Radio România Internațional

Tag: Hanul lui Manuc

  • Hanurile bucureștene

    Hanurile bucureștene

    Clădiri masive,
    construite în formă de cetate, cu ziduri împrejmuitoare care adăposteau
    camerele şi cu o curte interioară pentru popasul căruţelor şi al cailor,
    hanurile se înmulţiseră în Bucureştii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Oraş
    negustoresc prin excelenţă, capitala Ţării Româneşti era şi un important punct
    de tranzit al rutelor comerciale care duceau din Orient în vestul Europei. Prin urmare, au rămas consemnate şi în
    descrierilor călătorilor străini din epocă, după cum povesteşte Gabriel
    Constantin, muzeograf în cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti.

    Cea mai veche
    atestare documentară a unui han este din 1673. Anterior, în 1632, un călător
    străin remarca în București existența mai multor negustori străini turci,
    greci, italieni, francezi și chiar englezi, care aduceau aici mai multe
    mărfuri. Deci, ca urmare a activității negustorești, apar hanurile. Au existat
    mai multe tipuri de hanuri: domneşti, negustorești şi mânăstireşti. Este
    cunoscut faptul că în istoria Bucureștiilor au existat foarte multe hanuri.
    Practic, fiecare mahala avea hanul ei, însă trebuie remarcat faptul că au
    existat hanuri de dimensiuni reduse, folosite cu precădere de negustori sosiți
    din provincie, cu un volum scăzut de mărfuri. În același timp, au existat și
    hanuri de dimensiuni impresionante, așezate în apropierea târgurilor
    bucureștene, care ofereau negustorilor români și străini condiții ideale pentru
    depozitarea și vânzarea mărfurilor. Hanurile încep să dispară odată cu
    modernizarea căilor de transport. Nevoia de aprovizionare pe termen lung
    dispare în momentul în care trenul şi vaporul aduceau cantități mari de mărfuri
    într-un timp scurt. În același timp, călătorii și negustorii încep să să
    prefere clădiri noi, moderne, cu un confort sporit si cu condiții generoase de
    comercializare a mărfurilor. Astfel ia sfârșit istoria hanurilor bucureștene ca
    nuclee de dezvoltare urbană, cele care s-au adaptat vremurilor și care au
    trecut depășind pericolul demolărilor din istoria recentă, își păstrează în
    continuare farmecul.


    Anul 1828
    reprezintă data oficială care marchează declinul hanurilor, fiindcă atunci a
    apărut în Bucureşti primul hotel în stil european. De asemenea, modernizarea
    căilor de transport – a celor feroviare şi fluviale – a dus la dispariţia
    treptată a acestui tip de găzduire. Dar până atunci anumite hanuri fuseseră
    celebre, iar unele din ele au rămas până azi menţionate în istoria orală şi
    scrisă a oraşului: Hanul cu Tei, Hanul lui Manuc, Hanul Hagi Tudorache, Hanul
    Şerban Vodă. Rămăşiţe ale pivniţelor celui din urmă sunt vizibile şi azi
    alături de clădirea Băncii Naţionale a României, clădită pe locul fostului han.
    Majoritatea erau grupate în actualul
    perimetru al Centrului Istoric, locul unde se concentra de altfel comerţul
    capitalei. Şi unde, de asemenea, activau câţiva negustori faimoşi despre care
    ne vorbeşte acum tot Gabriel Constantin.

    Hanurile ascund în spatele lor povești de
    viață remarcabile. Una dintre ele este povestea lui Emanuel Mîrzăian, cunoscut
    mai mult sub numele de Manuc Bei. Am putea spune că viața lui se împarte între
    adevăr și legendă. A fost un personaj fabulos, a moștenit o avere însemnată de
    la tatăl său, dar este tot atât de adevărat că a știut să o înmulțească la un
    nivel impresionant. A știut să își cultive relații în lumea otomană și a
    factorilor de decizie ale acestei lumi, dar și în Țara Românească în același
    timp. Avea calități remarcabile, știa să vorbească douăsprezece limbi la
    perfecție, dădea dovadă de tact, de diplomație și, mai ales, avea viziune. În
    același timp a fost singurul personaj care a jucat la două capete, cu rusii și
    cu otomanii. Era un negustor bogat care împrumuta bani în stânga și în dreapta,
    inclusiv factorilor de decizie importanți ai lumii otomane, dar și ai Țării
    Românești. În acest context, a ajuns să fie mediator al păcii dintre ruși și
    otomani, pace care de altfel, s-a semnat într-una din încăperile de la Hanul
    lui Manuc în 1812. Ca urmare a faptului că i-a trădat pe otomani, a fost nevoit
    să se retragă în Basarabia, unde, de altfel, a și murit la moșia sa. Cel mai
    probabil a fost otrăvit de una dintre persoanele din anturajul său, deşi
    oficial se vorbește despre faptul că a murit căzând de pe cal.


    Azi, Hanul lui Manuc este
    singura clădire de acest fel care se mai păstrează în Bucureşti, funcţionând
    atât ca hotel, cât şi ca restaurant. Un alt proprietar vestit de hanuri a fost
    Hagi Tudorache. Povestea lui ne este împărtăşită tot de Gabriel Constantin.

    El a pornit de jos, de la talpa țării. Era fiu de țăran. Numele său
    inițial a fost Tudor Todoran şi a fost adus de tatăl său la București ca să
    învețe negustorie. Ajunge în prăvălia hanului Sfântul Gheorghe, deținută de
    Tudorache Hagiu. Pentru că acesta nu avea copii si pentru că aprecia calitățile
    tânărului Tudor Todoran, îi lasă acestuia toată averea sa, cu condiția să îi
    poarte numele. Şi astfel, tânărul Tudor Todoran devine Hagi Tudorache. El s-a
    axat în mod deosebit pe comerțul en gros. Totodată, el a inventat ceea ce s-a
    numit comerțul ambulant făcut prin intermediul căruțelor acoperite cu coviltir
    unde erau așezate mărfuri pe rafturi. Ele se plimbau prin toată țara, oferind
    populației locale aproape tot ceea ce era necesar într-o gospodărie. Un alt
    lucru care trebuie subliniat legat de Hagi Tudorache este faptul că el nu a
    avut ştiinţă de carte și abia știa să se iscălească. Însă avea o memorie
    fantastică practic și ținea minte orice tranzacție încheiată şi fiecare sumă
    care îi era datorată. De asemenea, fiii lui au învățat negustorie muncind
    alături de băieții de prăvălie, în ideea în care tatăl lor a vrut să îi învețe
    de mici toate detaliile legate de organizarea unei afaceri şi în același timp a
    vrut sa le dea un exemplu, astfel încât să aprecieze munca depusă de angajați
    şi să fie corecţi cu aceştia.


    Pentru a celebra o parte
    importantă din trecutul oraşului, Muzeul Municipiului Bucureşti a organizat o
    expoziţie temporară dedicată hanurilor unde nu doar istoria lor este
    prezentată, ci şi obiecte – vase, cufere şi vestimanţie de epocă – care reînvie
    atmosfera de atunci.


  • Dicţionar de locuri literare bucureştene

    Dicţionar de locuri literare bucureştene

    Dicţionarul de locuri literare bucureştene, volumul
    semnat de Andreea Răsuceanu şi Corina Ciocârlie, spune 167 de poveşti despre
    Bucureştiul literar. Iniţial, cele două autoare au inventariat două mii de
    locuri şi legende urbane relevante pentru personajele literaturii române,
    pentru geografia reală şi literară a oraşului. Reale ori fictive, străzile,
    aleile, bulevardele se bifurcă şi îşi răspund, dând naştere la o serie de
    povești interconectate: din Amzei în Romană, de la Ateneu până în Herăstrău,
    din Cotroceni până în Dudeşti, traiectoriile personajelor desenează o hartă
    virtuală a Bucureștiului, cu ajutorul căreia cititorul se poate orienta în
    preumblările sale urbane şi romaneşti, scriu cele două autoare ale Dicţionarul
    de locuri literare bucureştene, Andreea Răsuceanu şi Corina Ciocârlie. Calea Victoriei,
    Strada Mântuleasa, Parcul Ioanid, Parcul Cişmigiu, Hanul lui Manuc, Şoseaua
    Virtuţii, Calea Văcăreşti, Casa din Strada Sirenelor, Hotel Universal, Gara de
    Est sunt câteva dintre locurile inventariate în Dicţionar.

    Andreea Răsuceanu, scriitoare
    şi critic literar. A fost un moment de panică la început, a fost o perspectivă destul de
    înspăimântătoare că trebuie să trecem din nou prin mare parte din literatura
    română şi aşa s-a şi întâmplat, aşa am început, am recitit mulţi autori români.
    Ne-am hotărât să începem de la câteva nuclee, am trecut prin secolul al XIX-lea,
    ne-am oprit asupra scriitorilor interbelici pentru care am negociat destul de
    mult, am ajuns, evident, şi la autorii contemporani despre care eu am mai
    scris, dar am încercat să nu revin asupra scriitorilor despre care am scris
    deja în cărţile mele anterioare.

    Corina Ciocârlie a fost un partener
    extraordinar, cu un entuziasm care s-a întâlnit cu entuziasmul meu. Cred că
    aici este secretul acestei cărţi, amândouă avem o pasiune extraordinară pentru
    Bucureşti şi poveştile lui. În plus, ne-am completat natural, pentru că, de
    data asta, eu am dorit să explorez şi periferia bucureşteană, în timp ce Corina
    a rămas mai degrabă în zona selectă. Am vrut să scriu şi despre Bucureştiul
    pitoresc, despre Bucureştiul mahalalelor, de la marginea oraşului, despre Groapa
    Cuţarida (loc care şi-a luat numele după inginerul Nicolae Cuţarida, prezent în
    romanul Groapa, apărut în 1957, scris de Eugen Barbu) despre Buzeştii (zonă
    situată în jurul Pieţei/Căii Buzeşti) cu cârciumile extraordinare, care te fac
    să deschizi ochii asupra vieţii, aşa cum spune un personaj. Am scris şi
    despre mahalaua Filantropia, despre Calea Griviţei, despre zona aceea care este
    încă necartografiată, un teritoriu vid, în care poţi vedea de fapt evoluţia
    urbanistică, poţi vedeacum se ridică oraşul.

    Dicţionarul de locuri literare
    bucureştene şi-a propus să fie un fel de revanşă a Bucureştiului mutilat,
    agresat, dispărut, o lectură răzbunătoare şi răscumpărătoare a unui oraş
    îndrăgit spune Corina Ciocârlie, critic literar şi doctor în ştiinţe filologice. În
    paginile Dicţionarului, cartierul Uranus n-a fost încă demolat, Casa Scânteii
    n-a luat locul Hipodromului Băneasa, Sala Dalles şi-a păstrat faţada modernistă
    din anii 30, iar în spatele hotelului Lido se mai aude încă forfota
    ademenitoare a faimosului bazin cu valuri. Chiar şi din această librărie, unde
    suntem în seara aceasta, librăria Humanitas Cişmigiu, dacă am privi pe fereastra
    ficţiunii, am vedea un Bulevard Regina Elisabeta extraordinar. Un spectacol
    permanent cu afişe colorate, cu reclame luminoase, cu toalete şi coafuri
    excentrice, cu pasiuni amoroase, cu adulteruri şi trădări ca în filme.

    Între Parcul
    Cişmigiu şi berăria Gambrinus de-o parte, cinematograful Capitol şi Cercul
    Militar de cealaltă, ar defila în seara asta, dacă am privi prin feresastra
    ficţiunii, toată lumea bună a romanului interbelic, începând cu Nory Baldovin
    (protagonista romanului Rădăcini, publicat de Hortensia Papadat Bengescu în
    1938), continuând cu Emilia Răchitaru (personaj din romanul Patul lui Procust,
    publicat de Camil Petrescu în 1933) şi terminând cu inevitabila doamnă T. (personaj
    principal din acelaşi roman, Patul lui Procust, de Camil Petrescu). Oricum,
    nimic n-ar fi tern sau plicticos, faţadele clădirilor n-ar fi scorojite, sălile
    de cinematograf nu s-ar fi închis. Iar Letiţia Branea, eroina Gabrielei
    Adameşteanu, abia sosită la Bucureşti de la Paris în romanul Fontana di Trevi
    (care închide trilogia deschisă de Drumul egal al fiecărei zile și continuată
    de Provizorat) n-ar mai deplînge faptul că Bulevardul Elisabeta a devenit un
    peisaj dezolant, cu clădiri jupuite şi cornişe derăpănate, unde singurul punct
    luminos e librăria Humanitas Cişmigiu, la doi paşi de berăria Gambrinus micşorată,
    dar restaurată.

    Dincolo
    de nomenclatorul străzilor, în Dicţionarul de locuri literare bucureştene sunt
    repertoriate monumente, gări, intersecţii, parcuri, pieţe, cafenele, cârciumi,
    hoteluri, cinematografe, ba chiar tarabe de anticari ori chioşcuri de ziare -
    fiecare dintre ele reprezentând un reper, un nod în reţeaua simbolică a
    oraşului

  • 19th century shops in Bucharest

    19th century shops in Bucharest

    A town of merchants, Bucharest has developed around a neighbourhood known today as the Historical Centre or the Old Town, an area that has been boasting up to this day numerous shops, stalls and inns offering accomodation and good food. In time a commercial type of architecture specific to a merchants’ town developed here, which can still be seen today, as some buildings have been preserved up to present.



    Art historian Oana Marinache gives us more details about this kind of shops:” We have some very deep cellars here, some dating back to the 17th and 18th centuries. In time, new buildings were erected on top of these cellars. None of them is specific only to the 19th century or the second half of the 18th century. The various stages of construction works, some conducted in different periods, can be identified by studying the cellars. It is very likely that, at first, these buildings only had a basement and a ground floor, serving as shops where various produts were sold. In time, the new generations of merchants, as in Buhcarest we can speak of entire mearchant families from the 19th to the 20th century, decided they needed extra room for their business and added one or even two storeys to their buildings. The new storeys usually served as residence for the merchant family who worked downstairs or were rented out. There were also cases when the rooms upstairs served as offices for the building’s owners or for other people who rented them for the same purpose.”



    In time, especially during the quick modernization process in the second half of the 19th century, the commercial activity in Bucharest also intensified. A number of new shops were opened and the buildings started being narrower and extend horizontally either because the space was too small or because the parcels of land were divided between heirs.



    This is how things were in the Bucharest’s centre, as on its outskirts, close to the rural areas, these shops were no different from the ones specific to villages. They had the aspect of small cotages, of underground houses or low-rise houses with basements. On the outskirts of Bucharest, merchants’ houses had a porch, just like peasant houses did at the time.



    In the center, however, the artchitectural influences were diffferent. Oana Marinache: “What we actually see here dates back to the years before the Great Fire of 1847. These buildings went through some radical changes chiefly in the second half of the 19th century. After getting contact with other trade centers, mainly with German-speaking centers in Brasov, Sibiu and even Vienna, the architecture of these buildings radically changed. Gradually, some of these merchants, mainly those belonging to the middle-class, but also those in the upper classes who were mainly of Jewish descent, could afford building some sort of department stores resembling those in Paris or Vienna, shops selling a variety of products. One of those high-end shops, mostly frequented by women, was ‘Au bon gout’ as most of the local shop owners used to borrow names from the French space.



    The store was owned by Jewish traders. Ownership deeds include the name of a certain Mr. Ascher. In line with the trend of the time, he commissioned architect Filip Xenopol to design of one of the largest buildings in the old city, between the Lipscani and Stavropoleos streets, where the Chrisovelloni bank stands. Actually, the building stood up until 1925, and it was one of the largest stores in the city.”



    Bucharest inns, as famous as the stores, have disappeared in time too. Those that have survived have been drastically made over, as compared to their original architecture, as historian Oana Marinache told us: “Definitely, many people have visited the ARCUB Cultural Center, where the old Hagi Tudorache inn used to stand or the famous ‘Hanul cu Tei’. These are examples of commercial architecture from the early 19th century, although they have undergone many refurbishing and restoration works, especially in the 20th century. Also, Hanul lui Manuc (Manuc’s Inn) is still standing, probably the best known landmark of the Old Center in Bucharest, which has been restored by preserving the characteristics of early 19th century architecture.”