Radio România Internațional

Tag: filosof

  • Filosoful Mihai Șora (1916-2023)

    Filosoful Mihai Șora (1916-2023)

    Recent, filosoful și eseistul Mihai Șora s-a stins din
    viață, în locuința sa din București. A fost unul dintre intelectualii români
    care au traversat câteva regimuri politice și au asistat la marile schimbări
    ale istoriei secolului 20. În afara operei sale, el merită atenție și pentru
    alte câteva performanțe nu la îndemâna oricui. Dacă s-ar alcătui topuri ale
    longevității, Șora cu siguranță ar ocupa un loc fruntaș. Foarte puțini oameni
    se pot lăuda cu o viață lungă de 106 ani. O altă performanță ar fi anul
    nașterii sale, în toiul primului război mondial, la sfârșitul căruia, în 1918,
    se forma România Mare. Mihai Șora chiar obișnuia să spună sunt mai bătrân
    decât România Mare. O altă performanță a filosofului o constituie publicarea volumului
    Du dialogue intérieur. Fragment d’une
    anthropologie métaphysique în 1947, la editura Gallimard, fiind primul român
    publicat de prestigioasa casă editorială franceză. Iar o altă performanță o
    deține Mihai Șora și ca protestatar. Este considerat cel mai în vârstă
    demonstrant român prin participarea sa la mitingurile antiguvernamentale din
    Piața Victoriei din București din anul 2017 pe când avea 100 de ani.


    Mihai
    Șora s-a născut în noiembrie 1916 în Banat, în acel moment provincie majoritar
    românească din Austro-Ungaria, în familia unui preot. A studiat filosofia și
    limbi clasice la Universitatea din București și a obținut o bursă în Franța în
    anul 1938. În timpul ocupației germane a Franței din cel de-al doilea război
    mondial, scrie o teză de doctorat despre marele filosof francez Blaise Pascal. Din
    perioada războiului datează rătăcirea comunistă a lui Mihai Șora, înscrierea sa
    în Partidul Comunist Francez. Sentimentele sale profund antifasciste, ca ale
    atâtor intelectuali, au fost manipulate și deturnate către aderarea la cealaltă
    față a regimului totalitar criminal, comunismul. Însă biografia sa, din
    fericire, avea să-l vindece de iluzia comunistă. Revenind în România pentru
    a-și vizita părinții în 1948, este oprit de regimul comunist să se reîntoarcă
    în Franța unde era așteptat de soție și copii. A fost forțat astfel să rămână
    în România și să trăiască aici tot restul vieții sale.


    Mihai
    Șora a fost un apropiat al Grupului de lași, un grup de intelectuali care
    încercau să se opună regimului comunist în anii 1970, grup format din
    scriitori, eseiști, filosofi, traducători. Sorin Antohi a fost unul dintre
    membrii Grupului de la Iași și își amintea de ceea ce făcea Mihai Șora pentru
    ei, ori de câte ori era nevoie. Tereza
    Culianu-Petrescu o spune: Mihai Șora era prietenul nostru, omul care venea la
    Iași de atâtea ori. Stătea atât de mult timp cu noi și trebuie spuse lucrurile
    care sunt mai puțin cunoscute. Da, transporta documente care trebuia să fie scoase
    din țară: scrisori, numere de revistă și asemenea alte lucruri care trebuia
    scoase din țară. Ele trebuia să fie trimise în diferite moduri în străinătate,
    pe diverse căi. Și da, Mihai Șora a făcut-o de cel puțin trei ori pe cărăușul
    pentru aceste documente care trebuia trimise.


    După
    1945, România trăia din plin utopia comunistă și intelectualii împreună cu
    societatea treceau prin aceleași privațiuni materiale și spirituale. Absurdul
    cotidian atinsese apogeul și Sorin Antohi își aducea aminte de felul în care
    s-a comportat Mihai Șora, cel vindecat de iluzii politice, într-o situație în
    care realitatea și utopia ideologică erau total separate.

    Aș face o ultimă evocare a lui Mihai Șora în următorul fel:
    este o mare discuție pe internet și peste tot despre el din toate punctele de
    vedere și din toate direcțiile. Eu voi publica în curând un text care se va
    numi Tăcerile lui Mihai Șora. Oamenii nu știu pentru că n-au văzut, n-au fost
    martori, deci nu știu de tăcerile lui. Și dacă au existat vreodată tăceri
    elocvente acelea sunt tăcerile lui Mihai Șora. Dau un singur exemplu: la o
    conferință despre utopie pe care am organizat-o la Universitatea din Iași în
    1986, Mihai Șora era, din punctul meu de vedere, special guest star. Toți erau
    special guest stars, dar el era cel mai special guest star. Mihai Șora s-a
    ridicat de la locul lui, când l-am invitat la cuvânt, s-a dus la postamentul de
    unde trebuia să vorbească, s-a uitat în sală la stânga și la dreapta, destul de
    intens, și s-a întors de la locul de unde plecase și s-a așezat liniștit. Așa
    cum am spus și atunci, spun și acum: sunt lucruri despre care uneori tăcerea
    este mai elocventă. În loc să vorbească despre utopie într-o distopie, așa cum
    încercam noi să facem în forma noastră de subversiune și de contracultură,
    Mihai Șora a tăcut.


    După
    1989, Mihai Șora a participat la renașterea politicului în România prin
    demnitatea de ministru al învățământului. A participat la edificarea societății
    civile în România ca membru al Grupului pentru Dialog Social și al Alianței
    Civice. A rămas o voce publică și activă până la sfârșitul vieții.


  • 35 de ani de la moartea filosofului Constantin Noica

    35 de ani de la moartea filosofului Constantin Noica

    Constantin
    Noica, unul dintre cei mai importanți filosofi români ai secolului 20, s-a
    născut în 1909 în județul Teleorman, în sudul României, și a murit pe 4
    decembrie 1987 la Sibiu, dată de la care s-au împlinit 35 de ani. Urmează Facultatea
    de Litere și Filosofie a Universității București pe care o absolvă în 1931 cu o
    teză de licență despre filosoful german Immanuel Kant. A fost atras de ideile
    trăirismului, o variantă românească a existențialismului, avându-l ca principal
    exponent pe Nae Ionescu, unul dintre profesorii săi. În anii 1930 este apropiat
    cercului de idei Criterion. În 1940, după un stagiu de un an în Franța,
    revine în România și-și susține teza de doctorat în filosofie. În același an,
    pleacă la Berlin la Institutul Româno-German unde va rămâne până în 1944, anul
    în care România va ieși din alianța cu Germania nazistă. În perioada șederii
    sale în Germania a frecventat seminarul de filosofie al lui Martin Heidegger.

    După război
    și instaurarea comunismului în România, în 1949 Noica primește din partea
    autorităților domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. În 1958 este arestat,
    anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică împreună cu toți
    participanții la întâlnirile informale organizate de el în așa-numitul lot
    Noica-Pillat. Eliberat în 1964, va fi angajat la Centrul de Logică al
    Academiei Române din București. Acolo se va împrieteni cu nume importante de
    intelectuali români precum filosofii Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei
    Pleșu, Andrei Cornea. Din 1975 se retrage la Păltiniș, stațiune montană la 15
    kilometri de orașul Sibiu, unde este vizitat de cei care căutau răspunsuri la
    interogațiile filosofice ale lumii de atunci. Opera lui Noica cuprinde 32 de
    volume de filosofie, estetică, critică literară și artistică, publicistică, din
    care 20 publicate în timpul vieții, alte 12 după moartea sa.


    Filosoful
    și eseistul Andrei Pleșu a fost unul dintre discipolii lui Noica. Pleșu a ținut
    să spună că formarea sa intelectuală s-a datorat pușcăriașilor, așa cum a fost
    denumită elita intelectuală română întemnițată de comuniști. Unul dintre
    pușcăriași a fost Constantin Noica.

    Am avut norocul să mă
    formez în preajma câtorva pușcăriași. M-au ajutat decisiv, m-au modelat, m-au
    făcut să refac o continuitate intelectuală cu generațiile anterioare și asta a
    contat enorm pentru tânărul care eram atunci. Am avut norocul să îi întâlnesc
    devreme pe Alexandru Paleologu, pe Sergiu Al-George, pe Remus Nicolescu, pe Teodor
    Enescu, pe I. D. Sârbu chiar, dar nu în calitatea lui de formator. Eu am fost
    coleg de facultate cu un domn care era mai mare cu 10 ani decât mine, care
    făcuse teologia, dar făcuse și pușcărie și atunci era în anul întâi la istoria
    artei. Acesta se numea Marin Tarangul și eu îl respectam foarte mult pentru că
    era mai mare ca mine, făcuse Teologia, făcuse pușcăria, era un domn. Și, în
    plus, avea o bibliotecă extraordinară, mai ales pentru vremurile acelea. Și mai
    avea ceva: pe lângă că era cultivat și școlit în toate variantele, cu
    experiențe de viață incredibile, nu-și pierduse plăcerea de a trăi. Și el m-a
    reînvățat boema bucureșteană pe care eu, silitor cum eram pe vremea aia, aveam
    tendința s-o evit sau s-o marginalizez. Ei bine, el mi-a refăcut plăcerea de a
    regăsi comunitatea de petrece juvenile, tonifiante. Într-o zi, a venit și mi-a
    spus: fii atent, în România literară a început să scrie un domn de care sigur
    n-ai auzit. Îl cheamă Constantin Noica. El începuse să publice fragmente din Rostirea
    românească. Citește, îmi spune Marin, să vezi și tu cum sună limba adevărată a
    filosofiei.


    Pentru Andrei Pleșu, întâlnirea cu
    scriitura lui Noica, și pe urmă cu filosoful în persoană, a însemnat
    deschiderea unui orizont existențial și cultural.

    Am citit, am fost marcat, era cu totul alt sunet decât
    știam eu până atunci. Și s-a mai întâmplat că eu făceam engleză în afara
    liceului cu o doamnă Meri Polihroniade, văduva pedagogului de dreapta Polihroniade
    care murise în închisoare, dar al cărei actual bărbat, domnul avocat Lăzărescu,
    stătuse în pușcărie cu domnul Noica. Și această combinație Lăzărescu-Tarangul a
    făcut să pot să ajung la domnul Noica. Domnul Lăzărescu i-a vorbit de mine, iar
    Marin m-a dus la el. Stătea în Berceni într-un apartament de două camere,
    într-un bloc nou. Era foarte cuviincios îmbrăcat, îmi aduc aminte că m-a frapat
    eleganța lui. După ce am stat de vorbă împreună cu Marin, ne-a oferit, în mod
    amical, 10 lecții de greacă veche. Acesta a fost debutul relației mele cu
    domnul Noica. Și tot el e acela care mi-a spus: dacă vrei să te apuci de filosofie,
    nu se poate fără germană. Pune mâna și apucă-te de germană. Și mi-a dat și trei
    cărți de citit.



    Constantin Noica a rămas în istoria
    filosofiei române a secolului 20 prin textele sale erudite și prin traducerile
    din operele filosofilor antici greci. Dar și ca model al profesionalismului și
    integrității academice.

  • Filosoful Constantin Noica (1909-1987)

    Filosoful Constantin Noica (1909-1987)

    A fost o personalitate
    controversată, dar și un model pentru cei care l-au urmat în ceea ce a fost
    denumită Școala de la Pătiniș. Noica a trăit din plin impactul pe care
    secolul 20 l-a avut asupra umanității și a avut experiențe legate deopotrivă de
    fascism și de comunism, ambele fețe ale totalitarismului.


    Constantin
    Noica s-a născut în 1909 în județul Teleorman, în sudul României, și a murit în
    1987 la Sibiu. Studiile și le face la Facultatea de Litere și Filosofie a
    Universității București pe care o absolvă în 1931 cu o teză de licență despre filosoful
    german Immanuel Kant. A fost
    atras de ideile trăirismului, o variantă românească a existențialismului,
    avându-l ca principal exponent pe Nae Ionescu, profesor al său. Trăirismul
    afirma că atitudinea mistică asupra vieții era mai importantă decât cea
    intelectuală sau analitică. Ionescu credea că mistica și autoritatea, specifice
    creștinismului ortodox, erau principiile fundamentale ale vieții. Alți
    discipoli mai cunoscuți ai lui Ionescu au fost istoricul religiilor Mircea
    Eliade, criticul de artă Petru Comarnescu, filosoful pesimist Emil Cioran. Ca
    autor de texte, Noica a debutat în revista liceului Spiru Haret pe care l-a
    absolvit. În anii 1930 este apropiat cercului de idei Criterion și ideilor fasciste
    promovate de către acea societate culturală. În 1940, după un stagiu de un an
    în Franța, revine în România și-și susține teza de doctorat în filosofie. În
    același an, pleacă la Berlin la Institutul Româno-German unde va sta până în
    1944 până când România va ieși din alianța cu Germania nazistă. În cei 4 ani de
    stat în Germania a frecventat seminarul de filosofie al lui Martin Heidegger,
    cel mai influent nume al filosofiei existențaliste.


    După război
    și după comunizarea completă a României, în 1949 Constantin Noica primește din
    partea autorităților comuniste domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. În 1958 este arestat, anchetat și
    condamnat la 25 de ani de muncă silnică împreună cu toți participanții la întâlnirile
    informale organizate de el. Lotul acesta de condamnați va primi numele grupul
    Noica-Pillat. Este eliberat în 1964 din închisoare și este angajat la Centrul
    de Logică al Academiei Române din București. Acolo se va împrieteni cu nume
    importante de intelectuali români precum filosofii Gabriel Liiceanu, Sorin
    Vieru, Andrei Pleșu, Andrei Cornea. Din 1975 se retrage la Păltiniș, stațiune montană
    la 15 kilometri de orașul Sibiu, unde este vizitat de cei care căutau
    răspunsuri la interogațiile filosofice ale lumii de atunci. Este înmormântat la
    Păltiniș, după propria dorință. Opera lui Noica cuprinde
    32 de volume de filosofie, estetică, critică literară și artistică,
    publicistică, din care 20 publicate în timpul vieții, alte 12 după moartea sa.


    Arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română deține o înregistrare cu Constantin Noica în care acesta comenta la
    microfon un vers al poetului Mihai Eminescu, găsit în arhiva Academiei Române:

    În manuscrisul eminescian 2254, păstrat la Academia Română, un manuscris ce cuprinde piese de
    teatru, traduceri de piese, proiecte, în manuscrisul acesta unde apare atâta
    nepoezie, deodată, la fila 14, între un plan de piesă și piesa Amor pierdut,
    viață pierdută, apare un vers singuratic ce te înfioară prin frumusețea și
    înțelesurile lui. Versul sună așa: ca o spaimă împietrită, ca un vis
    încremenit. De unde este, din ce poem, din ce piesă de teatru? Nu știu și nu
    m-am grăbit să caut. Aș dori să nu fie de nicăieri căci oriunde, în orice
    context, frumusețea acestui vers ar păli. Căci așa cum apare el, abrupt, mi se
    pare că poartă în el o măreție singulară.


    Era o
    punere în cuvinte pentru ascultătorii de atunci a trăirilor omului, a
    realităților sociale și istorice deprimante. Pesimismul lui Noica avea însă și
    un componentă optimistă pe care o vedea în versul lui Eminescu:

    Ai putea tălmăci un întreg
    capitol din frământarea filosofică a omului modern, existențialismul, prin
    prima jumătate a versului lui Eminescu, spaima împietrită. Ai putea tălmăci
    depășirea existențialismului prin cealaltă jumătate, visul încremenit. Ce
    altceva a spus într-adevăr existențialismul despre om decât că este o spaimă
    împietrită? S-au îngrămădit peste om toate spaimele. De la frica originară, pe
    care o încearcă într-un fel alături de foamea originară orice viețuitoare,
    trecând prin grija față de cele ale vieții. Apoi prin îngrijorarea față de ceva
    nelămurit în el, prin anxietatea față de răspunderea lui știută și neștiută de
    ființă liberă. Și până la spaima cea mare de a fi o existență îngrădită în
    timp, biruită de neființă și totuși, prin aceasta, deschisă către ființă.


    Constantin
    Noica a ales să nu confrunte realitatea politică din jurul său, realitate
    produsă de regimul brutal exercitat de partidul comunist. El însuși, în
    închisoare, văzuse de ce era capabil un asemenea regim. A preferat să îndrume
    noile generații de tineri dotați către educația clasică. Întâlnirile și
    seminarele pe care Noica le-a organizat în localitatea de munte unde se
    refugiase au fost denumite informal Școala de la Păltiniș. Mare admirator al
    lui Platon, la traducerea și editarea căpruia a contribuit esențial, Noica vedea
    în educație speranța renașterii.