Românii au și ei miturile lor în privința strămoșilor,
așa cum le au toate națiunile. Miturile privitoare la strămoși arată măreția
lor, forța lor civilizatoare, vitalitatea creatoare în toate domeniile vieții
materiale și spirituale și oferă urmașilor încredere. Strămoșii românilor sunt
dacii și romanii despre care s-au construit toate tipurile de narațiune, de la
cea academică până la cea ocultistă. Populaţia antică a geto-dacilor locuia, în
general, pe teritoriul de azi al României. Însă nu este mai puţin important că
pe acelaşi teritoriu locuiau şi alte populaţii celtice, germanice, scitice.
Geto-dacii sunt menţionaţi de istoricul antic grec Herodot în secolul 5 î.e.n.
şi în scrierile istoricilor din secolele următoare. Sunt menţionări puţine care
arată faptul că erau o populaţie periferică marelui spaţiu de civilizaţie şi
cultură mediteranean. Descoperirile arheologice nu sunt nici ele mai bogate ca
sursele scrise. Romanii, ceilalţi strămoşi ai românilor, nu mai au nevoie de
nicio prezentare. Între anii 101-102 şi 105-106 e.n., după două războaie,
împăratul roman Traian l-a învins pe regele dac Decebal şi ţara acestuia a fost
ocupată şi integrată Imperiului roman până în preajma anului 270, când romanii
s-au retras din Dacia la sudul Dunării.
În
secolul al 19-lea, ideea naţională căuta strămoşi pentru a crea statele naţionale.
Românii i-au descoperit pe daci şi pe romani, şi în jurul lor s-au creat
mituri. Cel mai puternic mit a fost acela al vechimii limbii şi al
continuităţii spirituale şi a existat un veritabil concurs al intelectualilor în
a produce ştiinţă despre strămoşi. Dan Alexe este lingvist şi după părerea lui,
Mircea Eliade a fost unul dintre cei care au creat miturile dacilor. Dacă este să dăm un exemplu
precis de metodă eronată și abordare exaltată a lui Eliade este vorba despre
volumul De la Zalmoxis la Ginghis Han. Este o compilație de articole scrise
de Eliade în diferite reviste, inclusiv în anumite reviste legionare. Dar
aceasta să spunem că nu influențează asupra presupusei metode și rigori
științifice. Ce vedem în acel volum este o magmă ocultistă de idei mistice
potrivit cărora în istoria României s-ar fi manifestat un cult al lupului.
Acesta este unul dintre firele conducătoare ale cărții. Acolo totul este
eronat, nimic nu stă în picioare. El pleacă de la ideea că dacii venerau lupul.
Însă în textele antice, în mențiunile antice espre daci, nimic nu sprijină
această afirmație. Eliade încearcă să dovedească șubred și fără argumente
solide, el nefiind lingvist, că numele însuși de dac ar fi însemnat lup.
Ceea ce, în antropologie, este absurd. Nu există populație pe planetă care să
se fi numit totemic cu un nume de animal. Nu a existat niciodată o populație
care să se autodenumească lupii. Oamenii se numesc oameni, avem tribul
germanic care se numește pe sine alemanii, adică toți oamenii. În general,
o populație și un dialect închegat nu are în perspectivă istorică o identitate
etnică. Ea se autoconsideră cultural-tribal, adevărații oameni, iar ceilalți
sunt străinii și barbarii.
Continuitatea
şi permanenţa definesc miturile strămoşilor. Astfel, Dan Alexe arată că lupul a
fost supus aceluiaşi clişeu mental în opera lui Eliade. Același Eliade vine și spune că romanii au venit la rândul
lor cu o identitate totemică lupească, Lupa Capitolina, și că Marte însuși,
zeul războiului la romani, ar fi fost un zeu-lup. Aceasta nu este nici măcar o
invenție deoarece nimic în tipologia lui Marte nu justifică identificarea cu
lupul. Eliade încearcă să spună că lupul dacic și lupul latin au fuzionat după
care, misterios, acel lup ar fi continuat să existe până la invaziile mongole
ale lui Ginghis Han. Mongolii înșiși având ca totem lupul, Ginghis Han ar fi
fost născut dintr-o împerechere misterioasă cu o lupoaică. Deci lupul dacic
s-ar fi perpetuat o mie de ani până au venit mongolii lui Ginghis Han cu un alt
lup. Astfel, totemul și lupul ne definesc de-a lungul mileniilor.
Dan
Alexe consideră că ar trebui să avem mari rezerve faţă de acurateţea surselor
antice atunci când ne dau informaţii despre populaţii îndepărtate. Strabon spune nu știu ce,
Herodot spune despre daci că ar fi cei mai drepți dintre traci. Să nu uităm că
grecii nu ne-au lăsat absolut niciun ghid de conversație, nici măcar unul mic,
niciun minuscul dicționar al limbilor vecine. Grecii se învecinau cu tracii, cu
frigienii, cu lydienii, cu alte popoare despre care nu știm absolut nimic
deoarece pe greci nu-i interesa ce vorbeau ele, erau barbare. Dacă nu avem un
dicționar din care să aflăm ce limbă vorbea Alexandru Macedon, care nu era grec
pur, macedoneana era totuși o limbă diferită, nu era o limbă greacă, putem noi
să credem că știau lucruri precise despre barbarii de la Dunăre, la 2000 de
kilometri mai la nord, în teritorii de neatins? Daci și geți sunt nume
generice. Chiar și astăzi, în tinerețea mea, când se vorbea despre cineva care
fugise din România în Iugoslavia se spunea a fugit la sârbi. Sârbi erau
toți: macedoneni, albanezi, croați, sloveni. Pentru noi era la sârbi. Dacă
acum este așa, cu toate posibilitățile de informare, putem crede că Herodot
știa exact cine erau dacii?
Strămoşii
românilor îşi au locul lor în trecut şi au fost oamenii timpurilor lor, cu
nimic mai prejos sau mai presus decât alţii, cu aspiraţiile lor şi
neîmplinirile lor. Aşa cum suntem şi noi azi.