Asumarea rolului
formator în educarea copiilor şi alegerea celor mai potrivite alternative
educaţionale sunt subiecte care interesează din ce în ce mai mult societatea
românească. La nivel global, actualul sistem educaţional ajunge adesea să-i
epuizeze pe profesori, să-i streseze pe părinţi şi să-i îndepărteze pe elevi de
şcoală. Simpla transmitere de informaţii nu mai satisface cerinţele noilor
generaţii, iar educaţia de tip formal pare să creeze o prăpastie tot mai adâncă
între instituţiile de învăţământ şi elevi.
Librăria Humanitas
Cişmigiu din Capitală a gâzduit o discuţie care s-a dorit a răspunde tuturor
întrebărilor importante legate de opţiunile de educaţie pe care societatea de
astăzi le propune elevilor şi părinţilor deopotrivă. Lila Vasilescu, directorul
Fundaţiei Verita, despre diferenţele tot mai lesne de observat dintre
educaţia formală şi cea non-formală. Am încercat să observ de unde apar
discrepanţele şi de ce, atunci când încercăm să ajungem la copii, prin modelul
formal, cu care am crescut şi noi, există probleme şi de ce rezistenţa este
mare şi în rândurile copiilor, dar şi în rândurile educatorilor. Recunosc că,
la început de drum, lucrând în şcoală, atenţia a fost foarte mare pe copii,
adică pe ceea ce trebuie să facem noi cu aceşti copii, ce programă şi ce
concepte trebuie să le predăm. Nu ne-a luat mult timp să ne dăm seama că, de
fapt, pentru a ajunge la aceşti copii, trebuie să ajungem în primul rând la
adulţii care îi înconjoară.
Elevii de astăzi
se simt, adesea, nu doar acaparaţi de densitatea programei şcolare, ci şi
blocaţi într-un sistem care nu le permite să-şi recunoască propriile capacităţi
intelectuale. Iar acest lucru este resimţit şi de către educatori sau părinţi.
Revine cu detalii Lila Vasilescu. Trebuie să pornim cu aceşti oameni, fie
ei educatori sau părinţi, şi să-i invităm către încercarea de a simplifica
lucrurile, de a ne întoarce la simplitate. Pornim de la nişte nevoi de bază,
pornim de la ştiinţă, pornim de la bunul simţ. Şi eu m-am simţit, în ultimii
ani, prinsă în vâltoarea aceasta a cunoştinţelor care vin din atât de multe
direcţii, în această dorinţă de a acumula cât mai multă informaţie – utilă,
sigur că da -, doar că la un moment dat îţi dai seama că toate se învârt în
jurul aceloraşi lucruri. Până nu te opreşti şi nu începi cu tine, să vezi care
este intenţia ta şi de ce vrei să fii acolo, cu copiii sau cu educatorii
respectivi, este foarte uşor să te pierzi în marea aceasta de informaţie.
Cum alegem cea
mai potrivită variantă de educaţie pentru viitorul elev? A încercat să răspundă
la această întrebare Andreea Puiu, profesor şi dezvoltator Pedagogia
fericirii Mi-aş dori, atunci când din toată vitrina
vieţii aleg ceva, să pună preţ pe fericire, pentru că doar în felul acesta
ochii noştri sunt vii, inimile noastre sunt calde, pulsul nostru este potrivit
spre acţiune. Atunci când alegem pentru familia noastră ceea ce va aduce
şcoala, fiindcă trecem împreună prin şcoală, nu doar copilul, este important să
stăm, în calitate de părinţi, umăr lângă umăr alături de copil, să vedem care
este energia lui, care sunt trebuinţele lui, care este interesul lui. Astfel îi
alegem, de fapt, un drum pe care îi vom fi alături. Este foarte greu să stăm
alături de un copil care trăieşte dezamăgirea, care trăieşte furia sau o emoţie
pe care noi nu o onorăm. Ca educatori, este important să stăm în aceeaşi bancă
cu copilul şi să îi observăm respiraţia, cum i se mişcă mâinile, cum mă percepe
pe mine. Călătorind prin multe şcoli, mi-am dat seama că fiecare clasă aduce un
model de fericire.
În ce măsură ne
mai preocupă impactul pe care educaţia îl va avea, în viitor, asupra
societăţii? Sabina Strugariu este psihoterapeut şi crede că o viaţă fericită
are la bază integrarea în societate a viitorilor adulţi. Competitivitatea este
una dintre principalele modalităţi prin care copiii sunt constrânşi să facă lucruri,
comparându-i cu ceilalţi. Este foarte greu să construieşti o lume mai bună sau
mai umană, dacă mereu te uiţi în curtea vecinului. Nu este vorba despre
material, nici măcar despre spiritual. Pentru a avea o viaţă fericită, este
nevoie de integrare, este nevoie ca acel copil să ştie cine este şi să poată fi
atent la lumea din jurul lui. Dar, dacă îl educi să câştige bani sau statut, nu
prea ai timp nici tu să te uiţi la lumea din jurul tău, la cine eşti tu, la ce
talente sau ce vocaţii ai. Este un lucru esenţial şi, din păcate, observ că
învăţământul îl uniformizează. Toată lumea învaţă aceleaşi lucruri, în acelaşi
ritm.
Cât se preocupă
educaţia actuală de cunoaşterea de sine a copilului? Andreea Neagu, psiholog În fiecare interacţiune cu copilul – de vârstă mică sau mare – încerc
să văd ce are el bun. Chiar şi în şedinţele de consiliere parentală, în clasă,
atunci când predau, sau în cabinet, încerc să îi ajut să vadă lucrurile acestea
bune despre sine. Ca să ajung acolo, însă, ei au nevoie de un proces întreg de
autocunoaştere. Din punctul meu de vedere, la nivel internaţional se doreşte ca
elevul să beneficieze de acest proces şi în cadrul educaţiei formale. De aceea,
în sistemele internaţionale sunt introduse programe de învăţare socială şi
emoţională care au şi partea aceasta de autocunoaştere, de cunoaştere de sine
care, ulterior, ne facilitează cunoaşterea celorlalţi.
În sistemul de învăţământ public au fost introduse, în
ultimii ani, ore de dezvoltare personală dedicate celor mici, prin intermediul
cărora elevii claselor primare pot parcurge lecţii şi tematici concentrate pe
cunoaşterea de sine şi a celorlalţi, pornind de la identificarea emoţiilor,
ceea ce reprezintă un proces de bază în inteligenţa emoţională.