Tag: flacara

  • Ausstellung: Massenkultur im Kommunismus – größtenteils ideologisch manipuliert

    Ausstellung: Massenkultur im Kommunismus – größtenteils ideologisch manipuliert

    In den 1970er und 1980er Jahren war die Kultur bekanntlich ein bedeutendes Propagandainstrument. Die Ausstellung Cultura de masă în Epoca de Aur“ (Massenkultur im Goldenen Zeitalter des Kommunismus“), die im Bukarester Museum Nicolae Minovici“ stattfindet, wird den zwei Kulturphänomenen der damaligen Zeit gewidmet: dem vom Regime anfangs tolerierten Literaturkreis Flacăra“ (Die Flamme“) und dem öffentlich geförderten nationalen Kunstwettbewerb Cântarea României“. Flacăra“ war eine kulturelle und künstlerische Bewegung, geführt vom Dichter Adrian Păunescu. Der Kunsthistoriker und Kurator der Ausstellung Cosmin Nasui kommt zu Wort mit Einzelheiten über die Ausstellung:



    Kie Kultur ging damals mit Patriotismus, Nationalismus, mit der Folklore einher. Das war zum einen Massenkultur, die sich in erster Linie an die Arbeiterklasse richtete. Sie war als Folge der kulturellen Revolution zu verstehen, die ihr vorangeht und die einigerma‎ßen die Kunst in einem sozialistischen Sinne demokratisiert, denn sie richtet sich nun nicht mehr nur an die kulturelle Elite und Intellektuelle, sondern an das Volk. In diesem Kontext möchte ich auch die ganze Infrastruktur erwähnen, die dafür gegründet wurde, damit diese Kultur auf nationaler Ebene verbreitet wird. Vor 1965 spielten der Hörfunk und die gedruckte Presse eine bedeutende Rolle, nach 1970 sprechen wir mehr von TV und Kulturheimen, später sogar Stadien, wo solche Veranstaltungen stattfanden.“




    Am Anfang schien die kulturelle und künstlerische Bewegung Flacăra“ der westeuropäischen Linie zu folgen. Mit der Zeit wurde der Literaturkreis und der Geist der siebziger Jahre von der Bewegung Cântarea României“ (Loblied an Rumänien“) aus der Öffentlichkeit verdrängt. Die letztere hat die ganze öffentliche Kunstszene allmählich monopolisiert. Der Kunsthistoriker Cosmin Năsui kommt erneut zu Wort mit Einzelheiten:



    Die Jahre von etwa 1970, 1973 bis 1977 gelten als die Zeit, in der dieser nationale Wettbewerb allen Bürgern eine Chance gab, als Künstler in verschiedenen Bereichen aufzutreten. Dann wurde dieses kulturelle Phänomen durch das gleichnamige Festival zentralisiert. Es fand jedes zweite Jahr statt und startete in kleinen Kulturheimen landesweit. Jede Institution hatte ihre eigene Volksmusikband, ihr eigenes Theaterensemble oder ihren eigenen Literaturkreis. Die Bewegung integrierte die Volkskunst in die professionelle Kunst und erreichte somit Bukarest.“




    Die Ausstellung zeigt u.a. Werke, die die Geschichte als Inspirationsquelle hatten. Die einheimischen Inspirationsquellen waren eigen für die 1980er Jahre gedacht, eine Zeit, in der Rumänien sowohl von der internationalen Kultur als auch innerhalb des Ostblocks isoliert war. Infolgedessen konnten die Künstler ihre Inspirationsquelle nur in der Vergangenheit und meistens in der gefälschten Geschichte finden. Ausstellungskurator Cosmin Năsui:



    Zum einen legt die Ausstellung den Akzent auf das Thema der Huldigungen an den kommunistischen Führer, die in der Literatur der 1980er oft vorkamen. Gro‎ße Namen der rumänischen Kunst galten als Autoren dieser Huldigungen, die einen deutlichen Beitrag zum Personenkult des Paares Ceauşescu brachten. Wir, die Forscher, sind der Ansicht, dass man diese Aspekte im Kontext der Zeit verstehen sollen, damit wir auch die Mechanismen dieser Art von Kultur besser verstehen, denn das ist Teil unserer modernen Geschichte, die noch nicht als nationale, einverleibte Geschichte gilt, sondern in der Gegenwart immer noch für Polemik sorgt.“

  • Refugiaţii olimpici

    Refugiaţii olimpici

    O idee de Nobel a fost lansată în ianuarie şi
    fundamentată în aceste zile: la următoarele Jocuri olimpice va evolua o echipă
    internaţională a refugiaţilor. Echipa celor care au plecat de sub drapelul şi
    de pe pământul ţărilor lor pentru a-şi salva viaţa va concura şi va defila sub
    drapelul olimpic. Sportivii refugiaţi vor
    defila, la Rio, sub steagul Comitetului Olimpic Internaţional şi vor intra în
    arenă înaintea delegaţiei ţării gazdă, care, tradiţional, închide parada
    participanţilor. Uniforma sportivilor din echipa Atleţilor Olimpici Refugiaţi
    este oferită tot de Comitet, ca de altfel întreaga asistenţă pentru prezenţa
    lor la întreceri. Când vor urca pe podium, va fi înălţat drapelul olimpic şi va
    fi intonat, de asemenea, imnul olimpic. Au fost luate deciziile necesare şi
    totul este pregătit ca sportivii aflaţi în situaţia de nu putea concura pentru
    ţara lor, din cauza războiului, să slujească prin efortul lor cauza olimpică.

    Deocamdată au fost
    descoperiţi 43 de sportivi de performaţă olimpică aflaţi în situaţia de a fi
    refugiaţi. De altfel, flacăra olimpică a fost deja purtată de un atlet refugiat
    sirian, mutilat în nenorocirile din ţara sa şi aflat acum într-o tabără din
    Grecia. Înotător de competiţie în Siria şi judoka,
    Ibrahim Al-Hussein joacă de asemenea baschet în fotoliul rulant. A preluat
    flacăra olimpică aprinsă pe stadionul Olympia, conform tradiţiei, chiar de la
    preşedintele Comitetului olimpic elen, Spyros Kapralos, şi a purtat-o
    preţ de 200 de metri. Între timp, flacăra a ajuns în Brazilia, acolo unde, la
    Rio, în luna august din acest an, se vor desfăşura următoarele jocuri olimpice.

    Toate aceste realităţi sunt pline de simboluri puternice, ale zilelor noastre.
    Grecia se confrunta cu mari probleme economice dar a devenit ţărmul salvării
    pentru zeci de mii de oameni care fug din calea războiului şi traversează
    Mediterana pe bărci ale disperării şi, de multe ori, ale morţii, în speranţa
    salvării vieţii.

    Jocurile olimpice au apărut în Grecia antică tocmai pentru a
    pune capăt războiului. Când atleţii se confruntau în arena performanţelor
    sportive, războaiele se opreau. Întrecerile olimpice au fost înviate, de Pierre
    de Coubertine, spune lumea, de greco-românul Evanghelie Zappa, am demonstrat
    noi. Oricum, oficial ele au fost reluate în 1896 dar nu au reuşit să împiedice
    vreun război din cele înfiorătoare care au însângerat omenirea de atunci. De
    aceea, ideea şi eforturile preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic,
    Thomas Bach, de a-i aduce pe cei fără drapel, pe refugiaţi, în arena olimpică
    este nu numai o idee de premiu Nobel pentru pace ci şi o înfăptuire a speranţei
    olimpice, aceea ca sportul şi pacea să triumfe asupra războiului. Preşedintele
    olimpic Thomas Bach a vizitat tabăra de refugiaţi de lângă Atena şi a
    participat la momentul purtării flăcării olimpice de către sportivul sirian,
    acum refugiat şi invalid de război. Înaintea lui, papa Francisc a vizitat,
    alături de liderii bisericii ortodoxe din Grecia, tabăra din insula Lesbos, de
    fapt o tabără de refugiaţi pe de-a întregul.

    Problema refugiaţilor a devenit
    acută odată cu valurile de oameni disperaţi care încearcă să treacă Marea Egee,
    din Turcia spre Grecia şi de aici mai departe, spre ţările europene dispuse să
    le ofere condiţii mai bune de viaţă sau chiar şansa supravieţuirii. Majoritatea
    sunt din Siria dar în multe alte ţări, cam de pe toate continentele sunt
    conflicte de tot felul, cărora le cad victimă tot mai mulţi civili neimplicaţi
    în astfel de războaie. Idealul olimpic îşi propune să depăşească această stare
    de fapte, cu mijloace proprii, şi să dea sportivilor şansa pe care războiul
    părea că le-a luat-o.