discută doar cu
psihanalişti şi se analizează câte un film sau câte un documentar. În cazul
nostru eu am schimbat puţin, în sensul că eu am public în sală care poate să
pună întrebări atât celor care prezintă filmele, cât şi celor care le
psihanalizează, sau care psihanalizează regizorul respectiv sau scenaristul şi
încercăm să aflăm ceva mai mult, pentru că de obicei nu corespunde ce a dorit
regizorul cu ce vede psihanalistul şi asta mi se pare foarte interesant.
Dincolo de regizori, producători de film şi
psihanalişti, organizatorii au invitat şi oameni care au ceva de spus despre
zonele în care ne poartă proiecţiile, ne-a mai spus Irina Margareta Nistor: Plus
că de fiecare dată este invitat cineva care are legătură directă cu ce se
întâmplă în film. De exemplu, la The Mountain Between us (n.r. (Premiera
absolută, unică proiecţie in România, în regia lui Hany Abu-Assad), pentru că
se întâmpla pe un munte şi pentru că este un film foarte tulburător, de la care
am zis eu că poate învăţăm ceva mai multe, ca să nu se mai întâmple tot felul de
nenorociri când se fac escaladări fără prea multă pregătire, l-am chemat pe
Ticu Lăcătuş, care ştim că a fost până pe Everest, să ne spună câte ceva. La
Femeia din luna lui Fritz, care este un film din 1929, şi care fiind un film
mut a avut o ilustraţie de către cei de la Celleofun, ilustraţie cu instrumente
extrem de vechi, l-am chemat pe Dumitru Prunariu, ca să ne spună cum este în
spaţiu. Deci cam ăsta este sistemul de lucru.
Care este feedback-ul psihanaşiştilor? Irina Margareta Nistor: El poate să fie uneori
foarte departe de ceea ce şi-a imaginat iniţial cel care a făcut filmul. Am să vă dau un exemplu:
Chuck Norris versus comunism, pe care l-a făcut Ilinca Călugăreanu şi care
este despre România din anii 80, când singura supapă erau casetele video – pe
care eu le dublam atunci deşi eu sunt total împotriva dublajelor, între altele.
Eu întotdeauna am socotit că eram un fel de Marry Poppins, că mă lăsau acasă cu
copiii, să vadă desene animate ca să le găsească o ocupaţie. Psihanaliştii interpretează
cu totul altfel şi nici Ilinca atunci când a făcut filmul nu a interpretat aşa:
că de fapt este o voce maternă şi că indiferent de generaţia din care face
parte privitorul, el practic se raportează la faptul că lui îi spune cineva
nişte poveşti. Sunt nişte poveşti interpuse, pentru că filmele acelea eu doar
le traduceam, nu le făceam, dar pentru că erau în limba maternă, psihanaliza se
ducea către partea maternă. Diferenţele sunt mari: Ilinca atunci când a făcut
filmul, l-a făcut în ideea că uite cum poţi să scapi prin filme de o dictatură,
cum zic eu: Filmul la nevoie se cunoaşte, nu numai prietenul!
Iar publicul, de toate vârstele, este foarte
dornic să înţeleagă din subtilităţile filmului, ne-a mai spus interlocutoarea
noastră: Pun
foarte multe întrebări, întrebări cu totul neaşteptate şi asta este foarte
important, pentru că pot să răspundă ambii invitaţi şi vor să ştie cât mai
multe detalii. De exemplu, am avut la Amantul dublu, care este filmul lui
François Ozon, unde încheiam cu doctorul Cristian Andrei şi oamenii au vrut să
ştie care este finalul, care îl sesizează el ca final, pentru că finalul
filmului este relativ deschis. El a răspuns întrebând sala: dumneavoastră care
credeţi, ce anume vi s-a părut. E o modalitate mult mai bună de a face un
dialog cu un public, căruia i-a fost refuzată psihanaliza vreme de 50 de ani şi
o văd ca pe o împăcare între una şi alta. Sau la filmele de copii de dimineaţă,
am avut la un moment dat proiecţia filmului Micul Vampir (n.r. Germania 2017, regia: Richard Claus, Karsten
Kiilerich)şi pentru că înainte să înceapă filmul le spusesem că dacă eu salut
ar fi bine să-mi răspundeţi, dacă eu zâmbesc, la fel, când după ce au văzut
filmul i-am pus să deseneze nişte vampiri, toţi vampirii zâmbeau. Eu zic că am
câştigat partida!
Dacă la Londra festivalul de psihanaliză şi film
este bianual, în România el se desfăşoară în fiecare decembrie, pentru că aici
avem veşnic ceva de recuparat, după cum ne-a spus directorul festivalului.
Irina Margareta Nistor ne-a dezvăluit o parte dintre surprizele ediţiei a
VII-a: O să fiu din nou la categoria
vintage, nu o să mă duc iar chiar în anii 20, o să mă duc la filmul cu Dustin
Hoffman şi celebra Mrs.Robinson, cu Anne Bancroft, The Graduate (nr. film SUA
din 1967, în regia lui Mike Nichols), la Absolventul, mai ales că suntem la
ediţia a şaptea şi am putea spune că am absolvit măcar grădiniţa.
Atmosfera de sărbătoare a festivalului parcă
îngroapă vechiul an şi îl pregăteşte pe cel nou, potrivit tradiţiei populare
româneşti.