Radio România Internațional

Tag: Galeria Mobius

  • “The Breakup”, la Galeria Mobius din București

    “The Breakup”, la Galeria Mobius din București

    Producția este realizată de către un grup de artiști europeni condus de regizoarea Ioana Păun. Ioana Păun este o regizoare ce își centrează munca pe comportamentul uman în situații provocatoare. Regizoarea ne-a vorbit despre echipa de realizatori ai spectacolului:

    „Echipa inițială a fost formată din artiști din Slovacia și eu, o mână foarte mică am făcut un pilot cu complet altceva decât ce se vede acum în România. În februarie era ultra hiper interactiv. Practic, doi spectatori se despărțeau între ei fără să se cunoască, într-un tip de instructaj al nostru.

    Nu mi-a plăcut ce a ieșit și am revenit la niște exprimări, să zicem mai sigure, performative, pe care le aveam mai la îndemână. Eu vroiam să vorbesc emoțional unui public despre ce înseamnă pentru fiecare dintre noi un special pentru ei, nu pentru mine. „Despărțirea”. …

    Și echipa din Bratislava avea un nucleu care eram eu și scenograful Matěj Sýkora. Făceam un fel de ping-pong de idei. „Cum am putea să” sau „cum aș putea eu” să reprezint sau să infuzeze, sau să provoc spectatorii să simtă ceva cât mai apropiat de ce li se întâmplă lor când iubesc și apoi se despart?

    Și aveam o singură fixație, o singură chestie care mă interesa era să expun publicul la două persoane care se sărută și se descoperă pentru prima oară. Un fel de first kiss pe care l-am trăit cu toții și apoi să găsesc alte acțiuni similare care să continue acest periplu emoțional.”

    „The Breakup” este o experiență discretă și intensă, creată pentru a genera reflecție asupra modului în care ne-am trăit relațiile de cuplu. De ce „The Breakup” (Despărțirea)? Ne spune Ioana Păun:

    „Era un subiect care pe mine mă interesa, pentru că, efectiv, personal vorbind, mi-era greu să-l gestionez. Adică ieșirea cuiva din viața ta sau a ta din viața cuiva, în special romantic, dar nu doar, încheierea unei relații.”

    Regizoarea Ioana Păun și echipa ei explorează un teritoriu în care granițele dintre sentiment și progresul tehnologic devin tot mai neclare. Am discutat cu Ioana Păun despre performance, cum a fost receptat performance-ul de către public:

    „De receptat nu poți să știi exact ce simte fiecare om, chiar dacă vorbești cu ei. Sau, mă rog. Cum a fost receptat? Îți spun cum a fost receptat. În Slovacia am turnat Bratislava și orașe mai mici, erau tineri, vârstnici, oameni de nu știu, mileniali. Tinerii au fost foarte focoși și prinși în ideea și în dorința de a-și exprima propriile lor experiențe și de a se sonda. Asta vedeam din răspunsuri. Ei, publicul interacționează de două ori. Ne vedeam din disponibilitatea de a răspunde cât mai mult și mai amplu și mai de a se dezbrăca cumva, chiar dacă e anonim.

    Deci publicul ăsta tânăr și la tânăr mă refer la 18, 25, 26 de ani, am văzut o bucurie de a sonda niște căutări, niște experiențe emoționale cu care poate se confruntă ultra frecvent, într-un mod, nu știu cultural.”

    Spectacolul propune publicului două QR-coduri prin care se pot implica și pot interacționa. Mai multe despre interacțiunea publicului ne spune regizoarea Ioana Păun:

    „Da, e un fel de link pe care îl primești pe telefon, la care răspunzi. Și răspunsul tău e apoi, într-un fel sau altul, integrat în spectacol sau făcut public, de fapt, chiar dacă e anonim. E vorba de un public mic, în jur de zece oameni. Am avut spectacole cu patru oameni, am avut spectacole cu șaptesprezece oameni. A funcționat cel mai bine când sunt în jur de 10 oameni. Se creează un fel de comunitate și sunt mai multe momente în spectacol în care publicul face sau completează, sau zice, sau se lasă cumva pe mâna noastră. Și într-un mod minimal.

    Deci e un spectacol foarte simplu, nu e cu alambicături. A reacționat diferit, la fiecare spectacol a fost diferit. Uneori extraordinar de implicați, în funcție de dispoziția lor sau de ce se naște în momentul acela. Pulsația lor, actrițele simt publicul, dar nu își modifică tempo-ul, nu își modifică acțiunile în funcție de disponibilitatea sau cum simt publicul că e de interesat sau de implicat sau de plictisit. Deci întrebarea asta „cum e recepționat” mi-e foarte greu să răspund vreodată la ea.”

  • Expoziţia “Waiting for Something That Has Already Found Us”

    Expoziţia “Waiting for Something That Has Already Found Us”

    Artistul vizual Andrei Gamarţ, originar din Republica Moldova, expune la Galeria Strata, din Bucureşti, sub titlul “Waiting for Something That Has Already Found Us”.



    Expoziţia


    Expoziţia, care oferă pictură în ulei, dar şi instalaţii video, este organizată împreună cu Galeria Mobius, din Bucureşti.



    Am stat de vorbă cu artistul la vernisaj, despre expoziţie şi despre cariera sa artistică.




  • Expoziția „Shaving the Caterpillar”

    Expoziția „Shaving the Caterpillar”

    Începând cu jumătatea lunii octombrie și până la jumătatea lunii noiembrie, la Galeria Mobius, unul dintre locurile importante din Bucureşti în expunerea și contactul cu publicului al artei contemporane, are loc expoziția Shaving the Caterpillar a artistei Ileana Pașcalău. Artista s-a născut în Caransebeș, iar acum trăiește și lucrează la Berlin. Este artist vizual și istoric de artă, unindu-și arta și interesele teoretice în scopul comun de investigare a istoriei corpului uman, în special corpul feminin.

    Am stat de vorbă cu Ileana Pașcalău despre conceptul expoziției și cum a luat naștere:



    Shaving the Caterpillar este titlul expoziției pe care am realizat-o cu curatoarea Valentina Iancu, la invitația galeriei Mobius. Titlul s-ar traduce prin Smulgând părul omizii, iar expoziția propune o incursiune în istoria corpului feminin din punct de vedere medical. Proiectul pleacă de la o cercetare mult mai amplă, pe care o urmăresc încă din 2017, când eram în căutarea unei teme de doctorat. Deci, e vorba de o investigație teoretică ce s-a desfășurat pe parcursul a mai multor ani și care s-a centrat pe anatomia femeii, așa cum a fost ea văzută de către medici, preponderent medici bărbați, între secolele XVII și XIX. Țineam să specific de multe ori, vorbind despre această expoziție, cât de mult a contat și background-ul meu familial în dezvoltarea acestor idei.


    Provin dintr-o familie în care mama mea, medic internist, îmi furniza ca jucării tot soiul de instrumente şi accesorii medicale.Bunicele mele, infirmiere sau asistente la secții de ginecologie și obstetrică, mi-au insuflat cumva această predilecție pentru anatomia femeii și pentru un soi de curiozitate de a o investiga și din punct de vedere artistic.



    Cum descrie artista procesul său creator? Care sunt întrebările de la care pornește sau pe care vrea să le stârnească în publicul vizitator al expoziției?

    Ileana Pașcalău:


    Lucrările mele aduc în discuție niște povești destul de dureroase. Procesul meu artistic se bazează pe simbolizarea informațiilor dintr-o cercetare, informații pe care le-am resimțit adesea ca șocante, dureroase, iar expunerea lor pentru vizitatori ar putea fi re-traumatizantă. Dar, departe de a fi o expertiză științifică în sens medical, psihiatric, psihologic etc, cercetarea mea este una artistică, a istoriei care deschide acest subiect al anatomiei feminine, fără capacitatea sau pretenția de a-l epuiza. Și, dacă tot vorbesc în termeni medicali pe parcursul întregului demers teoretic și practic, sper ca experiența vizitatorilor să fie similară cu cea a palpării unei mari cicatrice.


    Adică, să stârnească întrebări și dorințe de a căuta răspunsuri: Ce s-a întâmplat acolo, în istorie, în construcția anatomiei femeii de către medici și bărbați? Cât de dureroase au fost teoriile medicale pentru femei? Ce consecințe grave au avut? Sau alte întrebări de tipul s-a vindecat această cicatrice?. Ce a rămas de pe urma ei? Până și expresia aceasta din limbajul uzual e isterică e tot o ficțiune de tip secol XIX. Prin urmare, atenție când mai considerăm vreodată pe cineva isteric, fiindcă a fost un instrument de manipulare și de tortură. Și nu în ultimul rând, o întrebare de genul: cum evităm rănile cu asemenea urmări?. Ce învățăm? Cum devenim din ce în ce mai puternice?



    În finalul discuției noastre, Ileana Pașcalău a analizat expoziția, materialele folosite și traseul gândit pentru privitori:


    Un prim fir narativ al expoziției este axat pe întrebarea: Cum s-a născut al doilea sex? Avem, într-o primă etapă a expoziției, desene cu trimitere la discursurile medicale și ilustrațiile din tratatele științifice de secol XVII și XVIII, desene care trasează o istorie a anatomiei feminine, marcată de obsesiile doctorilor pentru aparatul ei reproducător. Deci, direcția de vizualizare urmărește, într-o primă fază, să arate cum medicii au construit imaginea anatomică a femeii pornind de la uter, care era considerat a fi principalul marker de diferențiere între sexe. Și nu doar atât, uterul era considerat a fi un organ capricios, periculos, capabil să stârnească nebunie și deviații majore în comportamentul purtătorilor lui. Într-o a doua etapă a expoziției, firul acesta medical străbate secolul Iluminismului, o perioadă ce a văzut prima reprezentare a unui schelet feminin. Deci, aici asistăm la momentul în care al doilea sex capătă o cutie toracică și o coloană vertebrală proprie.


    E un moment important pe care l-am marcat artistic prin instalații realizate din piele artificială și metal, iar pielea, cu conotațiile ei organice e un material cu care am lucrat special pentru expoziție. Am decupat, am perforat, am lipit straturi de piele asemeni unui chirurg. De unde și această comparație care m-a ghidat pe parcursul demersului meu, artistul care poate acționa ca un medic. În final, expoziția se încheie cu un moment culminant: e momentul isteriei și folosesc acest cuvânt cu ghilimelele de rigoare, fiindcă expoziția insistă pe faptul că isteria a fost un construct, o ficțiune și poate că mi-aș dori ca spectatorii să rămână măcar cu această idee, să nu mai folosească cuvântul isterie în vocabularul lor.