Clădiri masive,
construite în formă de cetate, cu ziduri împrejmuitoare care adăposteau
camerele şi cu o curte interioară pentru popasul căruţelor şi al cailor,
hanurile se înmulţiseră în Bucureştii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Oraş
negustoresc prin excelenţă, capitala Ţării Româneşti era şi un important punct
de tranzit al rutelor comerciale care duceau din Orient în vestul Europei. Prin urmare, au rămas consemnate şi în
descrierilor călătorilor străini din epocă, după cum povesteşte Gabriel
Constantin, muzeograf în cadrul Muzeului Municipiului Bucureşti.
Cea mai veche
atestare documentară a unui han este din 1673. Anterior, în 1632, un călător
străin remarca în București existența mai multor negustori străini turci,
greci, italieni, francezi și chiar englezi, care aduceau aici mai multe
mărfuri. Deci, ca urmare a activității negustorești, apar hanurile. Au existat
mai multe tipuri de hanuri: domneşti, negustorești şi mânăstireşti. Este
cunoscut faptul că în istoria Bucureștiilor au existat foarte multe hanuri.
Practic, fiecare mahala avea hanul ei, însă trebuie remarcat faptul că au
existat hanuri de dimensiuni reduse, folosite cu precădere de negustori sosiți
din provincie, cu un volum scăzut de mărfuri. În același timp, au existat și
hanuri de dimensiuni impresionante, așezate în apropierea târgurilor
bucureștene, care ofereau negustorilor români și străini condiții ideale pentru
depozitarea și vânzarea mărfurilor. Hanurile încep să dispară odată cu
modernizarea căilor de transport. Nevoia de aprovizionare pe termen lung
dispare în momentul în care trenul şi vaporul aduceau cantități mari de mărfuri
într-un timp scurt. În același timp, călătorii și negustorii încep să să
prefere clădiri noi, moderne, cu un confort sporit si cu condiții generoase de
comercializare a mărfurilor. Astfel ia sfârșit istoria hanurilor bucureștene ca
nuclee de dezvoltare urbană, cele care s-au adaptat vremurilor și care au
trecut depășind pericolul demolărilor din istoria recentă, își păstrează în
continuare farmecul.
Anul 1828
reprezintă data oficială care marchează declinul hanurilor, fiindcă atunci a
apărut în Bucureşti primul hotel în stil european. De asemenea, modernizarea
căilor de transport – a celor feroviare şi fluviale – a dus la dispariţia
treptată a acestui tip de găzduire. Dar până atunci anumite hanuri fuseseră
celebre, iar unele din ele au rămas până azi menţionate în istoria orală şi
scrisă a oraşului: Hanul cu Tei, Hanul lui Manuc, Hanul Hagi Tudorache, Hanul
Şerban Vodă. Rămăşiţe ale pivniţelor celui din urmă sunt vizibile şi azi
alături de clădirea Băncii Naţionale a României, clădită pe locul fostului han.
Majoritatea erau grupate în actualul
perimetru al Centrului Istoric, locul unde se concentra de altfel comerţul
capitalei. Şi unde, de asemenea, activau câţiva negustori faimoşi despre care
ne vorbeşte acum tot Gabriel Constantin.
Hanurile ascund în spatele lor povești de
viață remarcabile. Una dintre ele este povestea lui Emanuel Mîrzăian, cunoscut
mai mult sub numele de Manuc Bei. Am putea spune că viața lui se împarte între
adevăr și legendă. A fost un personaj fabulos, a moștenit o avere însemnată de
la tatăl său, dar este tot atât de adevărat că a știut să o înmulțească la un
nivel impresionant. A știut să își cultive relații în lumea otomană și a
factorilor de decizie ale acestei lumi, dar și în Țara Românească în același
timp. Avea calități remarcabile, știa să vorbească douăsprezece limbi la
perfecție, dădea dovadă de tact, de diplomație și, mai ales, avea viziune. În
același timp a fost singurul personaj care a jucat la două capete, cu rusii și
cu otomanii. Era un negustor bogat care împrumuta bani în stânga și în dreapta,
inclusiv factorilor de decizie importanți ai lumii otomane, dar și ai Țării
Românești. În acest context, a ajuns să fie mediator al păcii dintre ruși și
otomani, pace care de altfel, s-a semnat într-una din încăperile de la Hanul
lui Manuc în 1812. Ca urmare a faptului că i-a trădat pe otomani, a fost nevoit
să se retragă în Basarabia, unde, de altfel, a și murit la moșia sa. Cel mai
probabil a fost otrăvit de una dintre persoanele din anturajul său, deşi
oficial se vorbește despre faptul că a murit căzând de pe cal.
Azi, Hanul lui Manuc este
singura clădire de acest fel care se mai păstrează în Bucureşti, funcţionând
atât ca hotel, cât şi ca restaurant. Un alt proprietar vestit de hanuri a fost
Hagi Tudorache. Povestea lui ne este împărtăşită tot de Gabriel Constantin.
El a pornit de jos, de la talpa țării. Era fiu de țăran. Numele său
inițial a fost Tudor Todoran şi a fost adus de tatăl său la București ca să
învețe negustorie. Ajunge în prăvălia hanului Sfântul Gheorghe, deținută de
Tudorache Hagiu. Pentru că acesta nu avea copii si pentru că aprecia calitățile
tânărului Tudor Todoran, îi lasă acestuia toată averea sa, cu condiția să îi
poarte numele. Şi astfel, tânărul Tudor Todoran devine Hagi Tudorache. El s-a
axat în mod deosebit pe comerțul en gros. Totodată, el a inventat ceea ce s-a
numit comerțul ambulant făcut prin intermediul căruțelor acoperite cu coviltir
unde erau așezate mărfuri pe rafturi. Ele se plimbau prin toată țara, oferind
populației locale aproape tot ceea ce era necesar într-o gospodărie. Un alt
lucru care trebuie subliniat legat de Hagi Tudorache este faptul că el nu a
avut ştiinţă de carte și abia știa să se iscălească. Însă avea o memorie
fantastică practic și ținea minte orice tranzacție încheiată şi fiecare sumă
care îi era datorată. De asemenea, fiii lui au învățat negustorie muncind
alături de băieții de prăvălie, în ideea în care tatăl lor a vrut să îi învețe
de mici toate detaliile legate de organizarea unei afaceri şi în același timp a
vrut sa le dea un exemplu, astfel încât să aprecieze munca depusă de angajați
şi să fie corecţi cu aceştia.
Pentru a celebra o parte
importantă din trecutul oraşului, Muzeul Municipiului Bucureşti a organizat o
expoziţie temporară dedicată hanurilor unde nu doar istoria lor este
prezentată, ci şi obiecte – vase, cufere şi vestimanţie de epocă – care reînvie
atmosfera de atunci.