Radio România Internațional

Tag: Gabriel Liiceanu

  • Grup statuar Lovinescu-Ierunca, inaugurat, astăzi, în cartierul Cotroceni din București

    Grup statuar Lovinescu-Ierunca, inaugurat, astăzi, în cartierul Cotroceni din București

    O ceremonie de dezvelire a grupului statuar Lovinescu-Ierunca, realizat de sculptorul Virgil Scripcariu, s-a desfăşurat, duminică, în cartierul Cotroceni din București, la intersecţia dintre str. Dr. Grigore Romniceanu şi str. Dr. Petre Herescu.

    Filosoful Gabriel Liiceanu, preşedinte al Fundaţiei Humanitas, a elogiat personalitatea celor cărora le este dedicat ansamblul statuar Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, cei care în anii comunismului ‘ne-au vorbit răspicat’ la Europa Liberă.

    Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia noastră umană, mai întâi ca voci. Ei deveniseră o funcţie. Erau răzbunarea părţii noastre care nu mai ajungea să se rostească. Ce cuplu formidabil au alcătuit ei cu noi. Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei. Ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor. Să am curajul să întreb ce am fi fost fără ei? N-a venit oare momentul? Măcar acum, la centenarul naşterii Monicăi Lovinescu, să ne aducem aminte cât de mult le datorăm celor doi şi cât de puţin le-am onorat memoria. Înainte de 1990, au vorbit ei, în timp ce noi tăceam şi înghiţeam pe nemestecate cuvinte prostituate şi minciuni. Ploua cu ele peste noi, de dimineaţa şi până seara. Iar noi, singuri, nu le puteam opune nimic. Noi vorbeam în şoaptă, ei răspicat şi plăteau, din când în când, curajul lor. Doi oameni împotriva unei Securităţi de 14.000 de angajaţi. (…) Şi a venit rândul nostru să vorbim. Şi astăzi vom vorbi prin acest monument de for public.

    Scriitorul a dezvăluit faptul că una din figurile ‘harpiilor’ din pomul ce face parte din ansamblul statuar îl înfăţişează pe academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, cunoscut ca informator al Securităţii, celelalte fiind oameni din aparatul de represiune comunistă ‘care au avut de-a face cu infiltrarea Europei Libere’.

    Ministrul Culturii, Raluca Turcan, şi-a exprimat convingerea că tânăra generaţie trebuie să primească motivaţii de a înţelege ce a însemnat comunismul.

    Vă mărturisesc că şi fiului meu de 16 ani, aproape periodic, încerc să-i ofer argumente oportunităţi de a înţelege el, ca tânăr care va duce destinele la acestei ţări alături de generaţia lui, pentru a înţelege cât de nociv a fost pentru noi ca popor tot ceea ce s-a întâmplat în perioada comunismului şi cât de fragilă este democraţia pe fond. Şi pentru că sunt în funcţie publică de mult timp vă mărturisesc că am avut momente în care procese ireversibile de democraţie erau pe punctul de a fi distruse. De aceea cred cu tărie că tânăra generaţie trebuie să primească motivaţii de a înţelege ce a însemnat comunismul, să facă o trecere de la un simplu concept, de comunism, pe care ei nu l-au trăit, la o realitate pe care unii dintre noi am trăit-o şi am reuşit prin speranţă şi solidaritate s-o depăşim, a declarat Raluca Turcan, la evenimentul organizat de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, care a donat ansamblul statuar oraşului Bucureşti.

    Primarul general al Capitalei, Nicuşor Dan, a subliniat că importanţa iniţiativei ridicării monumentului rezidă în faptul că ‘istoria e importantă’.

    De ce e important acest gest? E important pentru că istoria e importantă şi e important ca fiecare dintre noi şi mai ales tânăra generaţie să înţeleagă ce a însemnat regimul comunist şi să înţeleagă că libertatea nu este de la sine înţeleasă, ceea ce multora li se pare. Important, de asemenea pentru că avem un exemplu de oameni care au pus un creez, o idee mai presus de viaţa lor şi asta, din nou, e o chestiune foarte actuală dacă ne gândim la războiul din Ucraina. Cred că e o întrebare pe care Occidentul şi-o pune în ansamblul lui. Am fi în stare?

    Despre simbolistica şi semnificaţiile ansamblului monumental a vorbit istoricul de artă Ioana Beldiman.

    Aş formula un aspect pe care am credinţa că acest monument este capabil să-l îndeplinească, aspectul pedagogic. Sperăm că înalta expresie artistică a prezentei creaţii, ideile ei să vorbească publicului din categorii sociale diferite şi de profesiuni diferite despre o formulă de existenţă din care nu pot lipsi valorile ce i-au însufleţit pe sculptor şi pe autorul comenzii. Monumentul se va preda conform uzanţelor clasice de viaţă urbană edililor Bucureştiului. Să-l respectăm şi să-i ascultăm vocea.

    Evenimentul, la care sculptorul Virgil Scripcariu a pledat pentru deschiderea autorităţilor spre arta monumentală de for public realizată de artişti plastici contemporani, a încheiat anul dedicat împlinirii a 100 de ani de la naşterea Monicăi Lovinescu, ansamblu de evenimente iniţiat de Gabriel Liiceanu.

  • “Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității”

    “Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității”

    Proiectul “Centenar Monica Lovinescu, vocea demnității”, realizat de Radio România Cultural și Humanitas, a început, pe 2 octombrie, cu o lansare publică transmisă live de la Librăria Humanitas Cișmigiu. Au participat: filosoful Gabriel Liiceanu, inițiatorul demersului de a marca o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, scriitoarea Ioana Pârvulescu, inițiatoarea Premiului “Monica Lovinescu”, Radu Croitoru, managerul Radio România Cultural și Anca Mateescu, coordonatoarea proiectului radiofonic, care va dura până pe 19 noiembrie.



    Atunci când am anunțat proiectul nostru dedicat Monicăi Lovinescu ne-am simțit foarte singuri, a spus Gabriel Liiceanu, mulțumit că o instituție publică, Radio România Cultural, s-a alăturat acestui demers imediat propunând un proiect care continuă să crească.



    Filosoful a vorbit, de asemenea, despre vocile pe care acum, peste timp, trebuie să le salvăm de la uitare. Vocea Monicăi Lovinescu și cea a lui Virgil Ierunca:


    Miza vieții lor a fost să facă tot ce puteau pentru a ne da nouă, care nu mai aveam nicio voce, vocea lor. Au jucat o funcție compensatorie uriașă. Cu cât vocea noastră era mai inaudibilă, cu cât plasturele pe care îl aveam pe gură era mai strâns, cu atâta cineva trebuia să ne facă să rostim ceea ce gândeam fără să putem spune. Acesta a fost rolul lor. (Gabriel Liiceanu)



    Premiul Monica Lovinescu” acordat de Fundația Humanitas Aqua Forte” a fost înființat în 2023, an care marchează centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, una dintre femeile remarcabile ale istoriei României moderne. Premiul, în valoare de 10 000 de euro, va fi decernat în cadrul Galei Monica Lovinescu”, care va avea loc la Ateneul Român, pe 19 noiembrie, de la ora 19:00.


    Nu trebuie să o uităm pe Monica Lovinescu, iar premiile au această valoare de neuitare. Dar în același timp funcționează și ca o răsplată dreaptă pentru cei care îi seamănă, pentru că este un premiu dat unor opere de non-ficțiune, unor opere de anvergură, care cer multă răbdare, spirit de sacrificiu, discreție, ani de muncă, de cercetare. Și cer curajul de a te dedica cu rezistență, cu bucurie chiar și cu forță, unui proiect al cărui sfârșit nu-l știi. Într-un fel îi seamănă Monicăi Lovinescu. (Ioana Pârvulescu)



    După lansarea de la Humanitas Cișmigiu care poate fi revazută pe site-ul Radio România Cultural, a fost difuzat primul episod din seria Martor, care l-a avut invitat pe Horia Roman Patapievici. Această serie va continua cu alte episoade în care secvențe din jurnalele Monicăi Lovinescu vor fi povestite de oamenii pe care i-a cunoscut și care la rândul lor sunt personaje în jurnalele ei.


    Proiectul va fi întregit de colecția de emisiuni Discurile Monicăi“, cu introduceri de Horia-Roman Patapievici și cu difuzarea unei selecții din emisiunile realizate de Monica Lovinescu la Radio Europa Liberă. De asemenea, vor fi difuzate interviuri document cu Monica Lovinescu, realizate după căderea regimului comunist, de Anca Mateescu.



    Actrița Maia Morgenstern va fi vocea Monicăi Lovinescu într-un spectacol de teatru radiofonic, scris și regizat de Ilinca Stihi, iar pe 19 noiembrie, RRC va transmite, în direct de la Ateneul Român, Gala Monica Lovinescu, organizată de Editura Humanitas și Fundația Humanitas Aqua Forte.


  • Cultura română, acasă şi în lume 19.08.2021

    Cultura română, acasă şi în lume 19.08.2021

    Începe Festivalul internațional de teatru de la Sibiu, ediția 2021; În iulie, pe terasa Librăriei Humanitas Kretzulescu din centrul Bucureștilor, a avut loc o întâlnire frumoasă, “Cinci autori și cărțile acestei veri”. Am promis că revenim asupra evenimentului și ne ținem de cuvânt. Radu Paraschivescu, Mircea Cărtărescu și Gabriel Liiceanu vorbesc despre cărțile acestei veri la Radio România Internațional.




  • 110 years since the birth of Emil Cioran

    110 years since the birth of Emil Cioran

    Born on April 8th, 110 years ago, in Rasinari, Sibiu County, Emil Cioran would become one of the greatest philosophers of despair in the European post-war culture and one of the biggest stylists of modern French language. He started as a writer in the 1930s in Romania, with extremely unconventional texts, as member of the 1927 generation, whose undeclared leader was Mircea Eliade. In its turn, that generation of young intellectuals proved original and controversial, both due to its members’ special talents, and also due to some Legionnaire or far-right sympathies expressed by some of them, Cioran included.

    In the 1940s, thanks to a scholarship granted by the French state, Cioran went to Paris where from he would never return back home. It was there that he wrote, in French only, the books that made him famous in the West. After 1990s, he was discovered by the Romanian intellectuals who started publishing his books in Bucharest and taking him interviews, on the rare occasions when he accepted. One such interview was made by the director of the Humanitas Publishing House, Gabriel Liiceanu, who recalls Emil Cioran as he was at the age of 79:

    He was no longer a volcano, but he had preserved all the traits that characterised his personality. He was funny, his stylistics was unbelievable, and he was a great actor, a poser actually, just like Eugen Ionesco. Back then, in 1990, I had the revelation of the free man looking into another free man’s eyes who could act the words, by intervening in the discussion and accompanying words with gestures and facial expressions.

    The first book written by Emil Cioran in French was published in 1949 by Gallimard: Precis de decomposition (Treaty on Decay). There followed, until 1987, another nine, published by the same publishers in Paris. Except for the Rivarol Award, which he got in 1950 for French debut, Cioran refused all the awards and prizes he won later, such as Sainte-Beuve, Combat, Nimier.

    Here is Gabriel Liiceanu again about the existential drive behind Cioran’s writings:

    He truly believed and lived in his own way this drama of being thrown into the game of life, or stage, without anybody asking whether he had wanted it or not, just like the rest of us. At the age of 18-20, Cioran went through a terrible existential crisis. Somebody pushed me into life. I did not want it, it was not my choice, I don’t like where I am. So, what can be done? And his answer was: All I can do is relive myself from these negative emotions by slandering God, myself and everybody else. Everything is just an abomination, starting with the human race. In the interview he says at one point that my work emerged out of therapeutic, medical reasons. I wrote the same book, over and over again, based on the same obsession, because I noticed that was a form of liberation for me. So, in fact, I wrote out of necessity. Literature and philosophy were just a pretext, what mattered was writing as therapy.

    Recently, Humanitas has published another therapeutic text signed by Emil Cioran, a special book, the last one written in French, and titled The Diary of a Damned, edited by Constantin Zaharia. Writer and translator Vlad Zografi tells us more about the adventure of compiling this book out of texts he discovered at the Doucet library in Paris, which owns a large part of the Cioran archives:

    It’s hard to date them, but I think they’re from the 1941-1946 period. Some hand-written papers were found, which Constantin Zaharia transcribed. The text had no title and the ending is actually a phrase extracted from the content. What shocked me about it? It’s probably one of the very last texts that Cioran wrote in Romanian, before passing to French. It was a turning point then, when he was trying to translate Mallarme and he understood he had to give up Romanian. There are many words here that sound priestly, because, maybe, they’re from the time when Cioran did not have many interlocutors in Paris, before the emigration wave of 1946-1947. Back then he would read the Bible and religious texts which he would find at the Romanian church in Paris. And I would like to give you an example, because I didn’t read anything like that in the first texts written in Romanian by Cioran. He says: God, you have given me nothing. Not even I belong to myself. Time is senseless, like the smile of a blind man, and I spend my time chanting thoughts without end, which are of no concern to anybody. Could it all be, including you, just a crazy twist of a fallen mind? Am I, unwitting and damned, twirling between fear and callousness?

    Could these words be the signal of another identity crisis experienced by Emil Cioran back then, one that had him give up Romanian language? One can possibly find the answer in this unique book published in celebration of 110 years since the birth of the great Romanian thinker. (MI)

  • 110 de la nașterea lui Emil Cioran

    110 de la nașterea lui Emil Cioran

    Născut pe 8
    aprilie, acum 110 ani, la Rășinari, în
    județul Sibiu, Emil Cioran avea să devină
    unul dintre marii filosofi ai deznădejdii din cultura europeană postbelică și
    unul dintre marii stiliști ai limbii franceze moderne. A debut în anii 1930, în
    România, scriind texte extrem de neconvenționale ca membru al generației 1927
    care-l avea ca lider neoficial pe Mircea Eliade. La rândul ei, această generație de tineri
    intelectuali s-a dovedit originală și controversată, atât prin talentul
    deosebit al membrilor, cât și pentru simpatiile legionare sau de
    extremă-dreaptă manifestate de unii dintre ei, Cioran inclusiv. În anii 1940,
    grație unei burse oferită de statul francez, acesta a plecat la Paris de unde
    n-avea să mai revină niciodată și unde avea să scrie, excluziv în franceză,
    cărțile care l-au făcut celebru în Occident. Aici avea să fie regăsit după 1990
    de intelectualii români care au început să-l editeze la București și să-l
    intervieveze atunci când era de acord Emil Cioran, de obicei reticent în fața
    celebrității. Unul dintre aceste interviuri video a fost făcut de directorul
    editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, care-și amintește cum l-a găsit pe Emil
    Cioran la 79 de ani.

    Cioran
    nu mai era un vulcan, dar păstrase
    toate datele fundamentale ale personalității lui psihice. Avea umor, avea
    formulări redutabile, avea o personalitate cabotină nemaipomenită, fiind un
    mare actor, ca si Eugen Ionesco dealtfel. Atunci am avut eu, în 1990, revelația
    omului liber care-l privește în ochi pe celălalt și care poate să joace sensul
    lucrurilor pe care le spune, adică să intervină în discuție și să-și acompanieze vorbele cu gestica si cu mimica.



    Prima carte scrisă de Emil Cioran în limba franceză a
    apărut în 1949 la Gallimard: Precis de decomposition (Tratat de
    descompunere). I-au urmat, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi editură pariziană. Cu excepţia Premiului
    Rivarol, care I s-a acordat în 1950 pentru debutul francez, Cioran a refuzat
    toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve,
    Combat, Nimier). Despre motorul existențial din
    spatele textelor cioraniene care a fost, de altfel, și principal sa atracție în
    ochii cititorilor, ne vorbește tot Gabriel Liiceanu.

    A crezut din răsputeri
    și a trăit pe cont propriu faptul că a fost aruncat într-un joc numit viață sau jocul vieții sau scena vieții, așa
    cum știm cu toții, fără să ne întrebe nimeni dacă vrem sau nu să venim aici.
    Or, Cioran a trăit la 18-20 de ani o criză îngrozitoare legată de răul de a
    exista ca ființă umană. Cineva m-a împins în viață. N-am vrut-o, nu a fost
    alegerea mea, nu-mi place unde am venit. Atunci ce ai de făcut? Și răspunsul
    lui a fost: nu am de făcut decât să mă eliberez de aceste emoții negative
    uriașe calomniind universal, pe Dumnezeu, pe semenii și pe mine însumi. Totul
    este o oroare cu specia umană în frunte. Deci de aici vine povestea cu
    terapia. În interviu zice la un moment
    dat că opera mea a apărut din rațiuni medicale, terapeutice. Dacă am scris
    mereu aceeași carte, pe marginea aceleiași obsesii, este pentru că am observat
    că pentru mine asta reprezintă o eliberare. De fapt am scris din necesitate.
    Literatura sau filozofia n-a constituit
    decât un pretext, important a fost scrisul ca terapie.


    Și recent, tot
    editura Humanitas, a editat un alt text terapeutic semnat de Emil Cioran, o
    carte inedită, se pare ultima scrisă în franceză, publicată cu titlul Carnetul
    unui afurisit într-o ediție îngrijită de Constantin Zaharia. Dramaturgul și
    traducătorul Vlad Zografi istorisește aventura acestei cărți reconstituită din
    texte descoperite de el în biblioteca Doucet din
    Paris, acolo unde a fost donată o mare parte din arhiva Cioran.


    Vlad Zografi: E greu de datat, dar înțeleg că aparține pesemne perioadei 1941-1946.
    S-au găsit niște foi de hârtie scrise de mână pe care le-a transcris Constantin
    Zaharia. Textul n-avea titlul, iar titlul final al cărții e, de fapt, o
    sintagmă extrasă din conținutul ei. Ce m-a frapat pe mine citind textele astea
    din Caietul unui afurisit? E poate
    printre ultimele texte în care Cioran le scrie în română. Aici, Cioran e
    înainte de a face saltul spre limba franceză. Atunci s-a petrecut o ruptură
    când a încercat să îl traducă pe Mallarme și a înțeles că nu se mai poate, că
    nu mai poate continua cu româna. Aici sunt foarte multe cuvinte cu un aer
    duhovnicesc pentru că pesemne era vremea în care Cioran nu avea interlocutori
    români la Paris prea mulți. Era înainte înainte de sosirea valului de emigranți
    veniți de la București în 1946-1947. Pe atunci, el citea Biblia și textele
    religioase pe care le găsea la biserica română din Paris. Și vreau să dau un
    mic exemplu pentru că eu nu am întâlnit expresiile astea nici în primele cărți
    scrise în limba română de Cioran. Spune așa:
    Doamne, nu mi-ai dăruit nimic. Nici măcar eu nu sunt al meu. Timpul e
    neînțeles ca zâmbetul unui orb și petrec psalmodiind păreri fără fir care nu
    privesc pe nimeni. Să fie totul, în frunte cu tine, smintită suceală a
    prăvălirii minții? Și între spaimă și nesimțire mă învârtesc neștiutor și
    afurisit?



    Să fi fost aceste cuvinte semnele unei alte crize
    identitare trăită de Emil Cioran în acea vreme, criză care a dus și la
    renunțarea la limba română în cărțile sale? Răspunsul nu poate fi aflat decât
    citind acest text inedit publicat cu ocazia celor 110 ani scurși de la nașterea
    scriitorului.




  • Emil Cioran (1911–1995): „Schlaflosigkeit ist eine außergewöhnliche Offenbarung“

    Emil Cioran (1911–1995): „Schlaflosigkeit ist eine außergewöhnliche Offenbarung“

    Mit dem Religionshistoriker Mircea Eliade und dem Dramatiker Eugen Ionescu bildet der Philosoph und Essayist Emil Cioran das Vorzeige-Trio einer rumänischen Generation, die nach 1945 die westliche Kulturwelt beeinflusste. Alle drei wählten das Exil, nachdem sich beginnend mit 1945 das kommunistische Regime in Rumänien etabliert hatte. Alle drei, die Anfang des 20. Jahrhunderts innerhalb von nur zwei Jahren geboren wurden, dürfen Leistungen auf höchstem Niveau in drei Bereichen ihr Eigen nennen: Eliade in der Religionsgeschichte, Ionescu im Theater und Cioran in der Philosophie.



    Der jüngste von ihnen, Emil Cioran, wurde vor 110 Jahren, am 8. April 1911, in Rășinari bei Sibiu (Hermannstadt), geboren und starb am 20. Juni 1995 in Paris im Alter von 84 Jahren. Sein Vater war ein orthodoxer Geistlicher und seine Mutter war die Tochter eines zum Baron erhobenen Notars. Er besuchte die Fakultät für Literatur und Philosophie an der Universität Bukarest, wo er mit zwei anderen wichtigen rumänischen Philosophen der Zwischenkriegszeit, Petre Țuțea und Constantin Noica, in Kontakt kam. In den 1930er Jahren fühlte sich Cioran von der philosophischen Bewegung mystischer Hedonisten angezogen, einer rumänischen Version des Existenzialismus. Der junge Cioran studierte eifrig die Werke von Friedrich Nietzsche, Arthur Schopenhauer, Georg Simmel, Martin Heidegger, Fjodor Dostojewski, Lew Schestow. Von dieser Zeit an vertrat er agnostische Ansichten und litt an Schlaflosigkeit, ein sehr wichtiges biographisches Detail, das sein Werk prägen sollte.



    Cioran sah sich selbst eher als Essayist denn als Philosoph und bezeichnete sich selbst als Skeptiker im Dienst einer Welt im Niedergang“. Sein Werk zeigt ihn als einen pessimistischen Denker, der von der Gegenwart des Leidens, des Zerfalls und des Nihilismus beherrscht wird. Schon in seinem ersten Buch Auf den Höhen der Verzweiflung“, das 1934 erschien, als er im Alter von 23 Jahren war, lie‎ß Cioran seinen morbiden Gedanken freien Lauf. Vier weitere Bände sollten in rumänischer Sprache folgen, in denen seine dunklen Reflexionen über die conditio humana, die Natur des Menschen weitergeführt werden.



    1937 ging er mit einem Stipendium des Französischen Instituts in Bukarest nach Frankreich, das bis 1944 verlängert wurde, und er kehrte nie mehr nach Rumänien zurück. In Paris, wo er im Quartier Latin lebte, schrieb er neun weitere Bücher, ab nun in französischer Sprache, die ihn in der französischen Kulturszene als echten Skeptiker der untergehenden Welt etablierten. Seine Werke wurden vielfach übersetzt und seine kritische Rezeption war im Allgemeinen positiv. Er gilt als einer der wichtigsten Stilisten der französischen Essayistik in der zweiten Hälfte des 20. Jahrhunderts. Das Lieblingsthema seiner Bücher in französischer Sprache wird der Selbstmord bleiben, dem er viel Raum widmen wird. Weitere Themen sind die Erbsünde, der tragische Sinn der Geschichte, das Ende der Zivilisation, die Bedrohung durch das Böse, die Verweigerung des Glaubens. Philosophie war nur noch als Fragment möglich, glaubte Cioran, so dass viele seiner Seiten Aphorismen und kurze Anmerkungen zu bereits festgelegten Themen enthalten.




    Im Jahr 1990 drehte der Philosoph Gabriel Liiceanu einen Film über Emil Cioran, einen der ersten Filme über ihn in rumänischer Sprache — hier lie‎ß sich der Philosoph über die Arbeit an sich aus:



    Meine Arbeit ist eine Sache der Besessenheit. Ich habe alle Bücher aus medizinischen, therapeutischen Gründen geschrieben. Die gleiche Besessenheit, das Thema der Vergeblichkeit und des Todes. Alle anderen Themen haben keine Bedeutung. Alles, was formuliert wird, wird erträglicher. Sich auszudrücken, wird zum Medikament. Was bringt es schlie‎ßlich, zu einem Priester zu gehen, um zu beichten, was man getan hat? Es ist eine Befreiung. Alles, was ausformuliert wird, wird in der Intensität herabgesetzt. Das ist therapeutisch, das ist die Bedeutung von therapeutisch. Die depressiven Zustände, die ich in meinem Leben durchgemacht habe, hätten mich in den Wahnsinn treiben können oder, schlimmer noch, zum völligen Versagen. Die Tatsache, dass ich sie formuliert habe, war bemerkenswert effektiv. Wenn ich nicht geschrieben hätte, bin ich überzeugt, dass die Dinge für mich schlecht geendet wären. Und ich habe aufgehört zu schreiben, weil sich etwas in mir verändert hat, eine Verkleinerung“, erzählte Cioran in der Dokumentation von Gabriel Liiceanu.




    Es sind extreme persönliche Erfahrungen, die die Existenz in einem definitiven Ausma‎ß leiten, glaubte Cioran. Die Schlaflosigkeit war dementsprechend die Erfahrung, die ihn tief geprägt hat und ihn dazu brachte, bemerkenswerte Werke zu schreiben. Cioran gestand Liiceanu die Bedeutung des Schlafmangels für die menschliche Existenz:



    Vor meiner Schlaflosigkeit war ich ein fast normaler Mensch. Es war eine Offenbarung für mich, als ich meinen Schlaf verlor. Mir wurde klar, dass Schlaf etwas Au‎ßergewöhnliches ist und dass das Leben nur durch den Schlaf erträglich ist. Morgens beginnt man ein neues Abenteuer oder das gleiche Abenteuer, aber mit einer Unterbrechung. Schlaflosigkeit ist eine au‎ßergewöhnliche Offenbarung, weil sie das Unbewusste unterdrückt. Man verbringt 24 Stunden am Tag im Wachzustand bei vollem Bewusstsein. Und der Mensch ist zu schwach, um das zu ertragen. Es wird zu einem Akt des Heldentums, jeder Tag ist ein Kampf. Als ich an Schlaflosigkeit litt, verachtete ich absolut jeden, jeder war ein Tier für mich. Der Wachzustand ist der Mensch, der an seine Grenzen stö‎ßt“, beichtete der Philosoph.




    Als junger Mann fühlte sich Cioran zum Faschismus hingezogen. Von dieser Anziehungskraft distanzierte er sich kritisch in den frühen 1940er Jahren. In einem Interview in den 1970er Jahren bezeichnete er sein Festhalten am Faschismus erneut als die grö‎ßte Torheit seiner Jugend. Ciorans Einfluss war nicht nur in der Hochkultur, sondern auch in der Popkultur zu spüren. 1991 schrieb die französische Sängerin Mylène Farmer den Text zu ihrem Hit Désenchantée“, inspiriert von Ciorans Debütband Auf den Höhen der Verzweiflung“. Und im März 2021 wurde Cioran zur Figur in einem Comic des französischen Künstlers Patrice Reytier.



    Audiobeitrag hören:



  • Report on institutionalized children in Romania

    Report on institutionalized children in Romania

    The way in which society manages the issue of abandoned children is indicative of the civilization standard which the respective society has reached. In the past centuries, abandonment was a current issue. Modern society has come up with institutional solutions to that problem, but institutionalization is not sufficient in itself.



    More details from philosopher Gabriel Liiceanu: The fact that abandoned children can be given in foster care is the progress of world civilization. Regarded from outside that is obviously a step forward, it means progress. Progress as compared to what? In the late 18th century, one of the European men of culture, an idol of Western spirituality, Jean-Jacques Rousseau, regarded as one of the world’s great pedagogues, wrote solid treatises on the way children should be educated, but on the other hand, he would abandon his own children on the church stairs. That was the way in which society at that time would deal with the impossibility of looking after unwanted children.



    Humanitas Publishers hosted the launch of a book including the report on institutionalized children in Romania, entitled Herod’s Children. The author of the report, MP Vlad Alexandrescu paid several fact-finding visits asking for details about those children’s health condition: I took action in my capacity as an MP, namely parliamentary interpellations and very precise questions to relevant institutions, as regards the number of abused children, the kind of abuses registered by the police, medical treatments, psychiatric treatments which children undergo, the type of psychiatric medication they get. I also asked questions about human trafficking practiced abroad, children or young people being many of such victims. The outcome of those undertakings is this report, generously released for the first time as a book by Humanitas Publishers.



    Dire poverty seems to be the main cause of the abandonment of new-born or little children. The traumatic experience those unwanted children have has deep follow-ups affecting their normal psychic and emotional development.



    Vlad Alexandrescu: That is the case of about 65% of children given in state care. They come from families living in dire poverty. Institutionalization is one of the effects of dire poverty in Romania. Many of those children are abandoned when they were born or shortly after they have been born. Some of them stay in hospitals before being given in state care. A hospital is not a place where a child could grow up. That is why, when they are already a few months old, they suffer from abandonment trauma, which little by little, turns into psychic suffering.



    The communist period disrupted the social balance producing a generation of unwanted children, dubbed the decree generation. Under Decree of October 1st 1966, Nicolae Ceausescu banned abortions with a few exceptions. In 1990 the New York Times carried an article on abandoned children in the communist years because of Ceausescu’s legislation banning even contraception methods. Shortly after the 1989 revolution, orphanages in Romania were full of unwanted children, most of them suffering from serious psychic disorders. Although today’s laws no longer allow for such dramas, some abandoned children continue to be patients of psychiatric wards.



    Vlad Alexandrescu: There is a prejudice in Romanian psychiatry. Somehow, that makes psychiatrists expect an institutionalized child to come to hospital as something normal. Of course, after a child’s admission to a psychiatric ward and the use of neuroleptic medicines, the psychiatrist recommends the child’s periodical reevaluation and the gradual introduction of psychic therapy. However, such a therapy is never used.



    Gabriel Liiceanu believes that the shortage of funds and bureaucracy are not the only causes of the low investment in foster homes, which is in tune with the times society is going through. Despite the controls conducted, the warnings of TV broadcasters and investigation articles, the fight with that giant-institution might seem lost. However, solidarity and the involvement of society as a whole might comfort the suffering of abandoned children.



    Gabriel Liiceanu: On the other hand, the author of the book says that if we got all the money in the world to invest in foster homes, the problem would not be solved because it is engulfed in a terrible bureaucracy, which can no longer be dismantled. What can each of us do after realizing that? We can do nothing all by ourselves. You cry, food gets stuck in your throat, you go to bed with gloomy thoughts about mankind. But together we can succeed. Solutions can be found as a result of those experiences because indignation is the centerpiece of a society’s life. You live as long as you are outraged. Does nothing stir your indignation? You are a dead man and the world around you goes under.



    Vlad Alexandrescu’s book Herod’s Children. Moral Report on Children Left in State Care will also be accompanied by an e-Book launched by Humanitas Publishers. (translation by AM Palcu)


  • „Kinder des Herodes“: Sind Kinderheime wirklich ein Fortschritt?

    „Kinder des Herodes“: Sind Kinderheime wirklich ein Fortschritt?

    In den letzten Jahrhunderten setzten Menschen Kinder in hohen Zahlen aus. Noch im 18. Jahrhundert, beschrieb Humanitas-Chef Gabriel Liiceanu die Zustände, setzte selbst ein Intellektueller vom Kaliber eines Jean Jacques Rousseau, Autor pädagogischer Traktate, seine eigenen unerwünschten Kinder auf laufendem Band auf den Treppen der Kirche ab — es war einfach der Weg, mit der Situation fertig zu werden, findet der Philosoph Liiceanu. Die moderne Gesellschaft hat institutionalisierte Lösungen entwickelt — sie parkt einfach die unerwünschten Kinder in Heime, was zumindest von au‎ßen betrachtet einen Fortschritt darstellt, sagt Liiceanu. In seinem Verlag ist der Bericht Kinder des Herodes“ von Vlad Alexandrescu erschienen. Als Arzt und Mitglied des rumänischen Parlaments reiste Alexandrescu durch das Land, besuchte Kinderheime und erkundigte sich über die Lage dieser Kinder.



    Ich habe mehrfach kraft meiner Befugnisse als Abgeordneter präzise Anfragen direkt an die zuständigen Behörden gestellt: Wie viele missbrauchte Kinder gibt es, welche Arten von Missbrauch werden bei der Polizei registriert, welchen ärztlichen und psychiatrischen Behandlungen — auch medikamentösen — werden die Kinder unterzogen? Zudem ging es mir um Menschenhandel, dessen Opfer oft Kinder oder Jugendliche sind.“




    Die extreme Armut scheint der Hauptgrund dafür zu sein, dass Familien Neugeborene oder Kleinkinder aussetzen. Die traumatische Erfahrung hinterlässt tiefe Spuren und wirkt sich negativ auf die psychologische und emotionale Entwicklung aus, meint Vlad Alexandrescu.



    Das trifft auf rund 65% der Kinder in staatlicher Obhut zu. Sie stammen aus zutiefst armen Familien. Die Heimkinder sind eine Folge der extremen Armut im Land. Ein guter Teil von ihnen werden bei oder unmittelbar nach der Geburt aufgegeben, einige von ihnen bleiben eine Weile in Krankenhäusern, bevor sie im Heimsystem des Staates landen. Ein Krankenhaus ist kein Platz, wo man aufwachsen sollte, und die Kinder entwickeln so vom kleinsten Alter aus ein Verlassenheitstrauma, das ein Kind dann verinnerlicht und das sich dann zu einem psychischen Leiden entwickelt.“




    Im Kommunismus war eine ganze Generation unerwünschter Kinder aufgewachsen. Durch ein von Diktator Nicolae Ceauşescu unterschriebenes Dekret vom 1. Oktober 1966 wurden Schwangerschaftsunterbrechungen mit ganz wenigen Ausnahmen verboten — die Folge war, dass viele unerwünschte Kinder geboren und ausgesetzt wurden und in Heime kamen. Gleich nach der Wende schrieben The New York Times und viele andere Publikationen reihenweise Artikel über die verwahrlosten Kinder in den rumänischen Heimen. Der heutige Rechtsrahmen verhindert zwar Zustände wie vor der Wende, aber immer noch werden Heimkinder zu Patienten der Psychiatrie, erklärt Alexandrescu.



    Es gibt ein Vorurteil unter den rumänischen Psychiatern, dass es sozusagen normal ist, wenn Heimkinder in ihre Krankenhäuser hereinspazieren und eine Behandlung brauchen. Sie werden dann aufgenommen und bekommen Neuroleptika, und der Arzt empfiehlt dann eine schrittweise Behandlung — dazu kommt es aber kaum.“




    Verleger Gabriel Liiceanu findet, dass zeitgerechtes Engagement in diesem Bereich nicht nur von zu wenig Geld und zu viel Bürokratie verhindert wird. Die Solidarität der Gesellschaft könnte gegen das Leiden der Kinder mehr bewirken als staatliche Kontrollen in Heimen, sagte Liiceanu bei der Lesung aus dem Bericht Kinder des Herodes“:




    Der Autor sagt uns, dass wir alles Geld der Welt haben und trotzdem nichts tun könnten, weil es eine ausufernde Bürokratie gibt, die nicht demontiert werden kann. Und alleine können wir uns nur ausweinen und schlecht über die Welt denken. Aber zusammen können wir es schaffen. Solche Einsichten führen zu Lösungen, denn Empörung ist der Nerv der Gesellschaft. Solange man empört ist, ist man am Leben. Ist man nicht empört, hört das Leben auf und die Welt um uns versinkt.“

  • Salonul Internațional de Carte Bookfest, la final

    Salonul Internațional de Carte Bookfest, la final

    La finalul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, organizatorii au
    apreciat ediţia 2019 ca fiind de un nivel apropiat de cel al anului trecut,
    atât din punct de vedere al vânzărilor, cât şi din cel de vedere al
    vizitatorilor. Încheiem cu succes cele cinci zile de târg. Am avut peste
    50 de evenimente extrem de diverse, de la workshopuri de gătit pentru copii,
    până la ateliere creative pentru adulţi, lansări de carte, dezbateri. Am
    încercat să încurajăm piaţa de carte din România prin promovarea unor noi
    autori britanici, dar şi autori traduşi în engleză cum ar fi Eugen Ovidiu Chirovici    .


    Este declaraţia reprezentantului British Council în România, Nigel Bellingham, a
    cărui opinie este că lectura şi cultura ţin Marea Britanie şi România
    într-o continuă conectare    :Intenția noastră este să facem din prezența Marii
    Britanii la Bookfest 2019 o adevărată sărbătoare a creativității britanice și a
    excelenței în educație, precum și a prieteniei neîntrerupte cu România. Sperăm
    să vă bucurați din plin de toate acestea.


    Cei zece
    autori britanici contemporani și un autor român stabilit în Marea Britanie au
    fost prezenţi la cea de-a XIV-a ediţie a Salonului Internațional de Carte
    Bookfest, ca invitați speciali ai proiectului Marea Britanie – țară invitată
    de onoare a Salonului Internațional de Carte Bookfest (29 mai – 2 iunie 2019,
    Romexpo), într-un program conceput pentru a celebra diversitatea în literatură.
    Reuniți sub motto-ul Culture is GREAT, cei 11 scriitori din Anglia, Țara
    Galilor, Scoția și Irlanda de Nord au luat parte de-a lungul celor cinci zile
    de Bookfest la o serie variată de evenimente, de la lansări de carte și
    dezbateri, pînă la workshop-uri și ateliere de creație.


    Irina Stoica, cea care
    a coordonat programului Marii Britanii la Bookfest, ne-a vorbit despre două
    dintre scriitoarele prezente la Bucureşti pe durata Salonului Internațional de
    Carte Bookfest    : O primă autoare de care de bucurăm foarte mult că a acceptat invitaţia
    noastră este Fiona Mozley. Fiona Mozley este o foarte tânără autoare, are până
    în 30 de ani, şi a publicat până acum un singur roman, Elmet, dar foarte
    interesant este că acest roman a fost foarte apreciat, ajungând pe lista scurtă
    a Man Booker Prize.

    A fost chiar surpriza Man Booker Prize şi pentru noi a fost
    foarte important că a acceptat invitaţia de a veni în România. Stilul scriitoarei
    are o formă foarte lirică, poetică, dar temele alese de ea sunt extrem de
    actuale, sociale. O altă scriitoare la a cărei prezenţă ţinem mult este Mahsuda Snaith, o autoare originară
    din Bangladesh, o autoare proaspătă în literatura britanică şi prin temele pe
    care le abordează, preocupările ei sunt legate de integrare în societatea
    britanică. Şi temele acestea sunt legate şi de istoria ei personală, dar şi de
    activităţile pe care le are, scriitoarea lucrând cu persoane din medii defavorizate.



    Cea mai vândută carte de la standul editurii Humanitas a fost Melancolia de Mircea Cărtărescu,
    urmată de În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar
    lipsi) de Radu Paraschivescu şi Caiet de ricoşat gânduri de
    Gabriel Liiceanu. În Top 5 autori români al Editurii Polirom la Bookfest 2019
    conduce: În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului
    de Vintila Mihailescu, urmată în ordine de cărţile lui Cristian Teodorescu -
    Bucureşti, marea speranţă şi Cristian Tudor Popescu – Vremea
    Mânzului Sec, Mirel Bănică – Bafta, Devla şi Haramul. Studii despre
    cultura şi religia romilor, Aurora Liiceanu – Tânara cu părul alb.
    Misterul Nabokov şi Valeriu Gherghel – Roata plăcerilor. De ce n-au
    iubit unii întelepţi cărţile?, Dan Coman – aceste lucruri care nu
    se vor schimba niciodată şi Tudor Ganea – 8.

  • Puterea fragilităţii. Un portret Doina Cornea

    Puterea fragilităţii. Un portret Doina Cornea

    La un an de la
    moartea Doinei Cornea, simbol al rezistenţei anticomuniste, Editura Humanitas a
    lansat volumul Puterea fragilităţii. Proiectul editorial este receptat ca un
    gest necesar pentru readucerea în conştiinţa societăţii de astăzi a existenţei
    remarcabile a Doinei Cornea. Cu detalii despre recenta apariţie a acestui
    volum, filosoful Gabriel Liiceanu Adevărul este – şi aceasta este o notă
    minunată pentru Humanitas – că poate să publice cărţi pe care nu le calculează
    în raport cu rentabilitatea lor, ci cu datoria readucerii la lumină a marilor
    gesturi care ne-au definit, în speţă, cel al Doinei Cornea. Şi, nu întâmplător,
    prefaţa pe care am ajuns să o scriu începea exact cu această idee. După 28 de
    ani de la prima lor apariţie, după republicarea lor, în anul 2006, într-o nouă
    formulă editorială, Humanitas reia volumele Doinei Cornea într-o ediţie
    comemorativă.


    Născută la
    Braşov, la 30 mai 1929, într-o familie de ţărani ardeleni guvernată de puternice
    convingeri creştine, Doina Cornea a fost lector
    şi,mai târziu,
    conferenţiar la catedra delimba francezădin cadrul Facultăţii de Filologie aUniversităţii Babeş-BolyaidinCluj.
    În anii 1980, Doina Corneaa
    difuzat texte şi proteste împotriva regimului comunist prinRadio Europa Liberă. În1983a
    fost destituită din funcţia universitară şi supusă unor anchete, interogatorii,
    ameninţări şi agresiuni fizice coordonate de autorităţile vremii. Pentru
    mulţi, Doina Cornea a întruchipat eroul anticomunist. Gabriel Liiceanu E vorba de felul în care ne raportăm noi la ceea ce se numeşte un erou
    înainte de 1990. M-am gândit de multe ori la povestea asta, pentru că nu am
    ştiut niciodată şi nu am avut tentaţia de a face gesturi extreme care să mă
    transforme în erou. În speţă, nu am ştiut, nu am putut, nu am fost în stare, nu
    am avut maturitatea şi strategiile despre care merită să vorbim ale Doinei
    Cornea pentru a face gesturi extreme. Gesturi extreme înseamnă să îţi angajezi
    viaţa pe manta unor valori pe care vrei să rămâi chiar cu preţul vieţii tale.
    Doina Cornea este printre foarte puţinii care au făcut asta.


    După cum a afirmat însăşi Doina Cornea, originea angajării sale politice
    s-a aflat laStrasbourg, în1965, în timpul unei vizite pe care o
    făcuse unor prieteni care criticau conducerea lui De Gaulle într-o cafenea,
    aşadar într-un spaţiu public. Dându-şi seama de constrângerile care apăsau România
    comunistă, între care şi imposibilitatea exprimării libere, s-a simţit datoare
    să acţioneze. Revine la microfon Gabriel Liiceanu Doina Cornea nu şi-a
    realizat parcursul public politic cu ideea că va revoluţiona România sau că va
    pune pe picioare o mişcare de solidaritate. A făcut-o pentru că era genul de om
    care, după un dialog de zece ani pe care l-a avut cu ea, mi-a spus: Mi-a
    trebuit zece ani ca să pot să mă aşez în mine în forma care îmi permitea să mă
    port cum m-am purtat. Ce înseamnă acest lucru? Că la un moment dat, când faci
    inventarul felului tău de a trăi, nu mai accepţi că cea mai importantă valoare
    pe lume este să trăieşti, ci că nu poţi trăi decât în anumite condiţii, în care
    demnitatea ta nu suferă răni îngrozitoare, în care nevoia ta de libertate
    trebuie exprimată. Când ajungi în acest punct, atunci poţi să faci ce a făcut
    Doina Cornea.



    Pe lângă toate acestea, Doina Cornea a denunţat mai
    ales minciuna şi impostura regimului comunist. Numai trăind în adevăr rămânem
    vii, creativi şi liberi, funcţional integraţi în lume, în rosturile ei
    superioare. Şi numai reluând, individual, aceste funcţii spirituale – pierdute
    sau uitate – ne vom redobândi, ca neam, vigoarea de a rezista în faţa
    încercărilor istoriei, aşa cum am făcut-o de atâtea ori în trecut, nota Doina
    Cornea

  • Writer Dinu Pillat

    Writer Dinu Pillat

    Writer Dinu Pillat was born on November 19, 1912. He seemed destined for an outstanding literary and intellectual career, both on account of his natural gifts and his lineage. The son of the poet Ion Pillat and the painter Maria Brateş-Pillat, and related to the great Romanian politician Ion Bratianu, Dinu Pillat grew up in an artistic environment. An outgoing nature, his father kept an open house for all his literary friends, as Dinu would later remember in an interview on Radio Romania:



    Dinu Pillat: “My father’s guests included his fellow writers, who would come in the afternoon almost every Sunday during my father’s last years of life. Sometimes someone would read poems and afterwards they would discuss them, in fact a pretext for digressions on the nature of poetry. The writers who would usually take part in these Sunday meetings included Vasile Voiculescu, my father’s best friend, Stefan Nenitescu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu and Ionel Teodoreanu. I think my father couldn’t stand loneliness, he always felt the need to talk to someone, something he would also do with us, his family, looking for us in our rooms to share something with us or talk about nothing special.”



    In the 1940s, Dinu Pillat was already the teaching assistant to the literary critic George Calinescu at the department of History of Romanian Literature at the University of Bucharest. Unfortunately, this state of affairs would not last long and after the installation of the communist regime in Romania, Dinu Pillat was expelled from the university, ending up as a cashier at a cooperative in Bucharest. He would stay in this job until 1956, when again George Calinescu put in a good word for him and he hired by the Romanian Academy’s Literary History and Folklore Institute. A couple of years earlier, Dinu Pillat has sent Calinescu the manuscript of a novel.



    Philosopher and writer Gabriel Liiceanu tells us more about this novel called Waiting for the Afterlife: “The novel was born in the summer of 1948, at the Pillat family home in northern Moldavia and was written in three our four months. On October 2nd, 1948, Pilllat wrote to literary critic and professor George Calinescu to say he had finished the book. He was 27 years old at the time, but he had written two other novels before, one when he was 20, and another one, at the age of 25. This time, he was visibly troubled by what he had written. Shortly afterwards, the book entered a period of hibernation and successive improvements, before being considered finished by its author in 1955. The book was about the birth of the Legionnaire movement in Romania and there was no question of it being published during the early years of the communist regime. This was not a historical book, but an investigation into how some from the younger generation of the inter-war years, of which Dinu Pillat belonged, could possibly invest their ideals so badly at that particular moment in history. The main question was how was it possible for part of the country’s younger generation to choose that particular path of history? Having finished the novel, and being unable to get it published, Dinu Pillat began giving it to his friends to read it, about ten people in total.”



    These ten people would constitute the Noica-Pillat group of intellectuals who were then arrested and put in prison by the communist regime for reading and writing subversive books, including Waiting for the Afterlife. Apart from Dinu Pillat, the members of the group also included philosopher Constantin Noica, the writer Pastorel Teodoreanu, the theatre director Marieta Sadova and Nicu Steinhardt, who later became a monk.



    Gabriel Liiceanu tells us more: “In 1959, at a time when the then leader of the country Gheorghe Gheorghiu Dej had a tight grip on Romania after the withdrawal of the Soviet troops, a period of retaliations began against intellectuals who were in fact doing what they were supposed to do, writing, meeting and talking about books. These people who simply met to discuss books became the target of brutal repression.”



    Released from prison in 1964, Dinu Pillat would only live for another 11 years. His health had deteriorated after the torture and inhuman conditions he had been subjected to in prison. The manuscript of his book Waiting for the Afterlife was confiscated during the inquiry and included in his file as additional evidence for his subversive behaviour. In 1959, the manuscript disappeared and was only recovered in 2010 in the archives of the National Council for the Study of the Securitate Archives. In 2010, Waiting for the Afterlife was published for the first time, 62 years after it was written.

  • „Bacalaureat“: Preisgekrönter Spielfilm Mungius auf DVD erschienen

    „Bacalaureat“: Preisgekrönter Spielfilm Mungius auf DVD erschienen

    Bei der internationalen Buchmesse Gaudeamus herrschte nicht nur wegen der neuen Bucherscheinungen Aufregung — beim Stand des Verlags Humanitas trafen sich Prominente der Filmindustrie zum Launch der DVD-Variante des Films Abitur“ — Bacalaureat“ im rumänischen Originaltitel. Mit dabei waren Cristian Mungiu, der in Cannes den Preis für die beste Regie bekam, und der Hauptdarsteller Adrian Titieni. Dazu Humanitas-Verlagsleiter Gabriel Liiceanu und der Schriftsteller und Herausgeber Marius Chivu. Der Film über die moralischen Dilemmata eines Kleinstadtarztes hatte über 55.000 Zuschauer in den rumänischen Kinos und soll in über 50 Ländern vertrieben werden. Ende 2016 landete er in den Kinos in Spanien und Frankreich, nächstes Jahr geht er nach Kanada, in die USA und nach Gro‎ßbritannien. Herausgeber Marius Chivu über den Film:



    Cristian Mungius Stärke als Regisseur und Drehbuchautor ist der Umgang mit fast unlösbaren, jedenfalls sehr komplizierten moralischen Zwicklagen. Es geht um eine Gemengelage, in der Gefühle und starke Konzepte wie Pflicht, Verantwortung, Moral, Liebe — die mehr oder weniger mit der reinen Vernunft zu tun haben — eine Rolle spielen. Irgendwie scheinen alle Figuren die Wahrheit zu sagen und Recht zu behalten, es ist schwer, zu verstehen, wer am ehesten auf dem richtigen Weg ist und wer übertreibt. »Abitur« ist der erste Film von Cristian Mungiu, der nicht vom Tod handelt. Diesmal geht es um etwas sehr Lebensnahes — den Erfolg. Ich freue mich, dass wir zum ersten Mal auch das gedruckte Drehbuch zu sehen bekommen, denn es zeigt, auf welch beeindruckende Weise Cristian Mungiu die Figuren konstruiert und den Dialog sehr genau und ausgeglichen strukturiert.“




    Der Philosoph und Herausgeber Gabriel Liiceanu hat bei der Lancierung der DVD bei der Internationalen Buchmesse Gaudeamus 2016 den Film Abitur“ von Cristian Mungiu aus einer historischen Perspektive analysiert. Als Rumänien in die Modernität eintrat, zog das Land eine Geschichte der Levante hinter sich her, das bedeutet die Geschichte einer Gesellschaft, die nicht auf Regeln sondern auf Beziehungen fu‎ßt. Das Äu‎ßere der Gesellschaft wurde modernisiert, das ist wahr, mit demokratischen Gesetzen und Institutionen. Im Inneren aber funktionieren weiterhin verkrustete Strukturen. Die Form ist modern, doch der Inhalt ist levantinisch“, fügte Gabriel Liiceanu hinzu, der sich ebenfalls auf die Gesellschaft, die Mungius Film wiedergibt, bezieht:



    Eine Gesellschaft, die in einem Riss der Geschichte gefangengeblieben ist, in der die Individuen aus Fleisch und Blut sich nicht zum Status des Bürgers erheben können, eine Gesellschaft, in der die Bürger ein Leben unter der Gleichheit der Gesetze und Regeln nicht führen können. Das Individuum wird vor dem Gesetz immer abstrakt. Diese Welt wird in Mungius Film beschrieben. Die Welt dieser konkreten Personen, für die nicht dieselben Regeln und Gesetze greifen, sondern die Beziehungen, eine sü‎ße Rührseligkeit, eine unendliche Güte. Diese Sentimentalität lässt den Eindruck, dass alles dank der Beziehungen in Ordnung gebracht werden kann. Dank der Beziehungen kann alles verändert werden, glauben die Protagonisten. Man muss auf eine Lebertransplantation nicht warten, die Warteliste funktioniert nicht, man braucht sich nur mit den entsprechenden Beziehungen vorzudrängen. Alles fu‎ßt auf den zuvorkommenden Typen, auf Vereinbarungen à la ‚Wir werden das schon geradebiegen‘, ‚Wir werden dem Gesetz ausweichen‘. Die persönliche Beziehung ist souverän. Die abstrakte Regel gibt der Gesellschaft nur eine scheinbar moderne Form. In einer Gesellschaft, die von der Beziehung zur Regel nicht übergehen kann, erscheint fatalerweise die Korruption. Über Korruption spricht mit viel Begabung auch Cristian Mungiu in seinem Film »Abitur«. Er beschreibt eine Gesellschaft, in der gesellschaftliche Positionen nicht durch Verdienste erreicht werden, sondern durch eine Kette von Gefälligkeiten. Das Böse erscheint mit der Maske des Guten. Im Film sind alle nur gute Typen, der Vizebürgermeister, der Politiker, der liebenswert ist, der Schuldirektor. Welches ist dann das Drama des Individuums, das diese Welt ablehnt und sein Kind weit weg von dieser Welt schicken will, um es zu retten? Um diese Welt ablehnen zu können, muss man zunächst in diese Welt eintreten. Mit dem Eintritt beginnt eine Verschmutzung, die stufenweise stattfindet. So geschieht es mit dem Arzt, der anfangs eine aufrichtige Person war; je mehr er in diese Welt eintaucht, desto mehr wird er von dieser Welt besudelt.“




    Der rumänische Regisseur Cristian Mungiu ist der Auffassung, er habe im Film die Dilemmas seiner eigenen Generation thematisiert:



    Dieser Film hat den Ausgangspunkt in einer gro‎ßen Verzweiflung, die ich bemerkt habe, die ich beobachtet und verstanden habe. Ich fühle sie manchmal auch. Der Ausgangspunkt liegt auch in einer Menge Dilemmas, moralischer und besonders persönlicher Dilemmas im Verhältnis zu unserem Alter, zu unseren Entscheidungen, zu unserer Zukunft. Ich denke an meine Kinder. Wir können den Kindern eine Menge abstrakter Sachen sagen, besonders wenn sie sehr klein sind. Wenn sie aber in das reale Leben eintreten, werden sie bemerken, dass unsere kohärente Rede von zuhause nichts mit der realen Welt gemeinsam hat. Ich erlebe das als Vater jeden Tag. Deshalb habe ich beschlossen, einen Film zu drehen, der diese Fragen stellen soll, auch wenn ich selbst keine Lösungen parat habe.“




    Der berühmte Filmkritiker von The Guardian“, Peter Bradshaw, hat dem Film Abitur“ von Cristian Mungiu fünf Sterne verliehen. Der Film des rumänischen Regisseurs ist komplex, es geht um eine psychologische Studie, eine moralische Parabel der gemeinen und kleinlichen Entscheidungen, die die Menschen im Leben treffen, um in einer Ellenbogengesellschaft voranzukommen. Menschen, denen in brenzligen Situationen mit unlauteren Mitteln geholfen wurde, sehen sich nun in der Pflicht, die allgemeine Korruption als persönliches Alibi zu gebrauchen, um nun selber eine fragwürdige Loyalität zu beweisen“, schreibt Bradshaw.

  • Internationale Buchmesse “Gaudeamus” zu Ende gegangen

    Internationale Buchmesse “Gaudeamus” zu Ende gegangen

    Mehr als 115.000 Besucher, um 3.000 mehr als im Vorjar hat in diesem Jahr die internationale Buchmesse Gaudeamus Das Buch zum Lernen“ angelockt. Über 75% davon haben Bücher gekauft. Die grö‎ßte rumänische Bücherschau wird von Radio Rumänien organisiert. Die 20. Buchmesse ging Sonntag Abend nach fünf Tagen mit zahlreichen Verkaufsrekorden zu Ende. Begleitet wurde das Event von rund 600 Sonderveranstaltungen. Mehr als 400 Aussteller haben auf der Bukarester Buchmesse ihre Titel präsentiert.



    Die Veranstalter haben dieses Jahr die Liebhaber der Literatur mit zahlreichen Bucherscheinungen, Rundtischgeprächen, Tagungen, Treffen mit Schriftstellern und Filmvorführungen angelockt. Die Besucher erfreuten sich zudem zahlreicher Sonderangebote. Viele Verlage haben den Besuchern der 20. internationalen Buchmesse Bücher zu günstigeren Preisen als die üblichen Buchpreise verkauft. Die Leser erfreuten sich deutlicher Preisangebote mit von bis zu 80% Rabatt. Der Direktor der Buchmesse, Vladimir Epstein, sagte dazu: Eine offizielle Umfrage zeigt, dass bei dieser Auflage der Buchmesse der Durchschnittsbetrag von 146 Lei (umgerechnet rund 40 Euro) ausgegeben wurde. Die populärste Warrengruppe war auch dieses Jahr die Belletristik, gro‎ße Verkaufszahlen verzeichneten dennoch auch die Erziehungsbücher.“



    Am letzten Tag der Buchmesse wurde die Trophäe Gaudeamus verliehen. Der Preis ging an den Buchverlag Humanitas, der einen festen Platz in den Publikumsvorlieben hat. Der Direktor des Verlags, der Philosoph und Schriftsteller Gabriel Liiceanu, zeigte sich von dem Ergebnis überrascht und plädierte in seiner Rede für Konsequenz:



    Wenn man den Preis des Publikums jedes Jahr bekommt, gibt es keine grö‎ßere oder schönere Belohnung für die Arbeit eines Buchverlags. Wir glauben fest daran, das stellt die Zentralachse unseres Lebens dar. Das Team bei Humanitas ist ausgezeichnet. Es gibt zudem wertvolle Autoren, Persönlichkeiten der rumänischen Kultur, deren Bücher bei Humanitas veröffentlicht wurden. Zum Erfolg dieses Jahres trug au‎ßerdem eine Bücherserie, die 30 Titel enthält, die in jeder Bibliothek ein wahres Regal der Schönheit bilden kann.“



    Das meistbegehrte Buch auf der 20. internationalen Buchmesse war Der Hobbit“ von J.R.R. Tolkien, entschied das Votum des Publikums. Zum ersten Mal wurde zudem dieses Jahr der Preis Goncourt Rumänien verliehen, der an Sorj Chalandon ging. Ein besonderes Event, das sich einer gro‎ßen Popularität beim Bukarester Publikum erfreute, war das Projekt “Die Bücher kehren nach Hause zurück”. Durch die gro‎ßzügigen Bücherspenden rumänischer Literaturbegeisterter wurden rund 5.000 Titel gesammelt, die anschlie‎ßend rumänischen Schulen im serbischen Timoc-Tal geschenkt werden sollen. Ehrengast der 20. internationalen Buchmesse Gaudeamus war die Ländergruppe Dänemak, Island, Norwegen und Schweden. Privilegierter Partner der diesjährigen Buchmesse war die Gruppe der Frankophonen Botschaften, Delegationen und Institutionen in Rumänien.

  • Ehrengastland Rumänien beim Internationalen Pariser Buchsalon

    Ehrengastland Rumänien beim Internationalen Pariser Buchsalon

    Rumänien war in diesem Jahr Ehrengast des Pariser Buchsalons, der vom 21. bis 25. März 2013 stattgefunden hat. Bei der Abschlussveranstaltung am Montagabend wurde die rumänische Präsenz als ein Erfolg bewertet. Überschattet war die Buchmesse allerdings von einem Boykott mehrerer Schriftsteller aus Rumänien.



    Ich denke, es ist ein echter Erfolg. Alles war sehr lebendig. Es waren sehr vielfältige Events, es wurde sehr unterschiedlichen Meinungen Audruck verliehen“, erklärte Jean-Francois Colosimo, Vorsitzender des CNL (des Nationalen Buchzentrums — Centre National du Livre — in Frankreich) anlässlich der Abschluss-Veranstaltung der Pariser Buchmesse. Der rumänische Schriftsteller Radu Aldulescu drückte im Gegenzug seine Hoffnung aus, dass die rumänische Literatur nach dem Gastauftritt in Paris im Westen mehr Bekanntheit erlangen wird. Die Autorin Marta Petreu sprach indes von der notwendigen Förderung der rumänischen Literatur in den wichtigsten Fremdsprachen, die fortgesetzt werden müsse.



    Mehr als 50 rumänische Autoren nahmen an den Veranstaltungen des Pariser Buchsalons teil. Dabei waren alle literarischen Genres vertreten, beginnend mit Gedichten, Dramen, über Comics, bis hin zu Essays und Romanen. Der rumänische Stand präsentierte auf insgesamt 400 Quadratmetern und in einem spektakulären Design eine Buchkollektion und eine Bühne für literarische Debatten. Die Handelskette FNAC, Partner der Buchsalons, stellte dem Publikum gut 1000 rumänischsprachige Bänder sowie mehr als 600 rumänische Werke in französischer Übersetzung zur Verfügung. Im Laufe der fünf Messetage waren die meisten der gut 60 Veranstaltungen und Debatten am rumänischen Stand und am Stand des Nationalen Buchzentrums (CNL) organisiert.



    Überschattet wurde die rumänische Präsenz bei der grö‎ßten Buchmesse Frankreichs von der Absage bedeutender Schriftsteller. Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Neagu Djuvara und Gabriel Liiceanu verweigerten ihre Teilnahme als Zeichen des Protests gegen die neue Führung des Rumänischen Kulturinstituts (ICR). In einer Stellungnahme zu der Entscheidung verwies der französische Botschafter in Rumänien, Philippe Gustin, darauf, dass Frankreich zur Teilnahme an der Buchmesse eingeladen hatte und deshalb die Abwesenden immer die Schuldigen sind“. Theater-Autor Matei Vişniec nahm in Paris ebenfalls Stellung zu dem Skandal:



    Ich denke, dass man über das Thema lange diskutieren wird, vor dem Hintergrund des Führungswechsels beim Rumänischen Kulturinstitut. Die neue Führung hat ihre eigene Politik, im Zuge deren massive Einschnitte im Budget der Kulturinstitution beschlossen wurden. Es wäre aber ideal, dass die Schriftsteller, die beim Pariser Buchsalon dabei sind, eher die Vielfalt der Kreativität auf literarischer Ebene präsentieren, anstatt Politik zu machen. Denn das ist eine kulturelle Gro‎ß-Veranstaltung.“



    In der Audiodatei können Sie weitere Eindrücke von der Pariser Buchmesse hören.



    Audiobeitrag hören:


  • Rumänien, Ehrengastland der 33. Pariser Buchmesse

    Rumänien, Ehrengastland der 33. Pariser Buchmesse


    Rumänien ist Ehrengastland der 33. Pariser Buchmesse. Das gro‎ße Kulturereignis in der französischen Hauptstadt findet dieses Jahr zwischen dem 21. und dem 25. März statt und gilt als eine der wichtigsten Buchmessen für Fachleute und Leser europaweit.


    Mehr als 50 rumänische Autoren, Vertreter aller Literaturgenres, sind dieses Jahr zu Gast auf der Pariser Buchmesse. Zu diesem Anlass, den das Rumänische Kulturinstitut in Paris als einzigartig in der Förderung Rumäniens auf internationaler Ebene bezeichnet, werden über 1000 Titel rumänischsprachiger Literatur und über 600 Übersetzungen aus rumänischer Literatur ins Französische präsentiert.


    Das Kulturereignis stellt zudem einen guten Anlass für die rumänischen Fachleute dar, mit den französichen Branchenkollegen in Kontakt zu kommen. Horia Gârbea , Vize-Vorsitzender des Rumänischen Kulturinstitus, sprach über die rumänische Präsenz auf der Pariser Buchmesse:


    Rumänien ist 2013 zum ersten Mal Ehrengastland auf der Pariser Buchmesse und ich wünche mir, dass die Schriftsteller, die unser Land dabei vertreten, einen positiven Eindruck nach dem Kontakt mit dem französischen Publikum bekommen. In Frankreich gibt es viele Liebhaber rumänischer Literatur, zahlreiche rumänische Autoren wurden bereits ins Französische übersetzt und ihre Werke wurden von prestigereichen französischen Verlagen veröffentlicht. Der Verlag »Gallimard« hat beispielsweise neulich einen Roman von Gabriela Adameșteanu auf den französischen Markt gebracht. Ich bin der Meinung, dass die Einladung Rumäniens als Ehrengastland auf der Pariser Buchmesse einen anhaltenden Nachklang auf dem europäischen Literaturmarkt mit sich bringen wird.“


    Die rumänische Präsenz auf der Pariser Buchmesse wird von einigen Autoren boykottiert, die von den französischen Veranstaltern oder vom Rumänischen Kulturinstitut nach Paris eingeladen wurden. Einige von ihnen: Mircea Cărtărescu, der rumänsiche Schriftsteller, dessen Romane weltweit übersetzt wurden, und angesehene Intellektuelle wie Gabriel Liiceanu und Andrei Pleşu, die somit gegen die aktuelle Politik des Rumänischen Kulturinstituts protestieren.


    Die Dichterin Ana Blandiana nahm hingegen die Einladung an und erkärte, sie sei nach Paris gereist, um ihre Gedichtbände zu präsentieren, und nicht als Eingeladene des Rumänischen Kulturinstituts. Ana Blandiana:


    Als ich die Einladung bekam, hatten einige Branchenkollegen bereits angekündigt, dass sie sie nicht annehmen wollen, weil sie sich vom Rumänischen Kulturinstitut nicht vertreten fühlen und weil sie ihrerseits das Rumänische Kulturinstitut nicht vertreten wollen. Ich fühle mich vom aktuellen Rumänischen Kulturinstitut auch nicht vertreten und sehe mich auch nicht als Verteterin dieser Institution. Ich will aber meine künstlerische Tätigkeit auf dieser bedeutenden Buchmesse präsentieren und die rumänische Literatur dabei vetreten. Vor einigen Jahren begann das Rumänische Kulturinstitut unter der ehemaligen Führung, alle Bemühungen zur Förderung der rumänischen Literatur zu unternehmen. Meiner Ansicht nach soll das ein Zeichen dafür darstellen, dass die rumänischen Schriftsteller die Einladung nicht ablehnen sollten“. Über 60 Diskussionen und Rundtischgespräche zu aktuellen Themen der rumänischen Literatur begleiten das Pariser Event.