Conform dorinței testamentare, familia savatului roman, George Emil Palade a donat însemnele Premiului Nobel pentru medicină primit de acesta, în 1974, Muzeului Național de Istorie a României. Donația este expusă, acum, în Sala Tezaurului Istoric a Muzeului.
În a doua jumătate a secolului al
19-lea, medicii români cu studii în Occident au fondat instituții medicale și
învățământ medical pentru a lupta împotriva bolilor și a instrui medici. De
numele unora ca Nicolae Kretzulescu și Carol Davila precum și al unor boieri și
filantropi se leagă o generație care a modernizat medicina românească și au
dus-o aproape de standardele cele mai exigente ale epocii.
Medicina ca știință apare în Renaștere,
iar primele informații cu caracter științific în spațiul românesc apar la
sfârșitul secolului al 17-lea, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu
(1688-1714). La curtea sa au sosit medici de origine greacă, dar și un alsacian
și venețian care introduc medote care semănau cu vaccinarea de mai târziu. Din
punct de vedere instituțional, academiile domnești erau așezăminte în care se practica
așa-numita iatrosofie, o combinație între filosofie și medicina empirică. Dar
academiile domnești au fost nucleele pe baza cărora s-a construit învățământul
medical din secolul al 19-lea.
Medicul Octavian Buda, profesor de
istoria medicinei la Universitatea de Medicjnă și Farmacie Carol Davila din
București, a făcut un excurs în începuturile medicinei moderne românești, care
din secolul al 19-lea se raporta direct la Occident. Argumentul științei învățate în Occident reprezintă nu o
sursă de coerciție, dar de schimbare chiar și a unor politici de stat. Interesantă
este comparația pe care românii celei de-a doua jumătăți a secolului al 19-lea
o fac cu Belgia, se flatează și autoflatează să fie numiți reprezentanți ai
Belgiei Orientului pentru un motiv nu legat de latinitatea parțială a Belgiei,
ci de faptul că Belgia era o țară asamblată în jurul anului 1830, Principatele
Unite unindu-se și ele relativ mai târziu. Românii făceau comparații
instituționale insistente având în vedere viteza cu care își puneau la punct
instituții noi. De exemplu, crearea primului institut de fiziologie, în 1892,
de către Alexandru Vițu, părintele cercetărilor biologico-fiziologico-medicale,
el fiind inițiatorul cercetării științifice de tip biomedical. El a fost în
Belgia să facă o prospectare de tip biomedical.
Efervescența modernizatoare a cuprins
întreaga sociateta românească, de la cel mai simplu țăran la cel mai mare
boier. În medicină, învățământul a avut un loc privilegiat și primul mare nume
al învățământului medical românesc a fost francezul Carol Davila. Octavian
Buda. Modernitatea efectivă
se pune instituțional în mișcare odată cu Regulamentele Organice, odată cu
influența occidentalizantă la acea vreme a autorităților țariste. Se creează un
Colegiu al medicilor și cele trei structuri mari spitalicești, Colțea,
Pantelimon și Filantropia. Activitatea financiară privată a boierilor este
strânsă într-o eforie, care este premergătoare unei direcții sanitare sau a
unui sistem cât de cât coordonat de practici medicale. Ideea organizării unui
învățământ universitar de medicină era încă foarte departe și printr-un concurs
de împrejurări apare la București Carol Davila. Există o apocrifă făcută de
unul dintre marii chirurgi ai epocii, Constantin Dumitrescu-Severeanu, care
explică cum în 1852 la avizierul Facultății de Medicină din Paris apare un
anunț în care două personalități își exprimau dorința de a aduce în țările lor
un fel de medic de autoritate. Un anunț era legat de oștirea română dat de
principele Barbu Știrbey, celălalt era dat de șahul Iranului. Severeanu
plusează și spune că decanul Facultății de Medicină, al cărui fiu era șeful
legației franceze de la București, îl convinge pe tânărul și înflăcăratul
Davila să aleagă drumul către sora latină mai tânără, Principatele Unite.
Gestul lui Severeanu este de a-l imortaliza pe Davila ca un fel de vector al
modernizării românești. Severeanu va face parte dintr-un prim grup de medici
români care va primi burse guvernamentale, începând cu 1860, el făcând parte
din primele generații de absolvenți ai unei școli de medicină și farmacie care
va deveni națională în 1858.
Transformările moderne în medicină au
fost atât de profunde încât au schimbat și limba. Octavian Buda. În umbră veghea o personalitate
foarte puternică a României acelor vremuri, este vorba despre Nicolae
Kretzulescu, școlit la Paris, apropiat de cercurile lui Cuza, un om foarte
complex care a fost prim-ministru, ministru de externe, ministru de interne,
ambasador al României în Rusia. El este prezentat în istoria medicinei ca un om
care a creat un limbaj medical. Suntem într-o perioadă în care se trece de la
un alfabet de tranziție la alfabetul latin, iar găsirea unor expresii medicale
era acut cerută. În 1840-1850 se ajunge la primele încercări venite pe filiera
unor traduceri din limba franceză. Nicolae Kretzulescu face mari eforturi în
acest sens și în 1842 se ocupă de traducerea unui manual de anatomie
descriptivă din Franța. Practic, limba română își schimbă dintr-odată un întreg
limbaj de specialitate. Termenii medicali veniți pe filieră mai veche, greacă,
precum nervurile optice, costași, rondul mare, găunoșitură pentru cavitate,
lighean pentru bazin, trâmbiță pentru trompă sunt înlocuiți de termenii
de origine latină, preluați din franceză: vertebră, cervicală, lombar, frontal,
sfenoid. Era un lucru absolut remarcabil pentru un om din plin implicat în
viața politică a acelor vremuri. Pentru mentalul colectiv al elitei sociale de
atunci, a te ocupa de medicină era considerat un fel de muncă nu chiar
inferioară dar nu pe măsura statului de boier.
Medicina
modernă românească a însemnat un curs al dezvoltării care a format o tradiție
și care a dat roade. Unul dintre premiile Nobel pe care România le deține este
în medicină, prin George Emil Palade.
George Emil Palade è il primo romeno Premio Nobel, di cui fu insignito nel 1974, per le sue ricerche nel campo della biologia cellulare, assieme ad Albert Claude, suo professore, e a Christian de Duve. Palade visse tra gli anni 1912-2008. La sua carriera cominciò in Romania, fino alla fine della seconda Guerra mondiale, dopo di che, nel 1946, emigrò negli Stati Uniti, dove fu assunto come ricercatore all’Università Rockefeller di New York.
La notizia dell’assegnazione del Nobel trovò George Emil Palade nel Canada, all’Università Halifax della Nuova Scozia, dove teneva una serie di conferenze. Nel 1995, il Centro di Storia Orale di Radio Romania ha registrato i suoi ricordi sui momenti in cui accolse la notizia sul premio.
“Avevo tenuto la prima conferenza e seguiva la seconda. Pochi minuti prima di cominciarla, mi chiamò al telefono la mia segretaria dell’Università Yale, la quale mi comunicò molto agitata che avevo vinto il premio. Le ho detto di calmarsi, di controllare la notizia e di richiamarmi. E andai a tenere la conferenza, al termine della quale il mio anfitrione venne a dirmi che la mia segretaria aveva richiamato e che era sempre più agitata. Questa volta aveva accertato la notizia, era ufficiale. Ho parlato con i miei amfitrioni e ho rinunciato all’ultima conferenza. E loro mi hanno organizzato una festa, alla quale hanno partecipato i docenti, i dirigenti dell’università e giornalisti. Ovviamente, ho dovuto rilasciare un’intervista alla stampa canadese, e accettai a condizione che mi venisse trovato un biglietto d’aereo, in quanto c’era il Giorno del Ringraziamento nel Canada e non si trovavano affatto biglietti d’aereo. Come prezzo dell’intervista mi fu trovato il biglietto, con cui venni a Boston e da lì, presi una macchina per arrivare a New Haven, a Yale, dove c’era grande fermento”, ricordava lo scienziato.
Il più importante elemento delle ricerche di Palade fu la spiegazione del meccanismo cellulare della produzione di proteine. Ha messo in evidenza particelle intracitoplasmatiche ricche di ARN, al cui livello si realizza la biosintesi delle proteine, chiamate “ribosomi” o “corpuscoli di Palade”. Nel 1986, a George Emil Palade fu conferita negli Stati Uniti la medaglia nazionale per la scienza nella biologia, per “scoperte fondamentali nel campo di una serie essenziale di strutture sovracomplesse, con elevata organizzazione, presenti in tutte le cellule vive.”
La Roumanie a connu une période d’épanouissement culturel et économique après l’Union des territoires roumains en un seul Etat, en 1918. Considérée jusque là comme un pays éminemment agraire, avec une population rurale majoritaire, la Roumanie allait développer son secteur industriel grâce à quelques hommes d’affaires.
Né en 1895 dans la commune de Tintea, du département de Prahova, dans une famille de paysans démunis, Dumitru Mociornita est parvenu à dépasser sa condition, grâce à son intelligence et à son ambition. A la fin de ses études lycéales à Bucarest, Dumitru se fait remarquer lors de l’examen de baccalauréat par le premier ministre même de l’époque, Ionel Bratianu. Le jeune étudie par la suite le commerce et l’industrie à Bucarest et à Paris où il avait obtenu une bourse universitaire. Rentré en Roumanie, il met peu à peu sur pied l’industrie de la maroquinerie et de la chaussure du pays. Lhistorien Dan Falcan explique: «Dans un premier temps, Dumitru a privilégié le côté théorique, sans pour autant négliger les affaires. Il a épousé la fille d’un autre industriel, ce qui lui a facilité un bon début dans ce domaine. En 1923, Dumitru Mociornita achète un terrain aux alentours de Bucarest- à présent quartier à l’intérieur de la capitale- et crée une fabrique de chaussures, qui allait devenir le principal fournisseur spécialisé des Bucarestois. Et c’est aussi la fabrique de Mociornita qui a fourni les chaussures aux soldats roumains durant la Seconde Guerre Mondiale. Dumitru s’est aussi mêlé de politique, étant à maintes reprises sénateur et député du Parti National Libéral. Il a également été le patron d’une équipe de foot, célèbre à l’époque ; elle s’appelait Carmen et elle a été une fois sacrée championne nationale, avant d’être démantelée par les communistes dans les années ’46 — 47. A la différence d’autres industriels tels Auschnitt et Malaxa, qui ont réussi à échapper au régime communiste, en quittant le pays et en passant la fin de leur vie à l’étranger, Mociornita a refusé de partir, même s’il anticipait ce qui allait lui arriver».
Dumitru Mociornita meurt en 1953, après avoir vu sa fortune nationalisée et son fils jeté en prison. Il a été enterré dans la clandestinité au cimetière Bellu, de Bucarest.
Nicolae Malaxa, un autre grand industriel, s’est avéré un peu plus habile que Dumitru Mociornita. Sa capacité à poursuivre ses objectifs et à défendre ses intérêts, quel que soit le régime politique au pouvoir, a suscité des controverses le long des années. N’empêche, les rapports étroits avec tous les régimes politiques et le fait d’avoir financé, paraît-il, presque tous les partis politiques, y compris celui communiste, ont valu à Nicolae Malaxa la prospérité dans les affaires, du moins jusqu’à un certain point.
Nicolae a lui aussi fait ses études à l’étranger, où il s’est spécialisé dans l’ingénierie. Son talent pour les affaires il le met à profit toujours dans le domaine industriel. L’historien Dan Falcan nous dit davantage : «En 1921, Malaxa achète un terrain, situé, à l’époque, aux alentours de Bucarest, à présent, dans les faubourgs de la capitale. C’est là qu’il fait bâtir les usines Malaxa, connues sous le nom des « Usines du 23 août » du temps des communistes et de « Faur» après ’89. Malaxa a mis ces usines sur pied, à l’aide des crédits. Il a beaucoup risqué, vu que son affaire devait à tout prix avoir du succès, afin qu’il puisse rembourser le prêt. Malaxa y fabriquait des produits métallurgiques et sidérurgiques, mais notamment des locomotives. C’est là qu’ont été fabriquées les premières locomotives roumaines. Dans un premier temps, Malaxa y a fait venir des spécialistes et des centaines d’ouvriers allemands, vu que chez nous cette industrie n’en était qu’à ses débuts. Ce sont eux qui ont fabriqué les premières locomotives et ont appris le métier aux ouvriers roumains qui allaient les remplacer. La première locomotive Malaxa fut finalisée en 1927 et les usines sont devenues les meilleures en Europe de l’Est ».
Des usines, Malaxa en avait non seulement à Bucarest, mais aussi dans d’autres villes du pays, dont Resita. C’est là qu’on fabriquait l’automobile Malaxa. Le communisme a malheureusement arrêté son ascension et celle d’autres industriels roumains, dont les usines ont été nationalisées. L’historien Dan Falcan: « Ce qui est intéressant c’est que Malaxa a même été, pendant une certaine période, conseiller auprès des autorités communistes qui avaient nationalisé son usine. Tous ont perdu leur fortune de cette manière. Après la révolution de ’89, leurs descendants ont essayé de les récupérer. La plus présente dans l’espace public a été la nièce de Mociornita, Marie-Rose Mociornita. Pour sa part, Malaxa a eu une fille, qui a épousé George Emil Palade, prix Nobel de médecine en 1974. Leurs enfants sont rentrés en Roumanie et se sont vu accorder quelques dédommagements ».
La nationalisation a malheureusement entraîné une baisse dramatique de l’efficacité et de la compétitivité de ces usines, qui n’ont plus jamais atteint les performances souhaitées par leurs fondateurs…(trad. : Alexandra Pop)