Radio România Internațional

Tag: Focus

  • Focus – der Filmworkshop für Jugendliche

    Focus – der Filmworkshop für Jugendliche

    Viele rumänische ländliche Gemeinden standen in letzter Zeit im Fokus von NGOs, die versuchten, den Kindern den Zugang zu Bildung zu erleichtern. So wurden Lehrer in Gebiete geschickt, wo sie am meisten gebraucht wurden. Dies brachte das Team von Verein PATRUPETREI auf die Idee, im Rahmen eines Projekts namens FOCUS eine Reihe von Kurzfilm-Workshops für die Kinder im Landkreis Călăraşi abzuhalten. Andrei Dudea, der Leiter des PATRUPETREI-Teams, hat uns mehr Einzelheiten dazu verraten:



    Das FOCUS-Projekt besteht eigentlich aus mehreren Dokumentarfilm-Workshops für Kinder im Alter von 10 bis 14 Jahren. Wir halten Theorie-Workshops ab, weil wir ihren kritischen Geist entwickeln wollen. Das hei‎ßt, wir setzen uns zusammen und schauen uns Filme oder andere Medienprodukte an, die Kinder normalerweise mögen, wie zum Beispiel Musikvideos. Kinder mögen besonders Vlogging und Mainstream-Musik. Wenn wir uns Dokumentarfilme ansehen, versuchen wir, sie zu analysieren, diskutieren die Hauptrollen, das angesprochene Thema und die Art und Weise, wie der Film gemacht wurde. Wir sprechen über die Figuren und Darsteller allgemein und gehen nicht auf technische Details ein, da die meisten Kinder, die an diesen Workshops teilnehmen, 11 oder 12 Jahre alt sind. Wir versuchen, ihnen zu zeigen, dass der Schnitt und die Musik einen gro‎ßen Einfluss auf ein Medienprodukt haben. Wir versuchen, ihnen das verständlich zu machen, denn ein wichtiger Teil dieses Projekts ist es, ihren kritischen Geist zu entwickeln.“



    Nach dem theoretischen Ansatz folgt der praktische Teil. Andrei Dudea:



    Wir halten einige praktische Workshops ab, das hei‎ßt, wir gehen mit der Kamera zu ihnen und bringen ihnen bei, zu filmen, ein Thema für ihr Projekt zu wählen. Die häufigsten Themen drehen sich zum Beispiel um Fu‎ßball. Alle Jungen wollten in den Gemeinden, die wir besucht haben, Filme über Fu‎ßball machen. Nachdem wir ihnen geholfen haben, ein Thema auszuwählen, bringen wir ihnen bei, wie man mit einer Kamera arbeitet und lassen sie die Kameras mit nach Hause nehmen und selbstständig arbeiten. Sie arbeiten also zuerst mit dem Mentor zusammen, um die Grundlagen zu lernen, und versuchen sich dann alleine oder in kleinen Teams. Das ist wichtig, denn das hilft ihnen auch, verantwortungsbewusster zu werden.“



    Laut Andrei Dudea geht es vor allem darum, das Selbstvertrauen der Kinder zu stärken:



    Unser Hauptinteresse ist, dass sie etwas über Verantwortung lernen. In diesem Fall lernen die Teilnehmer des Workshops, wie man ein Projekt aufbaut und wie man es durchführt. Ich glaube, es ist wichtig, dass das Projekt abgeschlossen wird, egal wie interessant oder uninteressant es ist. Wir arbeiten auch daran, ihr Selbstvertrauen zu stärken. Wir haben bisher drei Workshops abgehalten und der vierte folgt. Wir haben zwei sehr talentierte Kinder unter denjenigen gefunden, mit denen wir gearbeitet haben.“



    Die zweite Auflage des FOCUS-Filmworkshops für Jugendliche fand während der Pandemie statt, was einige Änderungen im Ablauf des Projekts zur Folge hatte, da ein Teil des Projekts online abgehalten wurde. Zu diesem Thema wurde ein Mini-Dokumentarfilm gedreht, in dem es darum ging, wie die Jugendlichen mit den Veränderungen um sie herum umgingen und mit welchen Herausforderungen sie konfrontiert wurden, als die Schulen geschlossen wurden und sie mit dem Online-Unterricht begannen. Mit der Unterstützung ihrer Mentoren, Andrei Dudea und Ruxandra Gubernat, lernten die Kinder, ihre eigene Geschichte mit Hilfe des Films zu erzählen. Laut Andrei Dudea wissen Kinder mehr über Filme, als wir erwarten würden:



    Kinder sind heute viel mehr den Medien ausgesetzt, sie haben Handys, sie machen Videos, gehen auf TikTok, Instagram und sie wissen, wie sie ihre Ideen ausdrücken können.“



    Aus den Kurzfilmen der Kinder entstand ein Dokumentarfilm, der auch Einblicke in das ländliche Leben während der Pandemie und die Reaktion der Dorfbewohner auf den Lockdown zeigt. Das Projekt wird dieses Jahr in einer Roma-Gemeinde in Călăraşi fortgesetzt.

  • Secolul României eroice

    Secolul României eroice

    Evenimentele
    de acum un secol sunt esenţiale pentru destinul României. Este vorba, desigur,
    de această fantastică şi sângeroasă bulversare universală numită război mondial.
    Nici Europa şi nici omenirea nu a pornit un război cu o astfel de extindere.
    S-a ajuns la lupta tuturor împotriva tuturor printr-o serie de practici şi
    atitudini de stat care veneau din alte vremuri. În acelaşi timp, omenirea
    avansase enorm, inclusiv în domeniul armelor. România era într-o evoluţie
    semnificativă şi permanentă, derulată pe timpul întregii domnii a regelui Carol
    l, care continua îndrăzneţul început din timpul domnitorului Alexandru Ioan
    Cuza.

    În 1914, România era o ţară puternică, într-o regiune instabilă. La
    începutul războiului, România a avut de ales tabăra la care să adere dar nu era
    deloc o sarcină simplă. Astfel, a fost aleasă neutralitatea care oferea răgazul
    necesar pentru limpezirea lucrurilor, în lume, dar şi pentru o mai bună pregătire,
    mai ales militară. În 1916, România intră în război, pentru eliberarea
    Transilvaniei, avansează pe frontul nou deschis dar, în scurt timp, este
    copleşită de alianţa germană, austro ungară, turcă şi bulgară, care o
    înconjoară din toate părţile. Până la urcarea sa pe tronul de la Viena, Carol
    al Austriei, urmaşul lui Franz Iosif şi beatificat de biserica catolică în
    2004, a fost comandatul armatei care lupta în Estul Europei, împotriva
    românilor şi a ruşilor. Într-adevăr, România avea la Est sprijinul Imperiului
    ţarist care, totuşi, în 1917, se află în mari convulsii revoluţionare. Mai bine
    de jumătate din Regatul Românieie era ocupată de inamic, în 1917, familia
    regală, guvernul şi parlamentul se refugiaseră la Iaşi iar armata, teribil de
    slăbită, se oprise pe o linie de mijloc ce tăia ţara în două.

    Acum un secol,
    armata română apare consolidată, mai ales cu sprijinul unei misiuni militare
    franceze, conduse de îndrăgitul general Berthelot. Astfel, armata română
    lansează, în iulie 1917, o ofensivă victorioasă împotriva inamicului dar la
    scurt timp este nevoită să intre în defensivă. Rusia, ale cărei trupe se aflau
    în număr mare în România, îşi alungase ţarul cu o jumătate de an înainte şi era
    condusă de un guvern provizoriu care nu controla situaţia. În acelaşi timp,
    sprijinul esenţial al aliaţilor franco-britanici era încă blocat undeva în
    peninsula balcanică, la Salonic. Astfel, efectul ofensivei victorioase de la
    Mărăşti a fost anihilat de evoluţiile de pe frontul rus astfel că armata română
    trebuie să se apere în faţa intenţiei inaicului de a rupe frontul şi de a
    ajunge la Iaşi, capitala de război a unei Românii încă libere. În acel moment, România nu se putea baza
    decât pe eroismul soldaţilor săi şi acesta este elementul esenţial al epopeii
    de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz,
    petrecută exact acum o sută de ani. Sunt zile în care se scriu epopeile eroice
    ale românilor, fie că este vorba de imaginea unor lideri militari, fie că este
    vorba de jertfa unor soldaţi sau ofiţeri. Multe dintre acţiunile acestor lupte
    devin legende ale românilor iar cuvintele Pe aici nu se trece! rostite de
    generalul Eremia Grigorescu chiar în timpul luptelor, devin strigăt de luptă şi
    filosofie militară. Intr-un târziu, istovite, armatele s-au oprit. Alte lupte
    se dădeau pe alte fronturi, unele invizibile sau doar în cancelarii din mari
    palate europene. România a fost salvată de jertfa şi de faptele de eroism ale
    ostaşilor săi din lunile iulie şi august din anul 1917. Aceste bătălii istorice
    stau la baza întregii evoluţii a statului român în timpul anului 1918 şi a
    celor ce au urmat după reunirea provinciilor româneşti într-o singură ţară,
    pentru prima dată în istoria lor. Este, de fapt, referinţa eroică a românilor
    pentru întreaga lor istorie de stat european modern.

  • Migranţii, criză şi soluţii

    Migranţii, criză şi soluţii

    A venit primăvara
    în Europa, pe alocuri cu temperaturi de vară toridă. Undeva, în zona
    mediteraneean-balcanică a continentului, cea mai apropiată de Asia, mii de
    oameni se bucură de aceste evoluţii meteorologice pentru că au petrecut iarna
    în corturi. Este vorba, desigur, de refugiaţii care au traversat marea sau doar
    frontiera turco-greacă, îndreptându-se spre Germania. Acestea sunt datele
    generale ale situaţiei, dar de multe ori ele se dovedesc a fi inexacte.
    Refugiaţii sunt numiţi, acum, migranţi, constatându-se că mulţi dintre ei nu
    provin din zonele de conflict, precum cea din Siria, şi a căror soartă a
    impresionat profund comunitatea europeană. Iar Germania, a cărei politică a
    stimulat exploziv exodul spre Europa, devine tot mai mult o ţintă îndepărtată,
    acolo, în mijlocul Europei, înconjurată de alte ţări care şi-au închis
    graniţele pentru ei.

    O simplă comparaţie cu situaţia din septembrie trecut
    demonstrează o gestionare cel puţin neinspirată a acestei situaţii inedite. Nu
    există nici în prezent o soluţie generală şi eficienţă pentru situaţia celor
    obligaţi să îşi părăsească casele pentru a-şi salva vieţile. Venirea lor în
    număr extrem de mare, în condiţii dificile, pe ţărmurile Greciei i-a prins
    total nepregătiţi pe decidenţii europeni. În prima clipă s-a mers pe mâna
    acceptării generale, ceea ce a stimulat migrarea. Altfel spus, cei care nu erau
    hotărâţi să plece au vândut rapid totul şi au plecat spre Europa, iar cei care
    încercau de mai mult timp să ajungă acolo au găsit acum soluţia rapidă.

    La
    scurt timp s-a constatat că nu toţi migranţii sunt sirieni sau irakieni, mulţi
    au venit din Maroc, din India sau
    Pakistan, pentru a ajunge în Grecia şi de acolo, pe jos, peste frontiere, spre
    Europa Centrală sau de Vest. Soluţiile individuale şi radicale, de genul
    gardului maghiar, cel mai nou zid din Europa, au apărut destul de repede, iar
    închiderea pur şi simplu a frontierelor în faţa refugiaţilor a devenit un gest
    firesc, într-o Europă care şi-a făcut anterior drapel din libera circulaţie. În
    timpul acestei ierni, exodul spre centrul Europei a migranţilor ajunşi pe
    ţărmurile Greciei a fost stopat, mii de oameni rămânând
    blocaţi în Balcani, neputând merge mai departe, spre ţările dezvoltate ale
    Uniunii Europene, ce promitea să îi primească, şi nevrând să se întoarcă acolo
    unde nu au mai lăsat nimic.

    Odată oprit exodul, liderii europeni au demarat
    operaţiunea de întoarcere în Turcia, cea mai apropiată ţară din Asia, a celor
    ce ajunseseră deja în Grecia. Primii migranţi care nu sunt sirieni au făcut
    deja acest drum înapoi pentru care Uniunea Europeană plăteşte zdravăn.
    Migranţii se întorc acasă sau într-un exil mai apropiat de casă, lăsând în urmă
    o Europă confuză, care transmite un mesaj neclar, departe de poziţia puternică,
    inteligentă şi unitară pe care ar fi trebuit să o demonstreze în situaţii de
    criză.

    Desigur, nu gardurile de sârmă, oamenii înarmaţi şi expulzările forţate
    ar fi trebuit să fie soluţia la migraţia masivă spre Europa. În primul rând,
    dacă nu vrei să primeşti pe cineva, nu îl chemi. Şi dacă spui public că îl
    primeşti, nu îi închizi uşa în nas, lăsându-l să doarmă într-un cort, in
    Grecia, o ţară vlăguită de criza economică. Oamenii disperaţi care au traversat
    marea în condiţii dramatice şi-au găsit salvarea şi adăpost pe pământul Grecia,
    au plecat mai departe pe un drum incredibil pentru acest secol, apoi au fost
    obligaţi să rămână lipiţi de frontieră. În tot acest timp, deşi nu erau nici ei
    în cea mai bună situaţie, grecii au avut un comportament exemplar, de un
    umanism profund.


  • Românii şi Nobelul

    Românii şi Nobelul

    Premiul Nobel pentru chimie în acest an a fost primit de Ştefan W. Hell, un om de ştiinţă german, alături de americanii Eric Betzig şi William Moerner. Toţi trei au reuşit să ajungă nu pe astre îndepărtate sau continente necunoscute ci în profunzimi de neconceput ale universului nanometric.



    Înainte chiar de a-şi explica domeniul de performanţă a acestor genii, românii au aflat că unul dintre ei, Ştefan Hell, este născut în România, ca etnic german dintr-o localitate a Banatului, unde şvabii s-au stabilit cu secole în urmă. Mai exact, Ştefan Hell s-a născut pe 23 decembrie 1962, în Arad. A copilărit în comuna Sântana, unde a urmat şi şcoala generală. În 1977 s-a înscris la liceul Nikolaus Lenau, din Timişoara, cu limbă de predare germană, dar la scurt timp a emigrat, împreună cu părinţii săi, în Germania.



    Veştile acestor zile ne amintesc că un alt laureat al premiului Nobel a studiat la liceul german din Timişoara, capitala Banatului României. Este vorba, desigur, de Herta Muller, câştigătoarea Nobelului pentru literatură în 2009. Mai în glumă, mai în serios, putem considera că 5 ani este un interval bun pentru a decerna Nobeluri foştilor elevi de la Lenau. Desigur, şi alte elemente comune îi definesc pe cei doi laureaţi ai celui mai râvnit şi prestigios premiu din lume. Atât Herta Muller cât şi Ştefan Hell sunt membri ai minorităţii germane din vestul României, şvabii veniţi acum peste 200 de ani din sudul Germaniei şi Austria. În tot acest timp, germanii bănăţeni şi-au construit, cu multă muncă, o viaţă prosperă şi liniştită.



    Din păcate, anii comunismului, şi mai ales sfertul de secol al dictaturii Ceauşescu, au marcat o adevărată depopulare a satelor germane din România, mulţi dintre locuitorii născuţi de generaţii aici plecând în Germania pentru a scăpa, în primul rând, de comunism. Scriitoarea Herta Muller a avut de suferit din pricina poziţiei sale faţă de dictatura comunistă, ea plecând din România în 1987, cu doar 2 ani înaintea căderii regimului.



    Atât Ştefan Hell cât şi Herta Muller vorbesc bine româneşte şi nu ezită să îşi amintească vremurile petrecute în ţară. Chiar dacă represiunea comunistă nu a fost deloc blândă, Herta Muller tratează trecutul cu obiectivitate şi este prezentă în viaţa literară şi dezbaterea de idei din România. Ştefan Hell era un boboc de liceu când a plecat în Germania, în 1978, de pe băncile liceului Lenau din Timişoara, dar apreciază educaţia de bază pe care a primit-o în România. Chiar interesul pentru fizică s-a născut în România, odată cu primele încurajări pentru acest drum complicat dar care îi place enorm lui Ştefan Hell. Bucuria de a face ştiinţă a apărut chiar în şcoala din mica localitate Sântana şi laureatul Nobel pentru chimie din 2014 consideră că toţi profesorii săi din România pot fi mândri de realizările sale.



    Niciun locuitor al României nu a primit un Nobel, până în prezent. Înainte de succesul literar al Hertei Muller, din 2009, si cel recent, din chimie, al lui Ştefan Hell, un român din SUA, George Emil Palade, a primit premiul Nobel pentru medicină, în 1974. Se născuse la Iaşi, în 1912, era absolvent al Facultăţii bucureştene de medicină şi, imediat după al doilea război mondial, când se instala comunismul în România, plecase în America. Un alt medic român, Ioan Moraru, a fost copreşedinte, alături de un american şi un sovietic, al organizaţiei “Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”. Organizaţia internaţională şi neguvernamentală a primit premiul Nobel pentru Pace în 1985 dar medicului român nu i s-a permis să iasă din România şi să participe la ceremoniile de la Oslo. Anul următor, 1986, Nobelul pentru pace i-a fost acordat lui Elie Wiesel, scriitorul născut la Sighet, în nordul României, care a descris ororile holocaustului.

  • Război sau pace?

    Război sau pace?

    La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria ataca Serbia şi declanşa, astfel, primul război mondial. Nu era nicio surpriză, atacul a fost precedat de un ultimatum şi se producea la exact o lună de la asasinarea, la 28 iunie 1914, a prinţului moştenitor al Imperiului austro-ungar. A urmat un adevărat tir de declaraţii de război, aruncate de o parte şi alta de ţări care nu aveau nimic de a face cu asasinatul de la Sarajevo, cu Serbia sau Austro-Ungaria. Aroganţa militaristă, lupta pentru hegemonie şi interesele personale au dus la un război extins în toată lumea, cu zeci de milioane de morţi, răniţi şi dispăruţi. Din discuţiile despre acest război lipsesc raportările la motivele declanşării războiului iar la sfârşit, în 1918, puţini îşi mai aminteau de ce a început.



    Oricum, după război, lumea avea să arate complet altfel. Mai multe imperii, printre care şi Austro-Ungaria, au trecut definitiv în istorie, democraţia a început să lucreze serios, mai ales în Europa. În ianuarie 1918, ultimul an al războiului, preşedinte Wodrow Wilson a ţinut un discurs emblematic pentru poziţia SUA, care intraseră în război în 1917, evident, alături de Marea Britanie, Franţa şi ceilalţi aliaţi inclusiv România. Contururile trasate atunci de liderul american se regăsesc în evoluţia ulterioară a societăţii internaţionale. Imperiul ţarist s-a transformat în Uniunea Sovietică, printr-un uriaş complot comunist, iar Germania kaiserului a ajuns o republică stăpânită de gânduri de revanşă, fiind la baza noului război mondial, izbucnit 2 decenii mai târziu. Secolul scurs de când imperiile europene au incendiile omenirea a fost cel mai intens din istoria sa.



    Evenimentele organizate pentru a evoca momentele de acum o sută de ani ne arată o lume încă în secolul al XlX-lea, cu mentalităţi învechite dar în care progresul tehnico-ştiinţific era evident şi începea să îşi spună cuvântul. De altfel, se poate spune că tocmai evoluţia tehnică, puţin înţeleasă liderilor statelor de atunci, a dus la amploarea cunoscută de primul război mondial. Şi tot dezvoltarea tehnologică şi cuceririle ştiinţifice au dat evoluţia omenirii din acest secol recent, care o fac să semene tot mai mult cu fanteziile unor visători din secolele trecute.



    În 1914, automobilele de abia apăruseră şi aveau încă roţi de lemn iar avioanele făceau primele zboruri dar foarte rapid, deşi românul Traian Vuia făcuse prima ridicare de la sol a omului, cu mijloace proprii de bord, doar în 1906. De atunci, omul a ajuns în spaţiul extraterestru, stăpâneşte spaţii vaste pe pământ sau sub pământ şi sub ape dar şi pe cele profunde, atomice, din interiorul materiei sau chiar din interiorul fiinţei umane. Pentru prima dată în istoria sa, societatea umană este una globală, bazată pe cunoaştere şi comunicare pe întreaga suprafaţă a Terrei.



    Harta politică a Europei stabilită după primul război mondial se menţine şi astăzi, cu foarte mici modificări. Evoluţia cea mai importantă petrecută pe Vechiul Continent este tocmai unificarea Europei care, ne spune istoria, a generat şi primul şi al doilea război mondial. O utopie până atunci, ideea europeană s-a impus funcţional după al doilea război, fiind una dintre puţinele lecţii învăţate de politicieni şi liderii naţionali ai Europei. Secolul scurs de la declanşarea primului război mondial sau cele 3 sferturi de secol de la declansarea oficială a celui de al doilea război mondial, care se vor împlini la 1 septembrie, nu arată, însă, că omenirea ar fi învăţat lecţia păcii şi a războiului din aceste cumplite conflagraţii prin care a trecut. Fără a atinge dimensiunile mondiale ale celor 2 conflagraţii, războaiele au răscolit fără încetare omenirea, producând, chiar în aceste zile, morţi, răniţi şi multă suferinţă.

  • Vin Europenele!

    Vin Europenele!

    Europenii ştiu deja, în luna mai a anilor ce se termină cu 4 sau 9 au loc alegeri pentru Parlamentul European. Ca la fiecare dintre noi acasă, votăm pentru parlamentari care ne reprezintă. Cei aleşi acum sunt membrii Parlamentului ţărilor din Uniunea Europeană, care devine astfel o structură unitară, aproape ca un stat.



    Paradoxal, deşi are aspectul unei construcţii confederale, parlamentul este unicameral, reprezentarea fiind directă, cum directe sunt şi alegerile organizate de statele membre.



    Diferite, de la stat la stat, sunt sistemele electorale conform cărora se desfăşoară alegerile parlamentare, cu moduri diferite de constituire a circumscripţiei electorale. Parlamentarii europeni reprezintă proproţional populaţia europeană, de la câte 6 pentru state mai mici, ca Malta, Luxemburg, Cipru şi Estonia, la 96, cei mai mulţi, pentru Germania.



    România, a 7-a ţară ca număr al populaţiei, are 35 de europarlamentari. Nu este pentru prima dată când românii votează pentru reprezentanţii lor în Parlamentul European. După ce a intrat în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România şi-a desemnat europarlamentarii care au deţinut aceste funcţii până la primele alegeri, cele din 2009. Înainte de aderare, parlamentarii români au fost observatori.



    Alegerile europene se desfăşoară, la alegere, în intervalul 22-25 mai, patru zile în care cetăţenii Europei unite pot vota. Deşi s-a propus ca, în România, să se voteze timp de 2 zile, până la urmă alagerile se vor desfăşura tradiţional, într-o zi de duminică. La sfârşitul zilei de duminică 25 mai, îi vom cunoaşte pe cei 766 de europarlamentari, cei care ne vor reprezenta şi vor decide în chestiunile ce ţin de Paralamentul european. Şi acestea nu sunt puţine pentru că rolul legislativului a crescut constant în procesul european. În special după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European joacă un rol determinant în definirea politicilor europene astfel că infuenţa acestuia asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor Uniunii Europene este tot mai evidentă. Mai mult decât atât, forul parlamentar european este cel mai mare cadru de dezbatere, cu decizii obligatorii sau doar luări de poziţie.



    Desigur, este de dorit ca activitatea parlamanetarilor să nu se încheie o dată cu alegerile, cu atât mai mult cu cât construcţia europeană pune accentul tot mai mult pe manifestarea permanentă a poziţiei şi a opiniei alegătorilor, a cetăţenilor europeni.



    Campania electorală este şi în cazul alegerilor europene foarte importantă, punându-se bazele contractului dintre alegători şi europarlamentari. Poziţia cetăţenilor europeni faţă de Parlament şi faţă de instituţiile europene în general a evoluat foarte mult. Dacă la un moment dat părea că Parlamentul European este un fel de exil aurit pentru politicienii naţionali în lipsă de chef şi randament, europarlamentarii au devenit adevăraţi promotori ai ideii europene şi intermediari între fenomenele naţionale şi procesul european, conform principiului subsidiarităţii.



    În România, dezbaterea europeană a crescut enorm în profunzime şi implicare. S-a petrecut fenomenul previzibil şi aşteptat al contopiri celor două planuri, naţional şi european, cu un plus evident pentru dezbaterea naţională, mai ales pentru campania electorală din cele aproape 100 de zile ce au mai rămas până la alegerile pentru Parlamentul european.


  • Piata în istoria omenirii

    În 1989, acum exact 24 de ani, opinia publică internatională asista cu uimire si emotie la o uriasă miscare publică de contestatie izbucnită în unul dintre cele mai ermetice sisteme politico-sociale din lume. Zeci de mii de tineri, în special studenti, au protestat zile întregi în cea mai mare piată din lume, Tiananmen, din inima Beijingului. Incredibila miscare a fost zdrobită si înecată în sânge de tancurile lansate împotriva demonstrantilor neînarmati.



    În acelasi an, Estul Europei se dezbăra de comunsim prin miscări populare sau simple evolutii politice la nivelul partidului unic, comunist, care condusese aceste tări.



    În decembrie 1989, România rămăsese singura dintre tările est-europene în care regimul comunist detinea încă puterea absolută. Dictatorul Nicolae Ceausescu a convocat o mare adunare populară în centrul capitalei, Bucuresti, pentru a-si atrage sprijinul popular în fata contestatiilor ce izbucniseră deja la Timisoara, în vestul României. Adunarea din Bucuresti s-a transformat, însă, dintr-o miscare de mase manipulate în începutul sfârsitului dictaturii Ceausescu. Astăzi, acest loc din inima capitalei României se numeste Piata Revolutiei din 1989.



    În aprilie 1990, la 5 luni de la Revolutia anicomunistă, românii se adunau în Piata Universitătii pentru a omagia acel eveniment dar si pentru a protesta împotriva noii puteri ce se instalase în România, care se revendica de la Revolutia populară dar avea un trecut comunist de rang înalt. Mai mult, noua putere îsi demonstrase si o serie de tendinte autoritare. Încercând să îi împrăstie cu forta pe demonstrantii din 22 aprilie 1990, regimul post-ceausescu a declansat o miscare de ocupare a Pietii Universitătii care a primit numele elocvent de Piata Tiananmen 2.



    După aproape 23 de ani, în ianuarie 2012, contestarea spontană a comportamentului presedintelui Traian Băsescu a adus din nou oamenii în număr important în Piata Universitătii din Bucuresti, demonstratia continuând zile întregi, în ciuda operatiunilor politienesti si a vremii deosebit de geroase. Ulterior, votul popular masiv în favoarea opozitiei politice a confirmat atitudinea demonstrantilor din Piata Universitătii 2012.



    În acest timp, o altă piată din centrul unui mare oras-capitală devenea celebră prin demonstrantiile ample ce înlăturaseră un regim autoritar de lungă durată. Piata Tahrir din Cairo a devenit un simbol al democratiei, al protestului popular de amploare, de-a dreptul eroic. Piata Tahrir este si un simbol al “primăverii arabe”, protestul popular de nestavilit declansat în Tunisia si care a măturat toate societătile arabe din Orientul Mijlociu ce păreau pe vecie blocate în regimuri autoritar-dictatoriale generate în anii 60 sau 70. În acest context international, Turcia făcea o imagine cu totul aparte, cu un regim politic bazat pe reformele de-a dreptul avangardiste lansate de Kemal Ataturk în situatia dramatică de după primul război mondial.



    Din 2003, prim ministru al Turciei, reconfirmat de alegeri, este Regep Tayyip Erdogan, personalitate politică puternică si aparte. În timpul mandatelor sale Turcia a cunoscut o perioadă de înflorire economică, putin afectată de criza economică mondială iar politica sa internatională este numită neo-otomanism, în evocarea vremurilor când imperiul otoman juca un rol determinant în această parte a lumii.



    În al 10-lea an în fruntea guvernului dar si al 90 al Republicii Turce, Erdogan, fost primar al Istanbulului, se vede confruntat cu o demonstratie publică de amploare. Ea a pornit din Istanbul, la sfârsitul lunii mai, ca un protest spontan împotriva desfiintării unui parc din orasul sultanilor în favoarea unui mall. Reactia extreme de violentă a politiei si acumularea unor decizii restrictive ale guvernului Erdogan nu au făcut decât să îi radicalizeze pe protestatarii turci si să extindă demostratiile si în alte orase ale Turciei.



    Protestele si evenimentele din Piata Taksim sunt urmărite în întreaga lume si ele atrag atentia asupra acuzatiilor de autoritarism aduse premierului Erdogan.