Regimul comunist a folosit orice mijloace pentru a-i
reduce la tăcere pe opozanți. Iar pe cei pasivi, care exasperați încercau să
fugă în lumea liberă occidentală, i-a descurajat să o facă în toate modurile:
de la împușcarea la fața locului și condamnarea la închisoare până la metode de
manipulare și șantaj. Granița comunistă, simbolizată de Zidul Berlinului, a
ucis la propriu oameni, cu sânge rece. Dar granița s-a folosit din plin și de
minciuna nepropagandistică, mai subtilă decât violența fizică. Una dintre formele
de minciună subtilă a fost harta falsă.
În
septembrie 1965, la o conferință consultativă a statelor socialiste ținută la
Moscova, s-a luat hotărârea ca hărțile țărilor socialiste să fie falsificate,
distorsionate și tipărite cu inexactități. Regimul considera că păcălirea celor
care voiau să fugă prin punerea în circulație a hărților false, care să-i conducă
în ghearele aparatului de represiune în loc să le arate drumul către libertate,
era preferabilă lichidării fizice. Nevoia cea mai mare de aceste hărți o avea
Germania de Est, nevoie de care s-a ocupat temuta Stasi, serviciul de
informații. Dar nici Securitatea română nu a rămas mai prejos și și-a însușit
practica.
Centrul
cultural german din București a organizat expoziția Fake Maps cu documente
cartografice din arhiva Stasi și a Securității. Facsimile după hărțile false din
fosta Republică Democrată Germană și din fosta Republică Socialistă România au
fost expuse pentru a arăta metode de zădărnicire a planurilor celor care încercau
să scape de sub apăsarea regimului comunist.
Curatorul Adrian Buga a fost cel
care a documentat expoziția și a spus că o hartă falsă de dinainte de 1989 a avut
mai ales funcția de a reprima libertatea de circulație.
Aș pune semnul de egalitate între hartă și cunoaștere.
Odată ce ajungi într-un teritoriu nou, fie că vorbim despre această planetă sau
despre un spațiu extramundan, cunoașterea respectivă poate fi folosită. Și atunci,
cine are acea cunoaștere, cine are acel plan, cine are acea hartă poate
controla. Totodată, dacă știi cum să controlezi acea informație și nu vrei să
ajungă în mâna dușmanilor o falsifici. Un alt aspect al hărților false este
acela de a induce în eroare, odată ce vrei să evadezi dintr-un spațiu și ai
nevoie de orientare. Harta este egală cu orientarea, informațiile trebuie să
provină de la o sursă pe care o considerăm credibilă. Tocmai acea sursă
credibilă este falsificată și folosită în defavoarea noastră.
Harta
falsă a regimului trebuia să modifice harta interioară a individului. Ea falsifica
nu numai topografia dar și percepțiile și credințele despre lume exterioară.
Adrian
Buga: Din anumite puncte de
vedere putem spune că harta falsificată este specifică regimurilor închise,
totalitare. Odată ce regimul controlează și ține să oprime și să preseze
cetățenii într-un anumit loc trebuie să falsifice granițele și trebuie să
falsifice modul în care oamenii percep locul și alte locuri din exterior.
Informația trebuie falsificată despre cât de rău este în afara matricei în care
regimul vrea să țină oamenii și cât de bine este în interiorul matricei.
Care
era mecanismul prin care se falsifica o hartă? Adrian Buga spune că harta falsă
era o corupere intenționată a unei hărți întocmite cu acuratețe.
Existau hărți-etalon, hărți
topografice, din care se aflau mai multe informații despre orașe, clădiri,
străzi, despre tipul de sol, despre râuri, de denivelări. Hărțile-etalon erau
secrete, la ele nu avea nimeni acces decât cu anumite aprobări destul de greu
de obținut. În spațiul public erau doar hărți turistice cu anumite locuri
șterse sau falsificate. Astfel că ajungeai într-un loc cu harta în mână și
descopereai că la fața locului era cu totul și cu totul altceva: fie că erau
denivelări de sol care nu apăreau pe hartă, fie râurile erau mutate pentru
motivul că o armată străină putea invada teritoriul, fie că în zona de graniță
oamenii să nu cunoască foarte bine terenul și să fie cât mai dificilă
încercarea de a evada.
Securitatea română nu a realizat
hărți false în sensul propriu al cuvântului ci a recurs la ceva mult mai
simplu: interogarea celor capturați.
Adrian Buga: Nu avem hărți falsificate ci hărțile cu traseele prin care
oamenii evadau din România. Cei care erau prinși trebuia să deseneze exact
locurile prin care făcuseră tentativa de evadare. Cei din Securitate trebuia să
știe foarte bine topografia, să inducă în eroare și să descurajeze încercările
de evadare. Vorbim de granița de vest, zona frontierei cu Ungaria și frontiera
iugoslavă pe Dunăre. Erau multe spații prin care se evada. Sunt foarte multe
mărturii și mă gândesc la cartea despre Nadia Comăneci și Securitate. Este
foarte interesant cum Nadia descrie acel traseu și acea călăuză, un cioban al
locului, care nu știa amprenta la sol. Se trezeau prin tot felul de arături, în
râpe și râuri pe care nu le știa.
Cercetarea
arhivelor a scos la iveală, în afara hărților topografice false, și a unui alt
tip de hartă: harta personală a individului și a spațiului său privat. Zeci de
mii de opozanți au fost urmăriți cu ajutorul hărții-robot, harta prin care se
știa locuința celui urmărit, a familiei sale și a rutinei lor zilnice.