Radio România Internațional

Tag: fotograf

  • Fotograful ceh Franz Duschek și Bucureștiul sec. XIX

    Fotograful ceh Franz Duschek și Bucureștiul sec. XIX

    Franz Duschek (1820-1884) a fost un fotograf ceh stabilit în România, la București, între anii 1862 și 1883. Acesta a oferit o privire unică asupra transformărilor sociale și urbane ale Bucureștiului și românilor din secolul al XIX-lea, prin intermediul fotografiilor sale – fotografii de cabinet (în studio), instantanee și chiar fotografie de război. Duschek a surprins cu măiestrie detaliile – arhitecturii capitalei din acea vreme, detalii de vestimentație, portrete ale clasei de mijloc și cadre ale vieții cotidiene din București – un oraș aflat la intersecția influențelor otomane și europene.

    Muzeul Municipiului București (MMB) l-a readus în atenția publicului pe formidabilul fotograf ceh prin intermediul unei expoziții organizate în țara de origine a lui Franz Duschek, în Republica Cehă, la Praga. Expoziția și-a propus să cartografieze geografiile umane ale Bucureștiului din perioada șederii lui Duschek în România. Fotograful Duschek a dezvăluit prin imagini detaliile unei societăți în plină schimbare și modernizare. Despre Duschek am stat de vorbă cu directorul MMB, curatorul expoziției de la Praga, Adrian Majuru:

    „Este, într-adevăr, un fotograf de cabinet și ceea ce el ne-a lăsat este o moștenire fotografică. Printre nu pionierii, dar printre primii care au făcut fotografie profesionistă de larg consum, să spun așa, la București, undeva din vremea lui Cuza, până târziu spre 1883, când părăsește România într-o misiune tot pentru România, la Alexandria, în Egipt, dar moare acolo.”

    Evoluția fotografului Franz Duschek pe meleagurile românești a fost una care a reflectat istoria acelor timpuri, de la Războiul de Independență (1877-1878), la evoluția și europenizarea societății civile, până la istoria Casei Regale a României, Duschek devenind oficial fotograful acesteia. Despre evoluția aceasta și despre cum s-a desfășurat creația lui Franz Duschek ne vorbește tot Adrian Majuru, directorul MMB:

    „A fost chemat de Carol Popp de Szathmári pentru o profesie nouă și el își amenajează primul atelier pe o stradă nouă. Se numea Noua, Strada Nouă, astăzi este Edgar Quinet. Pe atunci nu avea un nume. Evident că evoluează frumos. Trece mai bine de un deceniu și la recomandarea boierului și politicianului și medicului Crețulescu, el devine fotograf al Curții Regale, ridicat în această poziție de regele deja Carol I. Se întâmplă după obținerea independenței, el fiind între timp și fotograf, reporter de război, el participând alături de alți fotografi și artiști ai vremii, precum Grigorescu, dacă vreți, pe fronturile de la Plevna, deci de la sudul Dunării, realizând o serie de mărturii. Care au rămas acelea. Deschizând o profesie nouă în zona cu care noi suntem astăzi obișnuiți. Drept urmare, după independență, el își deschide un nou atelier. Acolo își păstrează atelierul până când îl vinde unui alt fotograf, venind de la Budapesta dintr-o nouă generație. Franz Mandy. El urmând să plece în Egipt într-o altă misiune de prospectare.

    Dar mesajul pe care el ni l-a lăsat prin fotografiile făcute clasei de mijloc, care putea practic nu mai să-și permită, dar să își riște o fotografie la minut pentru că pictorul te mai aranja pentru posteritate, dar fotografia complica lucrurile. Toți acești oameni fotografiați, avem și noi o colecție impresionantă semnată Duschek, din ambele ateliere, ne oferă o imagine a unui fenomen social, dar și profesional deopotrivă, și care a modelat cultural comportamentul mediului urban, și anume: era deja existentă o Europă urbană care lega ceea ce noi numim astăzi Uniunea Europeană. Prin profesii liberale, printr-un mod de a înțelege viața în detalii, prin chiverniseala lucrurilor cu mare grijă.”

    Franz Duschek rămâne unul dintre marii portretiști în tehnica fotografiei a unei generații, a unei pagini de istorie, acesta lăsându-ne mărturii despre cum se trăia atunci și care erau valorile sociale, morale și culturale ale acelor vremuri. În final, Adrian Majuru ne spune câteva cuvinte despre acele timpuri portretizate de Duschek:

    „Ăsta a fost secolul XIX, un secol al grijii față de detaliu, nu numai de lucrurile frumos ambalate, dar și de maniera în care te adresezi sau mergeai pe stradă, de pildă. Aidoma erau și la Praga astfel de oameni, și la Viena sau în orașele mici ale Germaniei sau Franței. Ceea ce pentru Duschek a fost o surpriză să se regăsească aici, așteptându-se la o țară exotică. Dar n-a fost așa. Are și fotografie dinamică, de mișcare, …, dar sunt și reprezentări ale orașului București care sunt în alte colecții publice….”

  • România lui Jeno Major

    România lui Jeno Major


    Primiți, la început de sezon estival, inviția de a face împreună o incursiune radiofonică în inima satului românesc arhaic! Ghid este Jeno Major, actor la Teatrul pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu. Pasionat de fotografie, în timpul liber străbate țara în lung și în lat, pentru a surprinde oameni și peisaje care îți taie răsuflarea.


    “S-a întâmplat acum 8 ani de zile, pur și simplu, deodată. Am fost un pescar înrăit și, după ce m-am lăsat de pescuit, mi-am schimbat viața, am început cu fotografia. Acum, am început să integrez și oameni în peisaj, că dau mai multă viață cadrului, sfătuit și de Sorin Onișor, bun prieten de-al meu, la care am fost la workshop la începuturi și de la care am învățat foarte multe. În primul rând, relația cu oamenii, că mie îmi era frică să fotografiez oameni, de aia făceam doar peisaje… relația cu oamenii este destul de grea, după cum bine știți, dar el avea un dar, de fapt, îl are și acum – să interacționeze cu oamenii, în câteva secunde intra în sufletul omului și am încercat să învăț de la el câte ceva și cu timpul am ajuns și eu să să fotografiez oameni, să includ oameni în peisajele mele, să le dea viață cum zicea și el, că zicea că sunt seci fără oameni. Și așa am început să cunosc viața de la sat și să fac fotografie etnografică. Neavând neamuri la țară, copil fiind, n-am avut contact cu animale, cu rustic, arhaic, rural, sate. Acum am ocazia să fac asta prin fotografie. Nu-mi place lumea multă, nu-mi place balamucul, nu-mi place aglomerația. De aceea, mă refugiez de câte ori pot pe dealuri, în natură. Mi-au plăcut natura și drumețiile de mic și asta fac și acum, în limita timpului liber.”



    Răsărituri sau apusuri de soare pe după creste, ceața ridicându-se deasupra unui sat, copaci singuratici, oameni care cosesc, o bătrână care cară lemne, un cioban care coboară cu oile, o vacă pe o culme, meserii uitate… toate spun, prin intermediul fotografiilor lui Jeno Major, povestea unor locuri din România profundă, necunoscute, unele, nici chiar românilor.


    “Mai avem încă, față de alte țări din Europa și nu numai, din toată lumea, arhaicul ăsta, tradiția, portul popular, biserică, brișcă, căruță, fân… în alte țări nu se mai regăsesc aceste lucruri. Mă întreabă oamenii străini, când văd căpițele de fân în fotografiile mele, ce sunt alea. Ei n-au mai văzut așa ceva de sute de ani. Mă întreabă dacă locuiesc oameni acolo. În asta constă arhaicul și tradiția românească. Avem, încă, sate uitate de lume prin Apuseni, mai ales, unde te poți întoarce cu sute de ani în urmă. Dacă faci o fotografie acolo, nu poți să o datezi în timp. Cel mai fain loc care îmi place cel mai mult în România, ca fotografie de peisaj și nu numai, cum am zis și fotografie etnografică, e Fundătura Ponorului din Munții Șureanu. Acolo poți să mergi de zeci de ori, de sute de ori și de fiecare dată situația-i alta. Cețuri, aburi, brumă, căpițe fumegând, oameni cu animale la fiecare întoarcere, la fiecare colț… după fiecare stâncă există câte un subiect de de fotografiat. E unul dintre cele mai cele mai frumoase locuri după mine din România… Căruța cu fân, bivoli care trag la un jug, țăranul îmbrăcat popular, ospitalitatea pe care sătenii o au și care locuiesc în satele astea mai retrase, mai în munți, care n-au drumuri de acces foarte bune la ele… Acolo lumea e mai smerită, mai aproape de Dumnezeu și mai credincioasă, mai bună la suflet… Știți cum e lumea la sat ! De aceea vin străinii, că nu găsesc în altă parte așa ceva. La ei a fost de mult, doar stră, străbunicii lor au prins așa ceva cu 200-300 de ani în urmă. Noi mai avem, încă, lucrurile astea.”



    Fundătura Ponorului revine mereu în poveștile lui Jeno Major. Însă – spune el – fără a pretinde că este buricul pământului, toată România aceasta arhaică, tradițională este extraordinară. Iar țăranii care o populează, oameni în vârstă, au acea ospitalitate, deschidere și căldură sufletească atât de rară în lumea de astăzi.


    “Pot să-mi aduc aminte de o bătrânică din Maramureș, de 92 de ani. Cred că s-a dus, săraca, cu siguranță s-a dus, că asta a fost la începuturile mele în ale fotografiei acum 6-7 ani și nu știu dacă mai trăiește… Am fost la dânsa și lucra într-o casă de chirpici, cu pământ pe jos. Avea doar un bec care atârna din tavan cu un ziar îngălbenit în jurul lui, o masă și un pat. Pe masa aia era o coajă de pâine… Era ca o scenă de film, era ceva fantastic. Lumina bătea pe geam pe fața ei, ea stând pe pat. Era un cadru nemaipomenit! Prima dată, am stat de povești, mi-a spus toată povestea vieții ei, a copiilor ei, a nepoților plecați în străinătate, că trebuie să te împrietenești cu omul și, după aceea, în 5-10 minute oricum un om de la sat ți se deschide, e ca o carte deschisă, îți povestește imediat totul și îți oferă totul. Asta vroiam să spun, de fapt, că femeia asta, bătrânica asta, când am plecat de la ea, avea șase ouă sub cloşcă, singurele, cred că altceva nu mai avea în casă, singurul ei aliment, de care s-a lipsit și mi le-a dat mie. Eram mai mulți fotografi, n-am vrut să luăm, dar nu ne-a lăsat, până n-am plecat cu ouăle alea și altele…”



    Cunoscătorii spun că fotografiile lui Jeno Major nu sunt simple peisaje ori simple portrete, ci mărturii valoroase despre o lume care dispare, treptat, în malaxorul modernității. O confirmă chiar el:


    “Din păcate, da, cred că în ritmul în care merg lucrurile, în cred încă o generație-două maxim tot arhaicul și tradiționalul ăsta o să dispară, pentru că sunt mulți plecați din toată țara, din Maramureș, Bucovina, Transilvania, de peste tot. Dacă vorbești cu oameni de la sat, nu există ca dintr-o familie să nu fie plecat cel puțin un membru – un copil, un nepot, un frate – în străinătate și se întorc de acolo cu o fărâmă, un dram de bani, cât or câștiga ei câți ani stau pe acolo să câștige ceva bani, și dărâmă frumusețe de case pe care le au și construiesc niște… ce să zic?… kitch-uri. E incredibil ce se întâmplă și casele tradiționale dispar, din păcate. Ar trebui cumva, nu știu, făcut ceva în sensul ăsta, să le păstrăm, dar nu știu cum s-ar putea face asta.”



    Să ne bucurăm cât mai putem de aceste frumuseți, pentru că, treptat, ele se vor duce! – spune, deci, Jeno Major. Vor rămâne doar în fotografiile celor care, asemenea lui, vor exclama, poate, peste ani, cu nostalgie: “Aceasta a fost România mea!”.






  • Weekend cu prietenii 25.12.2021

    Weekend cu prietenii 25.12.2021

    ”Last Christmas (of Ceaușescu)”/Ultimul Crăciun (al lui Ceaușescu)”, expoziție încă în desfășurare la Institutul Goethe din Capitală până pe 10 ianuarie 2022 a fotografului Anton Roland Laub, care trăiește și lucrează la Berlin și București:



  • Artista fotograf Kathleen Laraia McLaughlin, din Statele Unite ale Americii

    Artista fotograf Kathleen Laraia McLaughlin, din Statele Unite ale Americii

    Kathleen vine din Statele Unite, din
    California, iar întâlnirea cu România i-a schimbat viața. Povestea relației cu țara noastră începe în
    1999, anul în care a luat prima oară contact cu folclorul românesc, cu
    tradițiile și cultura noastră. Atunci Kathleen a locuit împreună cu soțul ei timp
    de un an într-un sat din Maramureș, unde au primit găzduire la o familie de
    localnici. O experiență complexă a ceea ce însemna autentic românesc, pe care a
    documentat-o prin fotografie. Artista a luat parte la toate evenimentele
    importante ale comunității rurale, s-a apropiat de oameni și a stabilit
    legături profunde, a fotografiat sătenii și obiceiurile lor.

    Peste ani,
    Kathleen s-a întors în România în mai multe rânduri cu burse Fulbright în 2002,
    2013 și 2019, pentru a revizita țara și mai ales pentru a-și revedea familia
    adoptivă din Maramureș. A predat un curs de artă fotografică la Universitatea
    de Artă și Design din Cluj Napoca, a expus o parte din miile de imagini
    realizate cu ocazia experienței în satul maramureșean, a publicat un album în
    Statele Unite și pregătește o nouă carte despre viața ei în România.



    Expoziția de la Muzeul Țăranului din București, numită Mătușa reunește fotografii făcute Ilenei, mătușa
    familiei care a găzduit-o pe artistă și soțului acesteia, două persoane de care
    Kathleen Laraia McLaughlin se atașase în mod deosebit. Fotografiile și obiectele
    țărănești din expoziție au fost prezentate publicului pentru prima oară în 2019
    la Palatul Mogoșoaia, ocazie cu care am putut sta de vorbă cu artista despre
    bogata sa experiență românească. Kathleen a trăit și documentat o epocă acum spre
    apus, cea a Maramureșului autentic.


    Am aflat
    pentru prima oară detalii despre cum ar putea fi viața în România în 1997, când
    am căutat pe Internet, înainte de a veni. N-aveam nicio idee despre ce aveam să
    descopăr. În mintea mea, pe când făceam cursuri de dansuri populare în Statele
    Unite, îmi făcusem o imagine despre cum ar putea fi viața la țară. Am găsit
    informații despre Maramureș, iar în 1999 soțul meu și cu mine am ajuns aici
    pentru prima oară în octombrie. N-o să uit niciodată: veneam din Ungaria, am
    mers la Cluj, apoi la Baia Mare, am traversat munții și am coborât în satul
    Mara. Ne-am simțit de parcă am intrat într-o capsulă a timpului, am văzut un
    fel de a trăi care aparținea secolului 19, poate chiar 18, cel puțin așa era
    atunci, cu 20 de ani în urmă.

    Îmi amintesc că unul din primele lucruri pe care
    le-am văzut era un bătrân care conducea o căruță cu roți de lemn. Tot ce am
    observat atunci, tot ce am întâlnit în anul acela începând cu acea zi a fost
    revelator, surprinzător și fascinant. Eram interesați de absolut tot, de la
    munca la câmp, la unelte, la obiectele de îmbrăcăminte până la felul în care
    reinventau utilitatea unui obiect, îl reparau și nu risipeau nimic, nu
    cheltuiau bani. Oamenii din acea epocă trăiau cu adevărat din ce producea
    pământul pe care îl lucrau, nu era ca acum când mai mulți membri ai familiei au
    diverse slujbe în țară sau în străinătate.

    Majoritatea oamenilor cu care ne
    întâlneam erau țărani în toată puterea cuvântului, adică oameni care nu aveau
    salariu, ci trăiau numai din ceea ce le oferea ogorul, deși uneori vindeau
    lapte, sau făceau schimburi cu fân sau alte produse. Dar familia la care
    locuiam noi atunci nu cheltuia aproape niciun ban, fiindcă banii erau foarte
    puțini, așadar făceau totul ca să economisească, să repare tot ce puteau, să reutilizeze
    lucrurile și să le folosească până când se distrugeau de tot. Acest lucru a
    fost foarte impresionant pentru noi, iar noi am învățat ceva de la ei. Pentru
    noi a fost așa o experiență, încât eu îmi definesc viața ca fiind înainte și
    după România.

    Acum 20 de ani nu exista canalizare în sat, iar noi ne-am adaptat
    la realitatea de atunci. Să te speli sau să mergi la toaletă era o experiență,
    toată lumea trăia așa. Existau o baie- două sau un duș modern în tot satul, dar
    noi nu le foloseam. Da, a fost o experiență care ne-a schimbat profund viețile
    amândurora, fiindcă am fost martorii acestui mod de viață, chiar în momentul în
    care a început să se schimbe pentru totdeauna.







    Viața în toată România s-a schimbat foarte mult în ultimii 20 de ani,
    iar Kathleen a documentat mai ales evoluția peisajului sătesc, care acum s-a
    modificat mult față de ce a cunoscut ea, într-un proces de modernizare
    accelerată. Mărturisește că, atunci când a revenit după o pauză de cinci ani,
    între 2007 și 2012, deși se aștepta la o schimbare – la renunțarea la portul
    tradițional spre exemplu – a fost surprinsă să constate că au dispărut într-un
    timp atât de scurt casele tradiționale, șindrila și alte materiale tradiționale,
    șurele și mai ales frumoasele porți maramureșene.


    N-am fost
    deloc pregătită pentru acest lucru. Mă așteptam mai degrabă să dispară hainele
    tradiționale, costumele, poate lucratul tradițional al pământului. Știam că vor
    apărea tractorul, mașinile, însă nu mă așteptam să dispară porțile de lemn
    într-un timp atât de scurt. Un alt lucru care m-a surprins în 2015 a fost
    faptul că nu se mai gătea la înmormântări. De obicei mâncarea se pregătea timp
    de două zile pentru a-i hrăni pe toți cei care participau la înmormântări, însă
    acum obiceiul era să se cumpere mâncarea gătită de la Baia Mare.

    M-am așteptat
    întotdeauna ca oamenii aceștia de la țară să-și dorească să se modernizeze, ca
    tot restul lumii. Știam că se simțeau mereu în urmă cu felul lor de a trăi, așa
    încât empatizez cu ei. Vedeau televizoare moderne și li se părea că felul lor
    de a trăi este primitiv, învechit și murdar. Am încercat să nu-i judec deloc și
    să nu spun că e păcat că încearcă să fie ca noi toți ceilalți. Sunt fericită
    când văd oameni care încearcă să păstreze un echilibru între tradițiile lor și
    modernitate, adică să nu-și dărâme complet casele, ci să adauge ceva modern sau
    să reconstruiască cu lemn, acolo unde se poate, sau să păstreze camerele tradiționale,
    dacă generațiile tinere vor acest lucru.



    Kathleen și-a schimbat complet modul
    de a privi lucrurile după experiența românească. Ce ia în calcul acum mai mult
    decât înainte de a locui cu o familie de țărani din Maramureș?


    Cred că
    lucrurile mici, pe care nu le luăm în considerare în viață. E ușor să cumperi
    un lucru nou atunci când cel vechi se strică, să dai drumul la apă să faci un
    duș. Atât soțul meu, cât și eu, suntem amândoi recunoscători până în ziua de
    azi. Noi locuim acum într-o casă micuță cu două dormitoare în sudul Californiei
    și, oricât de mult aș vrea mai mult spațiu, așa cum își dorește oricine are o
    locuință de dimensiuni reduse, mă gândesc mereu la anul acela în Maramureș și
    îmi dau seama cât de norocoasă sunt să am o baie a mea, să am apă curentă, am
    ce mânca, am o mulțime de lucruri.

    Și mai e ceva important: locul acela e o
    referință pentru mine, mare parte din ceea ce sunt eu acum are legătură directă
    cu relația mea cu România timp de 20 de ani. Cred că este despre a fi undeva
    unde te simți bine pur și simplu. Asta nu înseamnă că aș fi fericită 100% dacă
    aș trăi la sat, e mai degrabă vorba despre faptul că, la țară în România mă
    simt bine cu adevărat, sunt fericită să văd oamenii pe care îi iubesc, să miros
    satul, să îmi aduc aminte de tot ce am trăit acolo. E ceva ce îmi aduce
    fericire.



  • Expoziţia eveniment Eli Lotar

    Expoziţia eveniment Eli Lotar

    Muzeul Colecțiilor de Artă găzduiește, până pe 14
    iulie, expoziția eveniment Eli Lotar (1905-1969) dedicată fotografului și
    cineastului francez de origine română. Pentru Eli Lotar (Eliazar Lotar
    Teodorescu), fiul poetului Tudor Arghezi și important reprezentant al
    avangardei pariziene, expoziția constituie o binemeritată punere în valoare a
    contribuției sale la conturarea modernismului noii viziuni fotografic și
    cinematografic. Organizată de Muzeul Național al Literaturii Române, Centre
    Pompidou și Jeu de Paume în contextul Sezonului Franța – România 2019,
    expoziția cuprinde circa 80 de fotografii de epocă și o sută de documente
    (cărți, reviste, scrisori, negative, filme).

    Expoziţia reeditează în spațiul
    Muzeului Colecțiilor de Artă retrospectiva dedicată lui Eli Lotar în 2017 la
    Centre Pompidou, fiind o premieră absolută pentru România.

    Ioan Cristescu,
    directorul Muzeului Național al Literaturii Române şi coordonatorul programului,
    ne dă amănunte: Noi am început
    discuţiile cu Centrul Pompidou încă din 2017. Am îndeplinit condiţiile şi
    exigenţele pe care Centrul Pompidou le-a avut şi cu tenacitate şi răbdare, am
    căutat să îi convingem că această expoziţie trebuie să ajungă în România. Că
    este foarte important să ajungă şi în România pentru că Eli Lotar, primul fiu
    al lui Arghezi, este aproape un necunoscut în spaţiul cultural românesc şi
    publicul românesc nu-i cunoaşte opera realizată în Franţa şi nu numai.
    Stabilind această relaţie cu Centrul Pompidou am avut posibilitatea să aducem
    şi expoziţia Gherasim Luca-Erou limită, tot în contextul Sezonului România – Franţa.
    Expozițiile Eli Lotar (1905-1969) şi Gherasim Luca-Erou limită sunt două expoziţii
    conforme cu cerinţele destul de stricte pe care Centrul Pompidou le impune,
    totodată un succes al insituţiei pe care o conduc.

    Fotograf
    și cineast francez de origine română, important reprezentant al avangardei
    pariziene, Eli Lotar (Eliazar Lotar Theodorescu) este fiul poetului Tudor
    Arghezi, de la care a și primit primul său aparat de fotografiat. Lotar și-a
    petrecut copilăria la București, alături de tatăl său, pentru a reveni la
    Paris (orașul în care s-a născut) în 1924. Aici se apropie de fotografa
    Germaine Krull, de la care învață meserie, și mai târziu de suprarealiști,
    publicând mai ales în revistele de avangardă VU, Jazz și Arts et métiers
    graphiques și participând la expoziții internaționale importante ca
    Fotografie der Gegenwart, Film und Foto și Documents de la vie sociale. Fotografiile
    și filmele lui Eli Lotar surprind o întreagă modernitate vibrantă,
    spectaculoasă, poetică, decadentă, tulburătoare: imagini din spitale și
    abatoare, scene din viața prostituatelor, lumea artelor spectacolului, peisaje
    mediteraneene și situri arheologice grecești așa cum arătau acestea la
    începutul anilor ’30.

    Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al
    Literaturii Române şi coordonatorul programului: Cele două curatoare
    ale expoziţiei sunt Damarice Amao (Centrul Pompidou) și Pia Viewing (Jeu de
    Paume), două exegete foarte importante ale operei lui Eli Lotar. Expoziţia n-ar
    fi fost posibilă dacă n-ar fi existat această colaborare între Centrul Pompidou
    şi Jeu de Paume. Spun asta pentru că expoziţia de la Bucureşti nu este doar o
    replică a celei din Franţa, de la Jeu de Paume, din 2017. Expoziţia organizată
    la Bucureşti include foarte multe aspecte care ne ajută să vedem cum a evoluat
    creaţia lui Eli Lotar, dar şi relaţia lui cu spaţiul românesc şi cu tatăl lui,
    scriitorul Tudor Arghezi. De altfel, şi cele două publicaţii pe care le-am
    scos, catalogul Eli Lotar (1905 – 1969), şi volumul de scrisori inedite Eli
    Lotar. Scrisori / Lettres (1924 – 1926) din arhivele centrului Pompidou, pot
    aduce un plus de informaţie despre artist şi relaţia lui cu Tudor Arghezi. Sunt
    surse foarte importante de informaţie pentru că până la acest moment nu aveam
    încă o monografie românească a acestei personalităţi culturale a avangardei
    interbelice europene.

    Ioan Cristescu ne-a vorbit şi despre
    succesul expoziţiei Eli Lotar (1905-1969), deschisă la Muzeul Colecțiilor de
    Artă:
    Şi pentru mine succesul a fost surprinzător.
    Şi mă refer nu numai la ceea ce s-a semnalat în presă, ci şi la afluxul de
    vizitatori. În prima zi de deschidere a expoziţiei, când s-a făcut un tur
    ghidat cu cele două curatoare, Damarice Amao și Pia Viewing, am avut, în doar
    trei ore, peste 500 de vizitatori în expoziţia de la Muzeul Colecţiilor de
    Artă. La fel s-a întâmplat şi în zilele următoare, ceea ce confirmă că exista
    un interes şi că publicul românesc află cu plăcere şi surprindere mai multe
    despre creaţia lui Eli Lotar.

  • Iosif Berman – der Star-Fotoreporter der Zwischenkriegszeit

    Iosif Berman – der Star-Fotoreporter der Zwischenkriegszeit

    Einer der wichtigsten Fotoreporter und Fotografen der Zwischenkriegszeit in Rumänien war Iosif Berman. Der Künstler jüdischer Abstammung verkehrte in Kreisen der rumänischen Avantgarde, fotografierte für bekannte Tageszeitungen und illustrierte Publikationen, begleitete den Soziologen Dimitrie Gusti während seiner Feldforschung und schaffte es bis zum offiziellen Fotografen des rumänischen Königshauses. Mit den Rassengesetzen von 1938 wurde ihm jede Tätigkeit als Fotograf untersagt. Wenige Jahre später starb der erkrankte Berman in gro‎ßer Verbitterung. In “Pro memoria” gingen wir dem filmreifen Leben Iosif Bermans nach.



    Vor der Erfindung der Fotografie wurden die Zeitungen mit Zeichnungen illustriert. Die Fotografie hat die Presse verändert und ihr mehr Glaubwürdigkeit verliehen. Dadurch entstand auch eine neue Kategorie von Journalisten: die Fotoreporter. In der Geschichte des 20. Jahrhunderts gibt es zahlreiche legendäre Bilder, die eine Mischung von alltäglichem Leben, bildender Kunst, Symbolik, Gesten und Erlebnissen darstellen.



    Einer der ersten rumänischen Fotoreporter war Iosif Berman. Er wurde 1892 im nordrumänischen Dorohoi, in der Familie eines jüdischen Kaufmanns geboren. Sein Vater kämpfte im Krieg für die Unabhängigkeit Rumäniens in den Jahren 1877-1878 und wurde dafür per königlichem Erlass eingebürgert. Bis dahin hatten die Juden in Rumänien keine rumänische Staatsbürgerschaft. Es scheint, dass Berman während eines Besuchs in Czernowitz sein Interesse am Fotografieren entdeckte. Das erklärte zumindest seine Tochter.



    1912 kommt Berman nach Bukarest, um seiner Leidenschaft nachzugehen. Die Journalistin Adina Stefan ist Biographin von Iosif Berman und hat das Foto-Album Iosif Bermans Rumänien“ veröffentlicht. Im folgenden sprach sie über die Anfänge der Karriere des wichtigsten Fotoreporters der Zwischenkriegszeit in Rumänien:



    Seine Kollegen sagten, er habe die Begabung eines amerikanischen Fotojreporters gehabt, dass er sogar besser als diese war. 1912 kam er nach Bukarest und wurde angestellt. Er arbeitete zunächst bei einer illustrierten Zeitung. Später stellte ihn der Journalist Constantin Mille bei den linken Zeitungen »Adevărul« und »Dimineaţa« ein. Dort hat er etwa 20 Jahre lang gearbeitet. Weiter war er Mitarbeiter der Zeitschrift »Realitatea ilustrată« und hat zusammen mit gro‎ßen zeitgenössischen Avantgarde-Künstlern Kunst-Fotos in der Zeitung »Cuvântul liber« veröffentlicht. Berman war ein Star in der Zwischenkriegszeit und leistete nur qualitätsvolle Arbeit. Er führte kein mondänes Leben, war aber eine sehr präsente und unwiderstehliche Person. Er hinterlie‎ß ein paar Dutzend Tausend Fotos.“




    Per Definition muss ein Journalist ein Suchender, eine Person sein, die die Wahrheit und die Menschen liebt. Gerade das trifft auf Berman zu. Der Krieg stellte für Journalisten eine sehr gute Gelegenheit dar, ihre Qualitäten zu beweisen. Im Ersten Weltkrieg hatte Berman die Gelegenheit, seine Begabung und seinen Mut zu beweisen. Während des Ersten Weltkriegs lernte er auch seine zukünftige Frau kennen. Biographin Adina Ştefan:



    1917 wurde Berman mit einem Regiment nach Russland geschickt, um die Kämpfe dort zu fotografieren. Es handelte sich dabei um den Ersten Weltkrieg und um die bolschewistische Revolution. Da setzt er sein Leben aufs Spiel und verliert seine Fotos. Mal schnappen ihn die Wei‎ßen, mal die Roten und zerstören seine Glas-Fotoplatten. Von der Schwarzmeer-Küste, von Odessa, kommt er bis zum Fu‎ße des Kaukasus, bis nach Noworossijsk. Was folgte, ist filmreif: Er geht in ein Café rein, wo sich mehrere junge Leute unterhielten. Ihm werden Essen und Getränke angeboten und ein junger Mann bietet ihm auch Unterkunft an. Berman akzeptiert und wacht am zweiten Tag im Haus einer wohlhabenden jüdischen Familie auf. Auf einem Balkon erblickt er ein schönes Mädchen, das sich gerade die Haare kämmte. Es war Liebe auf den ersten Blick, sie hie‎ß Raissa und war 20 Jahre alt, er war 27 Jahre alt. Sie haben schnell beschlossen, zu heiraten.“




    Bis 1923 haben Berman und seine Frau in Konstantinopel gelebt. Hier war er als Korrespondent für die Zeitungen Dimineaţa“ und Adevărul“ tätig. Berman hat auch eng mit dem Soziologen Dimitrie Gusti zusammengearbeitet und diesen auf seinen Feldforschungsreisen in den ländlichen Gebieten Rumäniens begleitet. Er wurde sehr bekannt und hat auch mit der New York Times“ und mit den Nachrichtenagenturen Associated Press und Scandinavian Newspapers Press zusammengearbeitet. In kurzer Zeit wird er zum Fotografen des Königs Karl II. Adina Ştefan erzählt weiter aus dem Werdegang Bermans:



    Berman war von Anfang an ein innovativer Fotograf. Er fotografierte alles. Er fotografierte das Leben, die Gestalten sind lebendig. Seine Tochter Luiza berichtete, dass er offizieller Fotograf des Königs Karl II. wurde. Ihm gelang es, den König aus allen Winkeln zu fotografieren, und immer sah der König souverän aus. Das gelang den anderen Profi-Fotografen nicht.“




    Der Zweite Weltkrieg, die rumänischen Rassengesetze von 1938 und die antisemitische Verfolgung waren harte Schläge für Berman, der seine Tätigkeit nicht mehr ausüben durfte. Er musste seinen jüdischen Namen ändern, die Zeitungen, für die er arbeitete, mussten ihre Tätigkeit einstellen, sein Studio wurde gesperrt und seine Kameras und seine Fotos wurden beschlagnahmt. Bis 1940 durfte er ab und zu noch arbeiten, danach wurde ihm als Jude die Tätigkeit gänzlich untersagt. Am 17. September 1941 verstarb der verbitterte und nierenkranke Iosif Berman im Alter von 49 Jahren in Bukarest.

  • Laurent Jouault – ein Franzose im Land der Kontraste

    Laurent Jouault – ein Franzose im Land der Kontraste

    Er tauschte eine Traumlandschaft in Frankreich gegen eine ebenso schöne Gegend in Rumänien. Früher wohnte er am Mont Saint Michel (in der Normandie), jetzt lebt er in Moeciu de Sus in den Südkarpaten, zwischen dem Königsstein und dem Bucegi-Gebirge. Laurent Jouault zog vor acht Jahren zu seiner heutigen Frau, einer gebürtigen Rumänin.



    So führt dich das Leben… das Schicksal. Es wollte, dass ich eines Tages meinen Arbeitsplatz in Frankreich aufgab und nach Rumänien zog. Ich war zum ersten Mal 1997 hier. Ich bin anschlie‎ßend regelmä‎ßig hin und her gependelt, um mich schlie‎ßlich endgültig hier nieder zu lassen. In meiner Heimat leitete ich ein Jugendheim. Ich war als Sozial- und Kulturarbeiter mit Kindern und Jugendlichen beschäftigt. Ich plante diverse Tätigkeiten, Ausflüge, kurzum: auf sie zugeschnittene Projekte. So kam es auch zu meiner ersten Rumänien-Reise: Es war ein Erfahrungsaustausch zwischen französischen und rumänischen Jugendlichen. Nachdem ich nach Moeciu übergesiedelt war, übte ich dieselbe Tätigkeit wie in Frankreich aus. Dort leitete ich unter anderem einschlie‎ßlich eine Fotowerkstatt, also habe ich genau das weitergemacht, was ich am besten konnte: Ich bin Fotograf.“




    Der Franzose aus Moeciu de Sus hat inmitten der Karpaten-Idylle die ehemalige Schreinerwerkstatt des Gro‎ßvaters seiner Ehefrau umgewandelt. Hier lie‎ß er eine Art Museum oder Galerie einrichten, in der die Geschichte der Fotografie und insbesondere der Filmfotografie entdeckt werden kann. Das Ganze nannte Jouault Die Bilderhütte“. Dafür gibt es einen besonderen Eintrag auf seinem Blog, am 16. Juli 2011: An diesem Tag kamen Freunde und Nachbarn aus Moeciu, der Nachbarstadt Râşnov, aber auch aus der Normandie, um der offiziellen Einweihung der Hütte beizuwohnen. Einen Ausstellungsraum in einem abgelegenen Dorf am Fu‎ße der Karpaten zu eröffnen, mag sich als verrücktes Unterfangen angehört haben, erzählt der Franzose. Und dennoch:



    Es ist ein Raum für das Publikum, es ist eine Ausstellung und ein Museum der alten Fototechnik zugleich. Da ich mit dieser Technik noch arbeite, stelle ich hier meine Arbeiten aus. Zum Glück wohne ich in einem durchaus touristischen Dorf, das hei‎ßt, es kommen regelmä‎ßig Leute an den Wochenenden hierher. Dank der Bilderhütte lerne ich also viele Menschen kennen. Im Dorf selbst ist mein Museum zu einer Art Sehenswürdigkeit geworden, sowohl für Einheimische als auch für Touristen. Und das war auch meine ursprüngliche Absicht: Ich wollte eine Begegnungsstätte schaffen, ein Ort der Entdeckungen, der Offenheit gegenüber der Au‎ßenwelt, an dem ich hin und wieder Arbeiten anderer Künstler ausstellen oder mich mit ihnen über die alte Fototechnik austauschen kann.“




    Wenn man im Ausland lebt, fühlt man sich irgendwie doch fremd im Adoptionsland, egal wie gut die Integration geklappt hat. Laurent Jouault hat allerdings eine in Moeciu geborene Ehefrau, die ihm die Anpassung leicht gemacht hat.



    Die Einweihung der Bilderhütte hat mir ermöglicht, viele der Dorfbewohner kennenzulernen, so konnte ich viele Freundschaften schlie‎ßen. Au‎ßerdem bin ich nicht der einzige Ausländer in Moeciu, hier leben noch ein Spanier und eine Deutsche, also gibt es schon einige Zugezogene hier. Sicher, es ist schwer, weit weg von der Heimat zu leben. Es gibt Momente, in denen man weg möchte, auch wenn es nur für einen Abend, ein Wochenende oder eine ganze Woche sein sollte. Sonst komme ich sehr gut mit der rumänischen Sprache aus, auch wenn ich Fehler mache, bekomme ich Komplimente von den Besuchern, die so tun, als ob sie überrascht wären, dass ich kein Rumäne bin.“




    Moeciu ist für viele Rumänen der klassische Urlaubsort, in dem man Spa‎ß haben und sich erholen kann. Die Umgebung, die frische, ozonreiche Luft, die spannenden Wanderwege in den umliegenden Bergen, die Reiseziele, aber auch die kleinen Siedlungen an den steilen Hängen machen die Gegend zu einem Stückchen rumänischen Paradies. Hier zu wohnen, ist eine Gelegenheit an sich. Jouault hat sich allerdings nicht auf die Region beschränkt, in der er seit acht Jahren wohnt. Er hat auch andere Regionen in Rumänien besucht — die Maramuresch im Norden, die Bukowina im Nordosten oder das Donaudelta im Südosten. Für ihn sei es eine gute Möglichkeit gewesen, sein Fotomaterial aufzustocken und sich auch ein gedankliches Rumänien-Bild zu schaffen.



    Es ist eines voller Kontraste, das zeichnet Rumänien in meinen Augen am besten aus. Es ist der Kontrast zwischen den Verkehrsteilnehmern in Geländewagen mit Allrandantrieb und denen auf den Pferdewagen… Der Kontrast zwischen den Menschen, die Handys der neuesten Generation haben, und denjenigen, denen es ziemlich schlecht geht… Es herrscht eine Art Dynamik, aber auch eine Ungewissheit über den morgigen Tag.“




    Für Laurent Jouault ist die Fotografie ein Synonym für Begegnung. Ergänzend könnte man sagen, dass es die Begegnung zwischen einem Franzosen und seinem Adoptionsland Rumänien ist. Ein Land, das er nicht mittels der von Medien verbreiteten Klischees, sondern durch die Linse seines Fotoapparates stets neu entdeckt.

  • Nachrichten 07.12.2014

    Nachrichten 07.12.2014

    BUKAREST: Eine Delegation des Internationalen Währungsfonds und der Europäischen Kommission führt bis zum 10. Dezember Verhandlungen in Bukarest mit den rumänischen Behörden über das Haushaltsgesetz 2015. Bei den Gesprächen gab es divergente Ansichten betreffend das Haushaltsdefizit. Die IWF und EU-Vertreter plädieren für ein Haushaltsdefizit von 0,9% des Bruttoinlandsproduktes, während die Vertreter der Bukarester Regierung auf 1,4% des BIP bestehen. Ministerpräsident Victor Ponta ist der Meinung, die Forderung der internationalen Partner sei inakzeptabel, weil dies zur Reduzierung der Summen für Investitionen, Gesundheit und Kofinanzierung von europäischen Projekten führen würde. Am Freitag hatte auch der delegierte Haushaltsminister Darius Vâlcov behauptet, Rumänien könne sich eine Senkung des Haushaltsdefizits unter 1,4% des BIP nicht leisten. Ein Stand von 0,9% würde die rumänische Wirtschaft endgültig in die Knie zwingen, so Vâlcov.



    BUKAREST: Der Vorsitzende des Kreisrates Buzau, Cristinel Marian Bîgiu (von der mitregierenden Sozial-Demokratischen Partei PSD) und sein Patenkind, Florin Colgiu (Vorsitzender der lokalen Jugendorganisation der National-Liberalen Partei PNL, von der Opposition) sind von der Antikorruptionsstaatsanwaltschaft in Gewahrsam genommen worden, unter Verdacht der Annahme von Bestechung. Die Antikorruptionsstaatsanwälte erklärten, sie hätten Cristinel Marian Bîgiu in flagranti ertappt, während er Bestechungsgeld von einem Geschäftsmann annahm, als Entgelt für die Genehmigung einiger Verträge. Florin Colgiu soll die Bestechung vermmittelt haben. Bis 2012, als er zum Kreisratsvorsitzenden gewählt wurde, war Bîgiu Senator der National-Liberalen Partei; im Herbst 2014 wechselte er von der National-Liberalen zur Sozial-Demokratischen Partei, infolge der Regierungsverordnung der Sozialdemokraten, die die Migration der Lokalratsvorsitzenden von einer Oppositionspartei zur regierenden Partei erlaubte. Laut Kommentatoren sei etwa die Hälfte der Kreisratsvorsitzenden in Rumänien in Korruptionsaffären verwickelt; fast alle sind Mitglieder der Sozial-Demokratischen oder der National-Liberalen Partei.



    CHISINAU: Das Parlament Polens hat das Assoziierungsabkommen zwischen der Republik Moldau und der Europäischen Union ratifiziert. Der polnische stellvertretende Aussenminister Tomasz Orlowski sagte bei einer Versammlung des Parlaments in Warschau, die Republik Moldau habe mit Erfolg Reformen durchgeführt und benötige ein zusätzliches Signal seitens der Europäischen Union, die dem Land eine europäische Zukunft sichern solle. Bis jetzt haben 10 EU-Staaten das Assoziierungsabkommen ratifiziert: Rumänien, Lettland, Malta, Estland, Litauen, Bulgarien, die Slowakei, Ungarn, Schweden und Polen. Das Assoziierungsabkommen zwischen der Europäischen Union und der Republik Moldau wurde am 27. Juni 2014 unterzeichnet und vom Parlament in Chisinau am 2. Juli ratifiziert. Um endgültig in Kraft zu treten, muss das Assoziierungsabkommen durch die 28 EU-Mitgliedstaaten ratifiziert werden.



    BERLIN: Bundeskanzlerin Angela Merkel hat Frankreich und Italien zu zusätzlichen Reformanstrengungen aufgerufen. Die EU-Kommission habe einen Zeitplan festgelegt, wann die beiden EU-Länder “weitere Ma‎ßnahmen” vorlegen müssten, sagte Merkel der Zeitung “Welt am Sonntag”. Das sei “vertretbar, denn beide Länder befinden sich ja tatsächlich in einem Reformprozess”, fügte Merkel hinzu. EU-Kommissionspräsident Jean-Claude Juncker hatte Ende November darauf verzichtet, Strafen gegen die beiden Länder zu verhängen, obwohl sie mehr Schulden machen wollen, als nach den EU-Stabilitätsregeln erlaubt ist. Brüssel gab Frankreich, Italien und fünf weiteren Ländern noch bis Anfang März Zeit, um ihre Haushaltsprobleme in den Griff zu bekommen und mögliche Strafzahlungen zu vermeiden. Die EU-Kommission habe aber auch “deutlich gemacht, dass das, was bis jetzt auf dem Tisch liegt, noch nicht ausreicht”, sagte Merkel der “Welt am Sonntag”. “Dem schlie‎ße ich mich an.” Mit Frankreich und Italien gab es zuletzt heftigen Streit über die Ausrichtung der Haushalts- und Wirtschaftspolitik. Insbesondere Deutschland forderte immer wieder rasche Reformen zur Senkung der Defizite, meldet die Nachrichtenagentur France Presse.



    WASHINGTON: Der Präsident der Vereinigten Staaten, Barack Obama, hat die “barbarische Ermordung” des US-Fotografen Luke Somers verurteilt. Das teilte das Wei‎ße Haus am Samstag mit. Bei der Befreiungsaktion am Freitag war Somers, der vor 15 Monaten im Jemen entführt worden war, von seinen Entführern angeschossen worden und wenig später gestorben, wie die “New York Times” berichtet. Obama sprach der Familie des US-Fotografen sowie der Familie eines Südafrikaners, der bei der Befreiungsaktion ebenfalls ums Leben kam, sein Mitgefühl aus. Trotz der gescheiterten Befreiung wolle Obama auch weiterhin “alles tun, um US-Bürger zu schützen”. “Terroristen, die US-Bürger schaden wollen, müssen mit dem langen Arm der US-Justiz rechnen”, betonte Obama.



    In den europäischen Ländern hat sich die Gesundheit der Bevölkerung deutlich verbessert, allerdings gibt es nach wie vor gro‎ße Unterschiede bezüglich des Gesundheitszustandes sowohl zwischen den Ländern als auch innerhalb der einzelnen Staaten, steht im Jahresbericht der Organisation für wirtschaftliche Zusammenarbeit und Entwicklung (OECD). Die Lebenserwartung bei der Geburt ist in den Mitgliedstaaten der Europäischen Union (EU) seit 1990 um durchschnittlich mehr als fünf Jahre gestiegen, wobei die Differenz zwischen den Ländern mit der höchsten und denen mit der niedrigsten Lebenserwartung weiterhin rund acht Jahre beträgt. Au‎ßerdem bestehen innerhalb der Länder nach wie vor gro‎ße Unterschiede zwischen einzelnen sozioökonomischen Gruppen: Personen mit höherem Bildungsstand und Einkommen sind gesünder und leben mehrere Jahre länger als Angehörige stärker benachteiligter Gruppen. Diese Ungleichheiten sind auf viele Faktoren zurückzuführen, auch auf solche, die nicht Teil des Gesundheitssystems sind, wie das Umfeld, in dem eine Person lebt und persönliche Lebens- und Verhaltensweisen sowie auf Unterschiede bezüglich des Zugangs zu Gesundheitsversorgung und der Qualität dieser Versorgung. Die Lebenserwartung bei der Geburt ist in den EU-Mitgliedstaaten zwischen 1990 und 2012 um mehr als fünf Jahre auf 79,2 Jahre gestiegen. Die Differenz zwischen den Ländern mit der höchsten Lebenserwartung (Spanien, Italien und Frankreich) und denen mit der niedrigsten (Litauen, Lettland, Bulgarien und Rumänien) hat sich jedoch seit 1990 nicht verringert.

  • Davin Ellicson, un fotograf american la Bucuresti

    Davin Ellicson, un fotograf american la Bucuresti

    Aici puteţi asculta “Expat în România”, ediţia din 31 iulie 2014.