Radio România Internațional

Tag: flori

  • Seminţe cu suflet românesc

    Seminţe cu suflet românesc

    În grădina ei de la Săhăteni, judeţul Buzău, Rodica Meiroşu cultivă atâtea specii de s-ar putea zice că doreşte să facă concurenţă grădinilor botanice. Tot ea este şi administratorul grupului “Seminţe cu suflet” şi coordonator al evenimentelor desfăşurate sub acelaşi slogan.

     

    Rodica Meiroşu ne-a povestit cu încântare de grupul pasionaţilor de soiuri româneşti:

    “Acest grup este format de oameni pasionaţi de grădină. Am început întâi cu câţiva prieteni, apoi m-am extins, am început cu schimburi de seminţe, totul din pasiune. Fiecare avem diferite ocupaţii, avem şi oameni cu facultăţi de agricultură sau alte studii superioare în diferite ramuri, dar ne-a unit pasiunea. Am numit acest grup “Seminţe cu suflet” pentru că chiar sunt oferite din surplusul nostru, din suflet, fără să cerem nimic în loc. Suntem în jur de 700 de membri, suntem răspândiţi în toate zonele ţării, nu am căutat să fim mulţi, ci puţini dar buni, exact cei care pot să ajute acest grup, care se implică, care pot să fie donatori de seminţe şi, sigur, toţi sunt activi.”

     

    Singura cerinţă pentru a lua seminţele este să doreşti să le semeni, să le cultivi şi să ai grijă de aceste soiuri, ne-a mai spus interlocutoarea noastră şi a adăugat:

    “În special punem accent pe soiurile româneşti. Acestea sunt adunate de la oameni din diferite zone ale ţării, noi călătorind cu aceste evenimente sigur că facem schimburi şi căutăm să obţinem cât mai multe soiuri bătrâneşti, semănate de bătrânii de prin sate. Pe lângă soiurile româneşti, bineînţeles, cultivăm şi soiuri străine, colaborăm cu mulţi grădinari şi din alte ţări, pentru că organizăm şi festivaluri. Festivalul Tomatelor, unde participăm cu sute de soiuri de tomate.”

    Am întrebat-o pe Rodica Meiroşu ce soiuri cultivă în grădina ei:

    “O, multe! Pentru că vedeţi, cu pasiunea aceasta, nu mai am grădină în care să semăn şi să cultiv atâtea plante! Eu locuiesc în judeţul Buzău, aici la noi e mai mult zonă viticolă, dar am în grădină multe legume, multe flori, plante aromatice, medicinale, arbuşti fructiferi, mai multe!”

     

    Câteva sute de soiuri de tomate, câteva zeci de soiuri de ardei, la care se adaugă mentă, ardei iute,salată, cartof, vinete, broccoli, conopidă, ceapă, zeci de plante ornamentale şi condimente se găsesc în frumoasa grădină a pasionatei Rodica Meiroşu.

    De ce este important să cultivăm soiuri româneşti ne-a spus tot Rodica Meiroşu: “Este important, pentru că, vedeţi dvs, cu timpul, din an în an, soiurile acelea bătrâneşti pe care le cultivau părinţii noştri cu gustul adevărat de roşie, care avea o coajă mai subţire, erau zemoase, le luai din grădină şi le mâncai ca pe un fruct, au cam dispărut. Pentru că la cultivatorii care au solarii le-au luat locul hibrizii, iar soiurile acestea au fost date de-o parte. Şi consider că este important să se păstreze, pentru că se pierde gustul de odinioară al roşiilor. În al doilea rând, aceste soiuri pot fi păstrate de către gospodari păstrând seminţe şi cultivând an de an aceste soiuri şi aşa sigur nu se vor pierde.”

     

    Rodica Meiroşu, cultivator pasionat şi administratorul grupului “Seminţe cu suflet” şi coordonator al evenimentelor desfăşurate sub acelaşi slogan a lansat un mesaj pentru cultivatori:

    “Aş dori ca majoritatea oamenilor care locuiesc la ţară să pună accent pe soiurile româneşti, să dea valoare acestor soiuri, să caute să păstreze aceste soiuri an de an, pentru sănătatea lor, pentru sănătatea copiilor, şi să devină grupul acesta de donatori de seminţe, grup de voluntari, care pe cheltuiala noastră ne deplasăm şi vrem să facem ceva: vrem să păstrăm aceste soiuri şi ă le răspândim cât mai mult, pentru a nu se pierde. Şi aş vrea ca acest grup de donatori să se mărească, cu oameni care au soiuri bătrâneşti, cultivate în grădinile lor.”

     

    Am mai aflat că drumurile pentru căutarea seminţelor româneşti au purtat-o pe interlocutoarea noastră prin toată ţara, inclusiv la mănăstiri, unde există mulţi cultivatori pasionaţi de soiuri rare.

  • Cât de eco sunt florile?

    Cât de eco sunt florile?

    În spatele florilor pe care le cumpărăm pentru a le oferi celor dragi, există un întreg lanţ de aprovizionare care începe în fermele specializate în cultivarea florilor şi se termină în atelierele de design floral.



    Aplicarea principiilor ecologice în floricultură şi în comerţul cu flori înseamnă reducerea folosirii pesticidelor, utilizarea energiei regenerabile în sere şi solarii, utilizarea ambalajelor reciclabile în aranjamentele şi decoraţiunile florale şi, nu în ultimul rând, procurarea florilor la nivel local pentru diminuarea importurilor de flori.



    Despre toate aceste aspecte, Clara Iancu a discutat cu Alexa Petre şi Georgiana Perieţeanu care deţin atelierul de design floral Flori Sauvage şi cu europarlamentarul Maria Grapini, vicepreşedintele Comisiei pentru piața internă și protecția consumatorilor din Parlamentul European.



  • Labirint La Jumătate. Flowers Were Here

    Labirint La Jumătate. Flowers Were Here

    Poartă un nume incitant: Labirint – la jumătate. Şi este un proiect de,
    ceea ce se numește, Artă Publică Independentă, fiind rezultatul unui drum
    destul de lung parcurs, în timp, prin lucrări de cercetare și experiențe
    artistice comunitare a trei doamne venite din lumi diferite: Roxana Donaldson,
    artist vizual, Ana-Cristina Irian, cercetător în arte vizuale, şi Cristina
    Bodnărescu, răspunzătoare de transformarea înregistrărilor şi ideilor primelor
    două artiste într-un film, ce a şi participat la festivalul de film şi video,
    VKRS Bucureşti.


    Cristina Irian ne-a povestit: Este un proiect deopotrivă
    artistic, dar şi cu o nuanţă civică, pentru că îşi propune să răspundă activ la
    nevoia de a păstra comunitatea împreună într-o perioadă de criză şi să salveze,
    simbolic, flori, alungate din pieţe, prin încorporarea şi transformarea lor în
    obiecte de artă. Eu am lucrat direct cu buchete de flori din piaţa Matache,
    primite de la Roxana, cărora le-am urmărit evoluţia pentru o durată de peste o
    lună, am realizat opt păpuşi din florile primite, pe care le-am numit Păpuşile
    de pe Matache, păpuşi care au căpătat forme în mişcare. Ele par că
    dansează. Am utilizat în a doua parte a
    proiectului păpuşile şi conturirile acestora, peste care am adăugat aşa-numite
    versuri din flori. Şi am documentat video tot acest proces de transformare a buchetului de flori.



    Din acest schimb de flori, artistele au făcut un performance, despre care
    am aflat mai în detaliu de la Roxana Donaldson:

    Este un proiect
    artistic pe care noi l-am conceput ca fiind o întâlnire a oamenilor cu
    plantele, în urban. Am vrut să vorbim despre viaţa oamenilor şi a florilor, în
    această perioadă de izolare, de anxietate generate de pandemia cu Covid 19. Şi
    am vrut să vedem cum oamenii şi plantele trăiesc şi rezistă împreună în oraşe. Performance-ul
    a fost insprat de abandonarea florilor cultivate de micii producători locali,
    în pieţe, în noiembrie 2020. Acesta a fost punctul de plecare şi de aici am
    ajuns la un film, iar apoi la ideea de a face din florile uscate obiecte de
    artă.

    Eu sunt un artist vizual interdisciplinar, totdeauna m-a interesat zona
    de eco-art, de plant-art şi mi-am dorit să fac o artă interdisciplinară şi
    conceptuală cu şi despre plante. Iar prin Labirint la jumătate am găsit o
    expresie perfectă pentru ceea ce mă interesează să exprim în arta mea, şi anume
    comunicarea între noi, oamenii, şi specia vegetală. Am pornit de la un gest de revoltă, am făcut
    împreună cu Ana-Cristina Irian un performance care a constat în a ne întâlni la
    jumătatea drumului dintre piaţa ei şi piaţa mea, de unde a cumpărat fiecare
    flori în ultima zi în care pieţele erau deschise. Şi întâlnindu-ne la mijlocul
    acestui drum, ceea ce s-a nimerit să fie strada Labirint din Bucureşti, acolo
    am făcut schimb de flori. Ne-am dăruit practic flori în mijlocul pandemiei, în
    izolare, într-un moment în care oraşul era rece, gol, închis şi oamenii foarte
    anxioşi. Am filmat totul, am înregistrat şi sunetul oraşului, pentru că am vrut
    să avem o mărturie a acestui performance urban.


    Viaţa florilor a continuat în casele de adopţie, casele artistelor, iar
    după uscare, au fost reinventate: Roxana Donaldson: Eu am pictat pe
    pânză de in, am scris cu o peniţă povestea lor, flori abandonate, salvate şi
    cuvintele acestea s-au amestecat, au devenit pete de culoare, peste aceste pete
    de culoare am cusut flori şi am obţinut un obiect de artă, pe care în cadrul
    celui de-al doilea performance l-am expus în stradă. Eu l-am numit Flowers
    were here, pentru că florile s-au întors în locul în care mai fuseseră
    înainte. Le-am lăsat în stradă. Fiecare din noi a lăsat câte o lucrare: eu am
    lăsat un peretar lucrat pe pânză de in cu flori, iar ea a lăsat o păpuşă făcută
    din flori uscate. Ele au rămas pe zidul pe care noi le-am expus, în cadrul
    acestui performance de free-art, care exact asta presupune, să creezi cu tot
    sufletul o artă pură, o artă care nu este înregimentată şi să o dăruieşti
    oraşului, comunităţii, gratuit, fără condiţii.



    Cristina Irian a adăugat: Am
    început proiectul dimineaţa şi l-am continuat după amiaza şi urmează să ne
    întâlnim a treia oară pe aceeaşi stradă, de data aceasta seara, pentru a lucra
    cu obiectele pe care le-am realizat într-o altă formă. Eu voi folosi în
    principal forma obiectului păpuşă şi umbrele acestui obiect, într-o formulă de
    reactivare a spaţiului.



    Aşteptăm partea a treia a proiectului, care va avea mai multe componente:
    prezentarea filmului cu viaţa florilor transformate în obiecte de artă, o
    expoziţie cu lucrări noi, în care florile uscate sunt integrate şi un nou
    performance stradal.

  • Simfonia lalelelor

    Simfonia lalelelor

    La împlinirea unui deceniu de când Piteştiul devenise municipiu, în 1978, piteştenii primeau în dar de la Consiliu” cea mai mare expoziţie de flori din România: Simfonia lalelelor”. Piteştiul era un oraş în plin avânt al dezvoltării”, aşa cum erau numite pe acea vreme, multe dintre oraşele României.



    În anii ’70, în Piteşti, erau aclimatizate plante de tot felul: mii de trandafiri, magnolii, tei şi arbuşti ornamentali. Potrivit presei vremii, colecţia de lalele din 1977 a fost atât de reuşită, sistematizată pe culori, pe înălţime a tijei, după perioada de înflorire, totul în ordine, fără goluri, fără buruieni – încât, municipalitatea a hotărât să personalizeze imaginea oraşului printr-o expoziţie de flori! De altfel, în 1978, Piteştiul era lider în producţia de flori, conifere şi arbuşti, cu un milion de răsaduri de flori, 150 de mii de conifere, arbori, arbuşti şi liane din 300 de specii şi soiuri!



    Prima ediţie a Simfoniei lalelelor” a fost o sărbătoare a întregului oraş, iar originalitatea sărbătorii de la Piteşti a constat, în opinia jurnaliştilor vremii în abundenţa gardurilor vii şi avalanşa de lalele”.



    L-am invitat pe Cornel Constantin Ionică, vice-primar interimar al municipiului Piteşti, să ne vorbească despre sărbătoarea de anul acesta: “Această sărbătoare a lalelelor este sărbătoarea de suflet a cetăţenilor municipiului Piteşti. La momentul acesta ne aflăm la a 38-a aniversare a acestui mare eveniment. Această sărbătoare se desfăşoară pe mai multe componente: au loc cu această ocazie simpozioane ştiinţifice internaţionale, parada florilor, care se va desfăşura vineri la orele 10.30-11.00, spectacole de folclor şi muzică uşoară, vor cânta diverse formaţii, expoziţii de pictură, crosul lalelelor şi alte manifestări.”



    Şi pentru că este vorba despre o sărbătoare a florilor, desigur că cel mai important moment îl reprezintă “Parada florilor”.


    Cornel Constantin Ionică: “La această sărbătoare, în primul rând are loc o mare caravană a florilor, o defilare a multor grupuri de elevi, peste 40 de grupuri de elevi care defilează în faţa spectatorilor şi în faţa invitaţilor, cu aranjamente florale şi într-un specific caracteristic acestui moment. Are loc şi o defilare care este principalul moment al carului alegoric, car de flori şi cu alte aranjamente la care participă prin voluntariat specialişti din Olanda, care, în ultimii patru ani, n-au lipsit de aici. Pentru că florile trebuie menţinute în stare cât mai proaspătă.”



    În cele trei zile pe parcursul cărora se desfăşoară “Simfonia lalelelor” sunt organizate spectacole folclorice, un spectacol de sunet şi lumini al fântânii muzicale din faţa primăriei oraşului Piteşti, precum şi “nopţi albe” ale muzeelor şi planetariului. Localnicii şi vizitatorii se pot bucura, de asemenea, de competiţii sportive, precum “Crosul lalelelor”. De la sărbătoare nu lipsesc focurile de artificii, multă muzică şi, desigur flori apreciate şi de specialiştii olandezi, după cum ne-a mai spus Cornel Constantin Ionică: “Sunt încântaţi, vin în fiecare an şi nu au crezut că vor găsi aici aşa un devotament: oameni care apreciează florile şi care se implică foarte mult în amenajarea spaţiilor verzi şi cultul pentru lalele în mod special. În ultimii patru ani s-au implicat prin voluntariat, aşa cum spuneam în aranjamentul floral care defilează în faţa celor prezenţi, la momentul aniversar. Sunt foarte pricepuţi în arta florilor, şi cei de la noi au învăţat multe din experienţa lor. O cantitate importantă de bulbi de lalea ne sunt donaţi an de an de către Olandezi, iar în ultimii ani a prins viaţă şi un alt tip de lalea, o lalea şatirată, în mai multe nuanţe, o donaţie din Olanda care a prins viaţă în municipiul nostru şi pe care cetăţenii municipiului şi cei care vin să ne viziteze îl apreciează foarte mult.”



    Ca în fiecare an, începand din 1984, pe perioada Simfoniei Lalelelor, va avea loc şi Concursul Naţional de dans sportiv ”Dansul Florilor”, concurs urmărit de peste 5000 de spectatori şi transmis, anual, în direct pe posturi locale de televiziune.



    Dar dincolo de evenimentele organizate, cel mai frumos, la vreme de primăvară, este că Piteştiul se îmbracă în sărbătoare. Revine cu detalii vice-primarul interimar al municipiului Piteşti, Cornel Constantin Ionică: “De-a lungul timpului, specialiştii şi-au făcut un scop din plantarea în spaţiile verzi ale municipiului şi în rondurile municipiului, a unui număr impresionant de lalele. Şi numărul lor a crescut, astfel încât la momentul acesta avem peste 200 de mii de bulbi de lalea, pe care i-am însămânţat în anul precedent pentru a fi acum la momentul maxim de înflorire. Aceasta este o tradiţie care vine de mulţi, mulţi ani, iar specialiştii de atunci, oameni cu multă experienţă care şi-au dedicat munca acestei specii şi au făcut un cult pentru această floare, care ulterior a devenit simbolul Piteştiului şi care va dăinui mulţi ani de aici încolo. Nu mai este o surpriză, oamenii vin admiră, participă la toate momentele şi se simte că este sărbătoarea noastră de suflet pe care deja ne-am însuşit-o fiecare dintre noi. Şi suntem prin tradiţie bucuroşi de oaspeţi”, ne-a mai spus interlocutorul nostru, pentru că într-adevăr, la ediţia din acest an au fost trimise invitaţii către reprezentanţi de seamă ai misiunilor diplomatice acreditate la Bucureşti, precum şi unor tradiţionali oaspeţi din străinătate, precum primarii din Kragujevac -Serbia, Caserta – Italia, Borlange – Suedia, Springfield – S.U.A., Tynaarlo – Olanda, Muntinlupa – Filipine, Bydgoszcz – Polonia, Ourem – Portugalia, Nafplio, Salamina, Epidavros – Grecia şi Chişinău – Republica Moldova.

  • Dulceaţă de toporaşi

    Dulceaţă de toporaşi


    Şi florile se mănâncă, nu-i aşa? Şi-această întrebare-parafrază nu-i întâmplătoare. În aceste săptămâni care zboară între Sfântul Valentin şi Dragobete, este firească nevoia de a găsi o reţetă mai neobişnuită, pentru îndulcit gura şi sufletul celui iubit. Şi cum până la vara florilor de salcâm zaharisite şi-a dulceţurilor de trandafiri mai e o boare de timp, am să v-aduc dinainte reţeta cu care se deschide una dintre cele mai îndrăgite cărţi de bucate ale secolului al XIX-lea — un adevărat best-seller, cum i-am zice azi, măsurându-i zecile de ediţii vândute — şi anume Buna menajeră” a Ecaterinei Steriady (colonelu).


    Reţeta — căreia îmi voi permite, pentru uşurinţa înţelegerii, să-i mai actualizez limbajul — este cea de Dulceaţă de toporaşi”. Da, aţi auzit bine, toporaşi, ori, cum chiar distinsa autoare nota: pansele sălbatice. Ori violete, cum le numeau reginele României, care obişnuiau să le culeagă, pentru a-şi face apa de colonie favorită.


    Dar să revenim la acea reţetă care făcea deliciul străbunelor noastre, pe la anul 1871.


    Să se ia una oca foi de toporaşi (adică aproximativ un kilogram), se curăţă bine, se strecoară şi se opăreşte într-un litru de apă fiartă ce va fi într-un vas, pus deja pe foc. În timpul fierberii, florile se vor amesteca în acea apă până ce se vor muia, după aceea, coborându-se vasul iute de pe foc, se va acoperi cu un tifon ud, ca să se răcească fiertura. După răcirea ei, florile se vor stoarce bine şi zeama din vas se va strecura printr-un tifon des, lăsându-se să se limpezească.


    Avându-se un kilogram şi 250 de grame de zahăr pudră şi un kilogram de flori, acestea se vor aşeza într-un vas, rânduri-rânduri, adică: un rând de zahăr şi unul de flori, până se va termina; peste acestea se va turna siropul limpezit şi se va amesteca de două sau de cinci ori cu lingura mare de lemn, după aceea se va pune vasul pe foc mic, spre a se topi zahărul, iar pentru a se lega se dă la foc iute, iar când fiertura e deja legată după plac, se poate pune în borcane.


    Nu-i greu… Trebuie doar puţină răbdare. Curând, coastele dealurilor se vor umple de toporaşi. Cui îi place gândul de a avea în cămară dulceaţă de toporaşi, s-alerge să-şi culeagă. Este prima dintre dulceţuri ce se poate găti, în cursul unui an. Iar dacă veţi mai răsfoi cărţile de bucate — mai ales pe aceasta, a Ecaterinei Steriady — veţi afla şi cum se pregătesc şerbetul şi siropul de toporaşi.

  • Dulceaţă de toporaşi

    Dulceaţă de toporaşi


    Şi florile se mănâncă, nu-i aşa? Şi-această întrebare-parafrază nu-i întâmplătoare. În aceste săptămâni care zboară între Sfântul Valentin şi Dragobete, este firească nevoia de a găsi o reţetă mai neobişnuită, pentru îndulcit gura şi sufletul celui iubit. Şi cum până la vara florilor de salcâm zaharisite şi-a dulceţurilor de trandafiri mai e o boare de timp, am să v-aduc dinainte reţeta cu care se deschide una dintre cele mai îndrăgite cărţi de bucate ale secolului al XIX-lea — un adevărat best-seller, cum i-am zice azi, măsurându-i zecile de ediţii vândute — şi anume Buna menajeră” a Ecaterinei Steriady (colonelu).


    Reţeta — căreia îmi voi permite, pentru uşurinţa înţelegerii, să-i mai actualizez limbajul — este cea de Dulceaţă de toporaşi”. Da, aţi auzit bine, toporaşi, ori, cum chiar distinsa autoare nota: pansele sălbatice. Ori violete, cum le numeau reginele României, care obişnuiau să le culeagă, pentru a-şi face apa de colonie favorită.


    Dar să revenim la acea reţetă care făcea deliciul străbunelor noastre, pe la anul 1871.


    Să se ia una oca foi de toporaşi (adică aproximativ un kilogram), se curăţă bine, se strecoară şi se opăreşte într-un litru de apă fiartă ce va fi într-un vas, pus deja pe foc. În timpul fierberii, florile se vor amesteca în acea apă până ce se vor muia, după aceea, coborându-se vasul iute de pe foc, se va acoperi cu un tifon ud, ca să se răcească fiertura. După răcirea ei, florile se vor stoarce bine şi zeama din vas se va strecura printr-un tifon des, lăsându-se să se limpezească.


    Avându-se un kilogram şi 250 de grame de zahăr pudră şi un kilogram de flori, acestea se vor aşeza într-un vas, rânduri-rânduri, adică: un rând de zahăr şi unul de flori, până se va termina; peste acestea se va turna siropul limpezit şi se va amesteca de două sau de cinci ori cu lingura mare de lemn, după aceea se va pune vasul pe foc mic, spre a se topi zahărul, iar pentru a se lega se dă la foc iute, iar când fiertura e deja legată după plac, se poate pune în borcane.


    Nu-i greu… Trebuie doar puţină răbdare. Curând, coastele dealurilor se vor umple de toporaşi. Cui îi place gândul de a avea în cămară dulceaţă de toporaşi, s-alerge să-şi culeagă. Este prima dintre dulceţuri ce se poate găti, în cursul unui an. Iar dacă veţi mai răsfoi cărţile de bucate — mai ales pe aceasta, a Ecaterinei Steriady — veţi afla şi cum se pregătesc şerbetul şi siropul de toporaşi.