Mai puţin
cunoscut în România decât tatăl său, remarcabilul intelectual şi poet Tudor
Arghezi, fotograful şi cineastul francez de origine română Eli Lotar începe să
fie descoperit şi de publicul larg din România. Biografia sa îmbină
originalitatea şi creativitatea tatălui său, iar relaţia dintre cei doi, nu
întotdeauna armonioasă, i-a influenţat fără îndoială spiritul de aventură. Eliazar
Lotar Theodorescu s-a născut în 1905, la Paris, unde mama sa, profesoara
Constanţa Zissu, se retrăsese ca să evite clevetirile legate de legitimitatea
şi paternitatea copilului. Tatăl său, viitorul poet Tudor Arghezi, pe atunci în
vârstă de 25 de ani, era şi călugăr, la vremea respectivă. Renunţând la viaţa
monahală, Arghezi a ajuns şi el la Paris şi s-a căsătorit cu mama lui Eliazar
pentru scurtă vreme. Fiul său a fost, de altfel, recunoscut, speculaţiile
recente privind ilegitimitatea lui fiind astfel infirmate.
Mai mult decât atât.
După Primul Război Mondial, îl găsim pe Eliazar alături de tatăl său la
Bucureşti unde, de altfel, încep să se manifeste şi primele sale impulsuri de
rebeliune. Andreea Drăghicescu, curator la Muzeul Naţional al Literaturii,
continuă povestea vieţii lui Eli Lotar:
A încercat de multe ori să plece din țară. Până la momentul
stabilirii definitive la Paris, el fuge de câteva ori de acasă, de fiecare dată
la mama sa, Constanța Zissu. Este adus de fiecare dată înapoi în sânul familiei
de către tatăl său care se recăsătorise cu Paraschiva în 1916. În adolescență,
Eli Lotar locuiește la București cu familia tatălui său și urmează studiile la
Liceul Sf. Sava. După mai multe evadări din cadrul acestui cămin – odată
ajungând până la Chișinău – 1924, revine în sfârșit la Paris. De fiecare dată
când fugea, tatăl lui publica diferite anunțuri în ziarele vremii ca să-și
caute fiul. Unul din aceste anunțuri a apărut în Adevărul și suna cam așa:
Eliazar, telefonează ca să știm unde ești și întoarce-te imediat acasă.
Semnat: Tatăl.
Încercările de
reconstituire a relației dintre tată și fiu scot în evidență unele asemănări
între ei, chiar în această privință. La 11 ani și Arghezi a fugit de acasă. E
posibil ca între Eli Lotar și tatăl său să fi apărut anumite tensiuni, la fel
cum este posibil ca acesta să nu se fi adaptat în noua familie a lui Arghezi
unde, în timp, au apărut şi alţi doi copii. Andreea Drăghicescu. O scrisoare din 1940, trimisă de Arghezi fiului său, ne face să crede
că totuși, Eliazar fusese destul de apropiat de familia tatălui său, inclusiv
de cei doi copii, Baruțu și Mitzura. Citez din scrisoarea trimisă de poet la
Paris, în 1940: Ai numărat vreodată câte ore sunt în 15 ani. Ei bine, în tot
acest răstimp m-am gândit la tine. Fratele și sora ta au crescut jucându-se în
jurul mesei cu fantoma ta, cu absența ta: când vine? o să vină de Paști sau la
Sf.Treime? (ar fi întrebat cei doi copii). Adevărat parizian cum ești, cunoști
vorba și nu te-ai mai întors. În fiecare an, voiam să încarc toată lumea în
mașină și să venim la Paris. Băiatul, fetița și soția mea au trăit an la rândul
cu această iluzie a mea pe care n-am putut-o înfăptui. Visul meu dintotdeauna a
fost să mă aciuesc în Franța și, dacă ai fost mai puțin răbdător, am fi putut
face asta împreună. Poate că timpul nu e cu totul pierdut.
O altă teorie
pornește de la textul lui Eugen Ionescu, Nu, și-l situează pe Eli Lotar în
zona boemiei, dar în același timp, și a fugii permanente. El este asociat cu
generația anilor 1930. Mulți exponenți ai acestei generații au plecat chiar
spre Paris tocmai pentru că-și căutau locul în lume într-un spațiu occidental,
modern și doreau o altă cultură română care să nu mai fie folclorică și
pătrunsă de idealurile arhaice ale ortodoxiei. Specialiștii oscilează între
aceste două explicații. El era un boem și, încă din primii săi la Paris, a
încercat să-și câștige existența făcând foarte multe lucruri, meserii care nu
de fiecare dată au avut de-a face cu ceea ce l-a consacrat la Paris, după ce a
devenit unul dintre cei mai importanți fotografi și cineaști.
În 1926, Eli
Lotar a întâlnit-o pe Germaine Krull şi, împreună cu ea, a dezvoltat un nou
stil fotografic, avangardist. Treptat, a intrat în mediul cinematografic
francez, mai întâi ca fotograf de platou şi apoi, asistent de regie. În anii
1930, s-a căsătorit cu Elisabeth Makosvka, pictoriţă şi fotografă de origine
poloneză. Şi tot în acei ani, ca urmare a aderării sale la doctrinele de
stânga, a ajuns în Spania unde e fost directorul de imagine al singurului
documentar realizat de Luis Bunuel Terre sans pain. Interesul pentru
problemele sociale nu l-a părăsit nici mai târziu când care va realiza, în 1945, Aubervilliers, un
documentar poetic despre condițiile de viață în locuințele mizere ale acestui
oraș. Andreea Drăghicescu.
Cariera lui Eli Lotar
este extrem de variată, dar, în același timp, complementară de la o etapă la
alta. Va lucra cu Jacques Prevert, cu Luis Bunuel și-l va întâlni pe
Giacometti. Participă la multe dintre proiecte cinematografice, nu neapărat în
calitate de regizor, ci ca director de imagine sau operator. Realizează
articole pe care le publică în revistele vremii, unde îi apar inclusiv
reportaje despre realitățile vremii.
În România, Eli Lotar n-a mai revenit decât în 1956,
după 32 de ani de absenţă. A murit în 1969 la Paris, iar în prezent, la
Bucureşti a început să fie descoperit de publicul larg o dată cu expoziţia
realizată, în primăvara aceasta, prin colaborarea dintre Centrul Pompidou,
centrul Jeu de Paume şi Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.