Imperiul otoman, aflat în plină ofensivă către Europa Centrală în a doua jumătate a secolului al 17-lea, era purtătorul elementelor civilizaţionale greco-orientale. Principii Moldovei după 1711 şi Munteniei după 1716 au provenit din familii bogate greceşti din cartierul Fanar din Constantinopol, de aici şi numele de “fanarioţi”. Perioada fanariotă a fost considerată de unele curente istoriografice cum ar fi romantismul una dintre cele mai nefaste din istoria României. S-a caracterizat mai ales prin corupţie, îmbogăţire rapidă şi sărăcirea celor care făceau profituri, mai ales a ţărănimii şi negustorimii. Din punct de vedere cultural, fanariotismul a fost modelul grecizării şi orientalizării aşa cum se vede şi în iconografia de atunci, mai ales în cea de la începutul secolului al 19-lea. Perioada fanariotă ia sfârşit după revoluţia violentă condusă de Tudor Vladimirescu, în anul 1821, când familiile princiare române se întorc pe tronurile Moldovei şi Munteniei.
Unele familii fanariote însă se românizează treptat, devin autohtone şi adoptă un discurs naţionalist şi modernizator. Hulit de romantici şi considerat ţap ispăşitor pentru toate relele socio-economice, fanariotismul a rămas până în a doua jumătate a secolului al 19-lea o prezenţă importantă în viaţa noii Românii apărute după 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia. Istoricul Adrian-Silvan Ionescu a studiat moda şi mentalităţile primelor decenii ale secolului al 19-lea românesc, secol încă îmbibat de orientalismul fanariot. El a regăsit opulenţa unei epoci în imaginile rămase de atunci:. “Lumea fanariotă este reprezentată în cea mai frumoasă nuanţă pe care o poată găsi o paletă de pictori. Perioada fanariotă a fost perioada sublimei picturalităţi, atât în verb, cât şi în alură. Când boierii veliţi (~ marii boieri) se adresau unul altuia îşi spuneau psihi mu (~ sufletul meu). Aveau o deosebită calitate de a se adresa înflorat unul altuia, aşa cum se vede în materialele de arhivă. În vestimentaţie, urmând moda constantinopolitană, ei aduceau rafinamemntul şi bogăţia vechiului Bizanţ. Ei, practic, îşi continuau Bizanţul la ei acasă, aşa după cum a spus Nicolae Iorga în teoria sa Byzance apres Byzance, foarte bine argumentată.”
Hainele fastuoase, pe măsura rangurilor înalte, erau cele largi, scumpe şi artistic lucrate. Ele produceau senzaţie în faţa elitelor occidentale atunci când se întâlneau cu boierii români. Adrian-Silvan Ionescu: ”Atât de fastuoase erau aceste curţi de la Iaşi şi de la Bucureşti prin personalităţile care apăreau înveşmânate încât reprezentanţii Caselor Regale şi Imperiale ale Europei rămâneau uimiţi. Unul dintre boierii români cei mai importanţi, Ienăchiţă Văcărescu, merge la curtea imperială de la Viena să încerce să-l persuadeze pe împărat să îi gonească pe cei doi principi din Austria şi să-i trimită acasă. Ei luaseră hainele nemţeşti (~ haine strânse pe corp) şi îşi răseseră bărbile. Văcărescu este dezbrăcinat de contesele şi baroanele imperiului pentru a admira fineţea şi bogăţia şalului de caşmir cu care era strâns în jurul brâului.”
Ce se vede cel mai pregnant în tablourile boierilor şi boieroaicelor române din primele decenii ale secolului al 19-lea? Haine, bijuterii scumpe, arme şi reguli de purtare a hainelor şi a materialelor din care erau croite. Adrian-Silvan Ionescu: ”Vedem blănuri de cea mai bună calitate, de la samur la hermină, mătăsuri scumpe şi grele, bijuterii, o întreagă panoplie de armament cizelat, îmbrăcat în argint şi pietre preţioase pe care îl purtau arnăuţii. Toate acestea dădea măsura bogăţiei fabuloase a acestor domnitori trecători, care ştiau să facă avere aici în timp record. Dar şi a gustului lor. O analiză a vestimentaţiei vremii, din punct de vedere formal şi cromatic, nu poate să arate decât perfectul gust al celor care le arborau. Acordurile cromatice, acordul dintre texturi, felul cum erau purtate, cu demnitate şi mândrie, arăta statutul şi importanţa lor. Ştim foarte bine că rangurile boiereşti erau 3. Primii erau veliţii, boierii din jurul domnitorului, curtenii. Urmau categoriile a doua şi a treia. Fiecare avea anumite texturi, anumite blănuri pe care le puteau purta. Niciunul nu putea să-şi depăşească poziţia şi să ia samur, de exemplu, dacă nu era boier velit. Însemnul cel mai important era podoaba facială. Barba era numai pentru boierii veliţi, în timp ce boierii de rangurile 2 şi 3 aveau doar mustaţă. În momentul în care un boier era căftănit, intra în categoria celor de rangul 1. Atunci venea berber-başa, bărbierul domnitorului, care îi trasa cu briciul conturul bărbii şi îi îngrija constant podoaba.”
Detestată, moda fanariotă va rămâne în spaţiul românesc însă nu ca o trăsătură definitorie ci mai degrabă ca nostalgie şi cochetărie. Istoricul Adrian-Silvan Ionescu: ”Moda fanariotă are putere în primele trei decade ale secolului 19, chiar dacă, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, boierii fanarioţi dispar încet-încet, iar domnitorii fanarioţi dispar de tot. Un revival al ei se resimte pe la mijlocul secolului al 19-lea, pe la 1860-65, când în moda doamnelor cu crinolină revine cerchenul, acea scurtă foarte frumoasă, brodată cu fir, cu mâneci foarte largi şi despicate ce se preta foarte bine la ţinuta de zi. În balurile costumate, de multe ori, cei care prinseseră în copilărie moda fanariotă o mai arborau pentru a se crede încă o dată la curtea domnilor fanarioţi şi a se amuza.”
Iconografia epocii fanariote înfăţişează o nume apusă, a opulenţei şi bunăstării. Însă era o bunăstare a elitelor care încercau să-şi păstreze rangul şi privilegiile în vremuri de schimbare.
