Tag: Hitler

  • Războiul, atunci și acum

    Războiul, atunci și acum

    Bombele cad peste case, omorând civili, tineri și bătrâni, copii și părinții lor. Oamenii aleargă să se ascundă, să scape cu viață. Alții se pregătesc să intervină, să îi salveze pe cei prinși sub dărâmături. În jur, clădirile sunt prăbușite sau atârnă în aer, rupte de explozii. Teribila descriere este valabilă și după 85 de ani. Așa a fost în septembrie 1939, când a început Al Doilea Război Mondial, așa este și acum, în Ucraina, la doi ani după ce Rusia a atacat Ucraina. La 1 septembrie 1939, Germania lui Hitler a atacat Polonia, a invadat-o cu trupe și a bombardat-o, cum a făcut Rusia cu Ucraina, la 24 februarie 2022. Unii istorici consideră că războiul Rusiei împotriva Ucrainei a început în 2014, când Moscova a luat pur și simplu Crimeea de la Ucraina, fără vreo reacție semnificativă a Occidentului democrat.

    La fel, în 1938, Hitler dezmembrase Cehoslovacia, după ce premierii francez și britanic își dăduseră acordul pentru asta, la Munchen. În 2022, Moscova invoca problema etnicilor ruși din Ucraina. În 1938, Hitler se folosise de etnicii germani din Cehoslovacia pentru a distruge această țară. Pasul următor, făcut de tandemul Hitler-Stalin, i-a găsit pe occidentali mai pregătiți. Ideea atacării Poloniei și împărțirea ei pur și simplu între Moscova și Berlin a fost anunțată ca un motiv de război, chiar dacă reacția militară a Franței și a Marii Britanii a întârziat catastrofal de mult. Prinsă ca într-un clește de atacul german și de cel sovietic, Polonia luptă eroic dar nu are nicio șansă. Cu o săptămână înainte de începerea războiului, cele două dictaturi ideologice ce ar fi trebuit să fie opuse, își împărțiseră sferele de interes și promiseseră să nu se agreseze. Franța și Marea Britanie se țin de cuvânt, de această dată, și declară război Germaniei, spre surpriza lui Hitler, care se obișnuise ca democrațiile vestice să nu îl deranjeze în pornirile lui belicoase. Deși a întârziat, implicarea militară a celor doi garanți ai democrației și libertății a dat peste cap planurile agresorilor. Așa a fost acum 85 de ani.

    În prezent, în lumina unor aproximative asemănări, democrațiile care participă la viața internațională a omenirii pe baza legi și păcii, sprijină efortul militar al Ucrainei cu multă reticență și reținere. Deși a început războiul în co-beligeranță cu agresorul german, Uniunea Sovietică s-a trezit și ea atacată, în 1941. Intrând în ecuația celor care luptau cu Hitler, Moscova primește un ajutor material substanțial din America. În banii de astăzi, ar fi cam 180 de miliarde de dolari. Printre altele, este vorba 14 mii de avioane, 13 mii de tancuri, 400 de mii de celebrele jeepuri, milioane de tone de alimente și petrol. Totul cu aprobarea unei legi, adoptată democratic la Washington. Ajutorul a durat până în ultima zi a războiului, care s-a întâmplat să fie 2 septembrie 1945. Astfel, putem spune că Al Doilea Război Mondial a durat 6 ani și o zi. La final, Moscova nu se afla în tabăra învinșilor, alături de Germania împreună cu care începuse războiul. Din 1941, lupta împotriva lor, eroic, cu pierderi uriașe, dar de partea binelui, care a ieșit învingător. 85 de ani mai târziu, un urmaș al lui Stalin, din același bolșevic partid cu el, bombardează un stat independent, pe care l-a invadat cu armata sa. Sunt foarte multe detalii care pot fi evocate și atunci, și acum. Inclusiv faptul că multe dintre ele nu păreau a anunța intențiile hegemoniste și genocidare ale lui Hitler ce au dus la șase ani de război, care a răvășit întreaga planetă.

  • România – Estonia, 100 de ani de relații

    România – Estonia, 100 de ani de relații


    Europa este un continent al națiunilor și culturilor create de lumea antică greco-latină și de creștinism. Așa a fost definită Europa de cei mai mulți care au scris despre ea și au încercat să-i descifreze secretele. Cu timpul, valorile culturale pe care le aminteam au făcut ca distanțele geografice să înceapă să se scurteze. Națiuni aflate la depărtare sau chiar la extremitățile Europei s-au descoperit și apropiat, atât cât le-au permis condițiile istorice. Deși s-au aflat timp de 45 de ani în același lagăr socialist al Europei de Est, România și Estonia fac parte din două spații geoculturale diferite, din Europa de Sud-Est și Europa de Nord. România a fost între 1500 și 1878 zonă de influență a Imperiului otoman, Estonia a fost într-o perioadă mai mare, între 1560 și 1710, alternativ parte a Poloniei și Suediei, iar după între 1710 și 1918 parte a Rusiei țariste.



    Românii și estonienii au avut contacte sporadice în decursul timpului și aceasta este ușor de înțeles: oamenii călătoreau extrem de puțin până la apariția căilor ferate în secolul al 19-lea. Numai anumite categorii profesionale aveau acest privilegiu, și anume negustorii, diplomații și militarii. În acest sens, cunoașterea reciprocă a națiunilor era superficială sau chiar absentă. Cu ocazia aniversării a centenarului de relații diplomatice oficiale dintre România și Estonia de la Muzeul Național de Istorie a României, l-am rugat pe Doru Liciu, șeful arhivelor diplomatice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, să puncteze principalele repere ale relațiilor bilaterale româno-estoniene.


    “Încă de la mijlocul secolului al 19-lea, călători români ajung în Estonia și călători estonieni ajung în Principatele Române, prin intermediul diverselor organizații care țineau de fostul imperiu rus. Odată cu destrămarea Imperiului rus, Estonia și-a proclamat independența în 1918, recunoscută de România în perioada imediat următoare. În 1921, s-a hotărât stabilirea relațiilor diplomatice între cele două țări. Cele două țări aveau contacte din perioada istorică anterioară, dar chiar și din timpul primului război mondial când o parte din trupele ruse care au luptat în România atunci erau formate din ostași și ofițeri originari din Țările Baltice.”



    Înainte de primul război mondial, numele românesc cel mai important care a avut o legătură solidă cu Estonia a fost juristul, politicianul, publicistul și deputatul basarabean în Parlamentul României Mari Ion Pelivan (1876-1954). El absolvea Facultatea de Drept a Universității din Tartu în 1903. Perioada de după primul război mondial, așa-numita perioadă interbelică, a fost cea care a adus cele două națiuni mai aproape. Și liantul cel mai important al apropierii lor a fost prezența agresivă a Uniunii Sovietice. Noua putere comunistă de la Moscova nu a încetat să revendice teritorii care aparținuseră Rusiei țariste, dar la care ea renunțase în urma deciziei lui Lenin ca fiecare națiune de pe cuprinsul Rusiei să aibă dreptul de a-și decide singură soarta. Estonia, asemenea celorlalte două țări baltice Lituania și Letonia, își construia punți de legătură cu lumea, una dintre punți fiind construită și spre București.


    Doru Liciu. “Ulterior, s-au deschis cele două ambasade, acestea funcționând în perioada interbelică în capitalele celor două țări. Mult timp ambasada României din Estonia a fost asigurată de un ministru rezident în Varșovia și de acolo se transmiteau principalele informații despre Estonia. Ulterior, au fost deschise ambasade și la Tallinn, și la București.”



    Prin celebrul pact Molotov-Ribbentrop sau Pactul Hitler-Stalin din 23 august 1939, Europa de est era împărțită între Germaniza nazistă și Uniunea Sovietică. Pe 16 iunie, URSS adresa un ultimatum Estoniei în care îi cerea să accepte intrarea armatei sovietice în țară și instaurarea unui guvern prosovietic. Guvernul Estoniei a respins propunerea și a doua zi, pe 17 iunie, țara era ocupată și comunizată. Pe 6 august 1940, Estonia era anexată. În același stil, 9 zile mai târziu, pe 26 iunie și pe 27 iunie 1940, prin două ultimatumuri, Uniunea Sovietică cerea României să-i returneze Basarabia și Bucovina de Nord. Au urmat, timp de 45 de ani, regimuri de teroare. 1940 este anul în care relațiile româno-estoniene încetează.


    Doru Liciu. “Din păcate, lucrurile s-au sfârșit așa cum știm prin ocuparea brutală a Țărilor Baltice de către Uniunea Sovietică în 1940, același an în care și România a trebuit să cedeze o parte din teritoriul său istoric, care până la 1812 nu avusese nicio legătură și nu făcuse niciodată parte din teritoriul Imperiului rus. În timpul regimului sovietic nu au existat contacte la nivel de stat, Estonia era o republică componentă a Uniunii Sovietice. Sigur că din Estonia au venit în România oameni de cultură, ansambluri folclorice, artiști plastici care au expus. Și la fel, în Estonia, destul de rar, dar cu oarecare regularitate au fost prezenți români din cele mai variate câmpuri ocupaționale.”



    Odată căzut regimul comunist în 1989 și obținerea independenței Estoniei în 1991, relațiile diplomatice româno-estoniene au fost reluate. Ele s-au intensificat mai ales prin accederea celor două țări în NATO și în Uniunea Europeană.







  • Când a început al Doilea Război Mondial

    Când a început al Doilea Război Mondial

    Nu răsărise, încă, soarele, la 1 septembrie 1939,
    când aviaţia lui Hitler a început bombardarea sălbatică a Poloniei. Începea,
    astfel, oficial, cel de al Doilea Război Mondial, incredibila operă de
    distrugere a omenirii, în numele unor principii pe care mulţi nu şi le mai
    aminteau. Doar aparent era un atac-surpriză, de fapt cu toţii se aşteptau la
    aşa ceva. Şi nu din cauză că, în ziua precedentă, fusese pus în scenă un
    pseudo-atac, de provocare, al unor soldaţi germani în uniforme poloneze.
    Lucrurile erau decise la nivel mult mai înalt. Cu numai o săptămână înainte, la
    23 august 1939, fusese semnat incredibilul Pact de neagresiune între cele două
    extreme ale spectrului politic, naziştii germani şi comuniştii, ruşi, între
    Hitler şi Stalin. Era vorba de neagresiune între Berlin şi Moscova dar şi de
    agresiune totală împotriva Poloniei.

    Dacă germanii treceau frontiera la 1
    septembrie, sovieticii au declanşat şi ei atacul împotriva Poloniei, la 17
    septembrie, prinzând ca într-un cleşte eroicul popor polonez. Acelaşi pact,
    numit şi Molotov-Ribbentrop, după numele şefilor celor două diplomaţii care
    l-au semnat, avea şi un protocol secret cu rearanjamente teritoriale și
    politice ce afectau grav Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, România și
    Polonia, ce urmau să fie ocupate total sau parţial de Uniunea Sovietică şi
    Germania nazistă. Berlinul acţiona în virtutea înţelegerii cu Stalin dar ştia clar
    că atacul împotriva Poloniei va declanşa aplicarea alianţelor militare ale
    Poloniei cu Franţa şi Marea Britanie, punându-le pe acestea în stare de război.
    Un război numit ciudat de istorici, cu o lipsă
    aproape totală de acţiune din partea celor două puteri democratice din Vest în
    timp ce Germania hitleristă şi Uniunea Sovietică stalinistă distrugeau Polonia.
    În plus, URSS a atacat Finlanda iar Germania a invadat Danemarca şi Norvegia.

    La 10 mai 1940, Churchill preia conducerea guvernului britanic iar Germania
    invada Belgia şi Olanda, nemailăsând nicio îndoială asupra intenţiilor sale.
    Desigur, nu atunci, odată cu luptele pe toate fronturile, a început al Al
    Doilea Război Mondial. Şi nici mai târziu, în cursul anului 1940, când cei doi
    aliaţi, Germania nazistă şi Uniunea sovietică, au smuls bucăţi din trupul
    României. În 1940, de altfel, se încheia Planul de patru ani lansat de Hitler
    în 1936 pentru a pregăti Germania de un război amplu. Dar, vorbind de 1940, nu
    putem uita suferinţele Poloniei atacată şi ea din două părţi, nu putem uita nici
    invadarea Cehoslovaciei, în martie 1939, cu 6 luni înaintea invadării Poloniei.
    Cu un an înainte, în martie 1938, Germania nazistă invadase Austria, celebrul Anschluss. Era prima acţiune clară care
    contravenea status quo-ului de la sfârşitul Primului Război Mondial, era, fără
    îndoială, o gravă acţiune revanşardă. Cu două decenii în urmă, sângerosul
    război mondial, primul, se încheia cu un Armistiţiu la umbra căruia, dintre
    ruine şi cruci, se ridica spectrul unei noi confruntări mondiale.

  • Rumänien, Nazi-Deutschland und die antisemitische Politik der 1940er Jahre

    Rumänien, Nazi-Deutschland und die antisemitische Politik der 1940er Jahre

    Deutschland betrieb im Zweiten Weltkrieg eine Politik der schrittweisen Vernichtung der Juden, die ab 1942 immer radikaler wurde. Sie fand ihren negativen Höhepunkt in der sogenannten Endlösung“, durch die die Juden in die Lager auf dem Gebiet des heutigen Polen deportiert und dort hingerichtet wurden. Auf der anderen Seite hat Rumänien eine sprunghafte antisemitische Politik angewandt, zunächst mit einer radikalen Haltung und später mit der Ablehnung der Inhaftierung von Juden in Lagern.



    Der Historiker Ottmar Traşcă vom George-Bariţiu-Institut für Geschichte in Cluj (Klausenburg) beschrieb im Interview mit Radio Rumänien die Beziehungen zwischen Rumänien und Deutschland in der Haltung zu den Juden in der ersten Hälfte der vierziger Jahre. Ende der 1930er Jahre und Anfang der 1940er Jahre habe Rumänien eine durchwegs antisemitische Politik geführt, so der Historiker. Bei der Gestaltung seiner Rassenpolitik sei das Antonescu-Regime auch von der deutschen Seite beraten worden.



    Das Antonescu-Regime hatte ursprünglich während der Regierung der rechtsextremen Eisernen Garde von 1940 eine Politik der Rumänisierung eingeführt, die nach dem Sturz der Regierung im Januar 1941 fortgesetzt wurde. Ab März 1941 wurde in Rumänien, an der deutschen Gesandtschaft in Bukarest, ein Berater für jüdische Fragen angestellt, der SS-Kapitän Gustav Richter. Was war dessen ursprünglicher Auftrag? Er war auf Ersuchen der Antonescu-Regierung zusammen mit anderen Beratern aus anderen Bereichen gekommen, und sein Auftrag bestand darin, die antisemitischen Gesetze in Rumänien mit denen Deutschlands zu harmonisieren. Ab Herbst 1941 und besonders ab 1942 musste er die Anwendung der Endlösung in Rumänien vorbereiten. Bei allen wichtigen antisemitischen Gesetzen, die zwischen 1941 und 1942 erlassen wurden, war Gustav Richters Rolle ausschlaggebend.“




    Die Zusammenarbeit zwischen Deutschen und Rumänen bei der Beseitigung der Juden aus Bessarabien, der nördlichen Bukowina, Transnistrien und Odessa verlief sehr gut. Ottmar Traşcă hat in deutschen Militärarchiven recherchiert und dort eindeutige Beweise für die Annäherung zwischen den Deutschen und den Rumänen entdeckt.



    Mit dem Ausbruch des deutsch-sowjetischen Krieges geht die jüdische Angelegenheit in eine andere Phase über. Und zwar findet jetzt eine Zusammenarbeit zwischen den deutschen Vernichtungseinheiten, den sogenannten »Einsatzgruppen«, auf rumänischem Gebiet statt, worunter wir Bessarabien, die nördliche Bukowina und Transnistrien verstehen. An der Südflanke standen 4 Einsatzgruppen hinter den deutschen und rumänischen operativen Einheiten. Die Einsatzgruppe D wurde von Oberst Otto Olendorf angeführt. Die Vernichtungsbilanz dieser Einsatzgruppe D ist schockierend, sie ermordete mehr als 90.000 Menschen. Als ich mir die Berichte ansah, die täglich an die Berliner Zentrale geschickt wurden, gab es dort Verweise auf die Zusammenarbeit mit den rumänischen Behörden. Und überall hei‎ßt es, ‚die Zusammenarbeit ist sehr gut‘, einschlie‎ßlich mit der Armee, der Gendarmerie und der Polizei. Die Art und Weise, in der die rumänischen Behörden und das Antonescu-Regime mit den Juden aus Bessarabien, der nördlichen Bukowina und Transnistrien umgegangen sind, hat auf der Ebene der deutschen Führung Bestürzung ausgelöst, und ich beziehe mich hier sogar auf Adolf Hitler. Am 19. August 1941 sagt Hitler zu Goebbels: ‚In der jüdischen Frage handelt ein Mann wie Antonescu viel radikaler als wir es bisher getan haben.‘ Eine solche direkte Anerkennung von Hitler sagt sehr viel aus.“




    Im Juni 1942 stimmte die rumänische Regierung der Deportation der rumänischen Juden zu, die sich damals im Ausland befanden. So wurden 5.000 Juden überwiegend aus Frankreich nach Auschwitz deportiert, wo sie ihr Ende fanden. Die Vorgehensweise der Antonescu-Regierung sollte sich jedoch bald ändern, berichtet der Historiker Ottmar Traşcă.



    Die Situation ändert sich im Herbst 1942. Wir wissen sehr wohl, dass die Regierung von Antonescu im August 1942 die Deportation aller rumänischen Juden beschlossen hatte, angefangen mit den Juden aus den westlichen Landkreisen Temesch, Turda und Arad. Warum wurden sie letzten Endes aber nicht deportiert? Vor allem dank der Einflussnahme von Wilhelm Filderman, eines jüdischstämmigen rumänischen Politikers und Anwalts, der Antonescu kannte. Seine Stellungnahmen waren sehr gut konstruierte, argumentierte Interventionen. Filderman war sehr geschickt darin, einen äu‎ßerst sensiblen Punkt Antonescus zu berühren, nämlich die siebenbürgische Frage. Filderman fragte, wozu die Deportation der Juden überhaupt nutzen würde, solange Ungarn nicht das Gleiche tat. Die Deportation der Juden hätte Rumänien Kopfzerbrechen bereitet und Nachteile im Wettbewerb zwischen Rumänien und Ungarn um die Zugehörigkeit Siebenbürgens geschaffen. Ungarn hatte keinen einzigen Juden deportiert, jeglicher Druck aus Deutschland war zurückgewiesen worden. Fildermans Argument hatte Wirkung. Wir kennen au‎ßerdem die Interventionen des Barons Francisc Neumann, die Interventionen von Iuliu Maniu, die der Königinmutter Elena. Zusätzlich zu diesen Interventionen haben wir im Oktober 1942 durch die Gesandtschaft der Schweiz in Rumänien eine drastische diplomatische Stellungnahme der US-Regierung erhalten, in der die US-Regierung mit Vergeltungsma‎ßnahmen gegen rumänische Bürger in Amerika drohte, wenn die Deportationen von Juden nicht gestoppt würden. Und vor allem haben wir Stalingrad, das für die Haltungsänderung entscheidend war. Antonescu war pragmatisch, er war kein schwacher Heerführer, spätestens nach Stalingrad verstand er, dass Deutschland den Krieg verloren hatte. Anstelle der Deportation der rumänischen Juden in die Todeslager in Polen gab es im Dezember 1942 einen Wendepunkt in der Politik von Antonescu, nämlich die Zustimmung für die Auswanderung der Juden nach Palästina.“




    Doch das Belastende bleibt: Rumänien und Deutschland gingen in der Politik der Vernichtung europäischer Juden in den Jahren des Zweiten Weltkrieges einen gemeinsamen Weg. Obwohl sie letztendlich unterschiedliche Ansichten über die Endlösung“ hatten, geht die Verantwortung beider Länder in die Geschichte ein.

  • Rumäniendeutsche nach 1945: Verschleppt, entwurzelt, verkauft

    Rumäniendeutsche nach 1945: Verschleppt, entwurzelt, verkauft

    Der Zweite Weltkrieg hinterlie‎ß eine neue ethnische Zusammensetzung, eine Folge des Völkermords, der Kriegsverbrechen und Vertreibungen, wie sie zuvor in der Weltgeschichte undenkbar gewesen waren. Alle Länder, Sieger und Besiegte, versuchten nach den sechs Jahren die Folgen des Krieges zu überwinden, vor allem im Hinblick auf die demographische und wirtschaftliche Katastrophe. Am schlimmsten litten zweifelsohne die Juden, von denen Millionen auf deutschen Befehl ermordet wurden.



    Das darf wiederum nicht darüber hinwegtäuschen, dass auch Deutsche unter dem Krieg gelitten haben, den sie selbst entfesselt hatten. Wenn das Leid auch nicht aufgerechnet werden kann, so sollten sie doch haftbar gemacht werden für das verwüstete Europa, für die Millionen von Toten und den Holocaust.



    Die meisten Deutschen in Rumänien sind bereitwillig Hitlers Ruf nach Deutschland gefolgt und viele starben in dem Krieg, den Nazi-Deutschland über Europa gebracht hatte. Stalin lie‎ß diejenigen deportieren, die man als unzuverlässige Nationalitäten“ ausgemacht hatte, und auf dieser Liste standen die Deutschen ganz oben. Nach der Rückkehr aus der Deportation und aus den Kriegsgefangenenlagern wählten die meisten Westdeutschland als ihre neue Heimat und die Abwanderung aus Rumänien setzte sich fort: Bis 1989 führte der systematische Exodus der Deutschen fast zu ihrem Verschwinden aus Rumänien. Die beiden Gründe für diese massenhafte Abwanderung sind in der Politik der BRD gegenüber den Deutschen in Mittel- und Osteuropa zu sehen, aber auch in dem Wunsch des rumänischen Staates, aus dieser Politik Geld zu machen.



    Der Soziologe Remus Anghel untersucht das Phänomen der Migration am Institut für nationale Fragen in Cluj (Klausenburg) und ist Co-Autor eines Buchs über die Geschichte der Deutschen in Rumänien nach 1930:



    Die Verbände der Deutschen in Rumänien versuchten, die Bundesregierung zu überzeugen, den ethnischen Deutschen zu helfen, indem sie Hilfsprogramme auflegen und dem rumänische Staat Kompensationen zahlen sollte. In der Tat gab es auch eine Vorgeschichte in der jüdischen Migration, es hatten auch hier Gespräche zwischen der rumänischen und der israelischen Regierung stattgefunden, um die Auswanderung der rumänischen Juden zu erleichtern. In Rumänien neigt man dazu, die Dinge, die mit dem rumänischen Kontext zusammenhängen, auch aus der Perspektive des rumänischen Kontextes zu verstehen. Dies ist ein Fehler — die Geschichte der Deutschen in Rumänien im 20. Jahrhundert ist hauptsächlich mit den historischen Ereignissen und den beiden wesentlichen Machtpersonen verbunden: Hitler und Stalin. Wie alle Deutschen in Ost- und Mitteleuropa gerieten sie in die Expansion Nazi-Deutschlands, in den Krieg, und mussten dessen Folgen hinnehmen.“




    Nach dem Zweiten Krieg flohen etwa 12 Millionen Deutsche aus Mittel- und Osteuropa nach Deutschland, fast eine Million von ihnen überlebte nicht. Dies war ein kollektives Drama in Westdeutschland, das eine Politik der Verantwortung anstrebte. Remus Anghel sagt, dass die Umsiedlung der Deutschen in Rumänien nach dem Krieg vorhersehbar gewesen sei.



    Während des Krieges und danach gab es eine Bewegung zur Unterstützung der Ausreise der Rumäniendeutschen. Wir lebten im Kommunismus und waren uns dieser Absichten nicht bewusst — wir wussten nur, dass es deutsche Gemeinschaften gab. Aber fast 40% der Banater schwäbischen Bevölkerung sind im Krieg oder danach gestorben. Praktisch alle jungen Leute schlossen sich der deutschen Wehrmacht oder der SS an und starben oder gingen später nach Deutschland. Die deutsche Bevölkerung der Dobrudscha, der Bukowina, von Bessarabien und der Walachei wurde in den 1940er Jahren zunächst nach Polen und dann nach Deutschland umgesiedelt. Es gab vor dem Krieg eine Bevölkerung von 750.000 Deutschen in Rumänien — nach 1945 waren es nur noch 300.000–310.000.“




    Nach 1989 sprachen rumänische Historiker von der Auswanderung der Deutschen als von ihrem Verkauf“. Nach Angaben der Abreisenden betrug der deutsche Beitrag zu ihrer Ausreise zwischen 1.500 und 15.000 Mark. Dramatisch waren die versuche jener, die kein Geld hatten und die Grenze illegal überqueren wollten, viele von ihnen starben. Remus Anghel sprach über die Ausreise der Deutschen in Rumänien als Raub, dem die Menschen unterworfen waren.



    Das Verkaufsphänomen muss aus zwei Perspektiven gesehen werden. Erstens wurden die Deutschen in der Verantwortung gesehen. Es ging nicht darum, die Deutschen aus dem Osten als Arbeitskräfte zu bekommen, weil überall billige Arbeitskräfte zur Verfügung standen. Deutsche in Rumänien litten mehr als Rumänen, Ungarn und andere Nationalitäten während des Kommunismus, denn in fast allen Familien war gleich nach dem Krieg mindestens ein Familienmitglied in die Sowjetunion verschleppt worden, vor allem Männer und Frauen im Alter von 18–45 Jahren. Dieses soziale Drama hat die gro‎ße Mehrheit nicht wahrgenommen. Das hat die Menschen getroffen und entwurzelt, und auch deswegen ging das Vertrauen und ihr Zugehörigkeitsgefühl zu diesem Land verloren. Für Deutschland war der Freikauf von Siebenbürger Sachsen und Banater Schwaben ein Reparationsprozess — für Rumänien gab es da ein falsches Verständnis. Nach 1977 gab es viele Ausreiseanträge, die Quote lag bei 10-15.000 und man hatte kaum Quoten festgelegt. Wenn sich jemand zur Ausreise entschied, begann der Weggang für einen mit einem schmerzhaften Verwaltungsprozess: Man verlor seine Arbeit und die Häuser mussten zu einem sehr niedrigen Preis verkauft werden. In der Tat war es eine Art Erpressung der Deutschen und des deutschen Staates für die Auswanderung. Aus meiner Sicht war nicht Geld das Problem, sondern die Art, wie die Menschen behandelt wurden.“




    Mit dem Abzug der Deutschen verlor Rumänien auch einen Teil seiner ethnischen Vielfalt. Aber diejenigen, die gingen, wohin sie wollten, waren besser dran und das war vielleicht auch das Beste für sie.

  • Evenimentele de acum un secol care au schimbat lumea

    Evenimentele de acum un secol care au schimbat lumea

    Acum o
    sută de ani se petrecea ceea ce istoria a reţinut ca fiind Revoluţia din
    Octombrie, deşi 7 noiembrie este data la care ea s-a petrecut. Este vorba,
    desigur, de trecerea la calendarul gregorian ce avea atunci loc în Estul
    Europei. Comuniştii, câştigătorii evenimentelor de acum un secol, au introdus
    modificarea de calendar în primul lor an la putere. Astfel, lovitura lor de
    forţă care ajunsese să-şi facă un renume cu luna octombrie, a ajuns să fie
    sărbătorită la 7 noiembrie. Anul 1917 a fost unul teribil pentru Europa
    cuprinsă de război şi cutremurător pentru Rusia. Lovitura comuniştilor
    bolşevici nu a fost îndreptată împotriva ţarului pentru că Nicolae al ll-lea
    fusese înlăturat de la putere în prima fază a revoluţiei republicane din Rusia,
    declanşată în februarie, la începutul anului.

    Sub conducerea lui Lenin,
    comuniştii au acaparat puterea prin lovitura de forţă din 25 octombrie/7
    noiembrie, refuzând orice colaborare cu celelalte partide ale Rusiei din 1917.
    A urmat războiul civil, câştigat de bolşevicii care au pus mâna total pe fostul
    imperiu ţarist. Din 7 noiembrie 1917 nimic în lume nu mai putea fi ca
    înainte. Atunci a început împărţirea
    totală a lumii între cele două sisteme politice cu principii opuse,
    capitalismul şi comunismul. Până la al doilea război mondial, regimul comunist
    s-a consolidat în Rusia, devenită un stat federal cu mai multe republici
    unionale în componenţa sa. După dispariţia lui Lenin, puterea în noul regim
    sovietic a fost acaparată de Stalin, dictatorul crud, absurd, criminal care a
    trecut inclusiv la extinderea geopolitică a regimului. În timp ce Hitler
    acapara statele vecine, înaintea celui de al doilea război mondial, Stalin
    făcea acelaşi lucru în Estul Europei. În urma Pactului de neagresiune semnat de
    Berlin şi Moscova, cele două puteri ce păreau mai degrabă antagoniste, şi-au
    împărţit Polonia iar sovieticii au ocupat cele trei republici baltice. Tot în
    1940, în urma unui ultimatum, Stalin a luat şi Basarabia românească. Înfiinţată
    de bolşevici în 1917, după preluarea puterii în imperiul ţarist, Armata Roşie
    şi-a continuat opera de extindere a graniţelor statului sovietic. În timp ce o
    serie de state au intrat total în componenţa colosului sovietic, celor pe unde
    a trecut Armata Roşie în drumul ei spre Berlin li s-a impus un regim comunist
    susţinut armat de Moscova.

    Divizarea ideologică a omenirii a ajuns la paroxism,
    odată cu intensificarea represiunii în statele supuse regimului comunist.
    România a cunoscut acest proces din ultimele zile ale celui de al doilea război
    mondial. Deşi se consideră că instalarea comunismului în ţările Estului
    european începe cu lovitura de stat de la Praga, din februarie 1948, se uită
    că, în România, un guvern controlat de comunişti fusese instalat încă din
    martie 1945. Experienţa comunistă, terifiantă şi sângeroasă, a durat în Estul
    Europei până în 1989 şi în spaţiul sovietic, fost ţarist, până la sfârşitul lui
    1991. O privirea atentă şi specializată dezvăluie numeroase diferenţe între
    regimurile comuniste din Est, în cele patru decenii de funcţionare. Fiecare
    dintre ele a cunoscut mişcări de contestare ca şi represiuni staliniste dintre
    cele mai dure. În Germania de Est, Ungaria şi Polonia au existat revolte
    populare în timp ce, în România, s-a luptat cu arma în mână, în grupuri de
    partizani. România a reuşit să obţină retragerea trupelor sovietice de pe
    teritoriul său, în timp ce în celelalte ţări, inclusiv în Germania, acestea au
    staţionat până după căderea sistemului sovietic. În schimb, România a intrat
    sub regimul dictatorial constituit de Nicolae Ceauşescu, regim care a devenit
    tot mai dur, în timp ce regimurile comuniste din alte state comuniste se
    relaxau, admiţând o serie de reforme şi concesii, mai ales în lumina feformelor
    Gorbaciov de la Moscova. De aceea, şi căderea comunismului a fost mai dură în
    România. În Decembrie 1989, românii au ieşit în stradă, în mijlocul represiuni
    sângeroase, pentru a determina căderea comunismului, a dictaturii Ceauşescu.
    Revoluţia bolşevică, un eveniment malefic pentru milioane de oameni, a devenit
    un moment istoric de care ne amintim doar la centenar, când constatăm că tot ce
    se putea spune despre el, s-a spus. Și oricum nu ne face plăcere să ne amintim
    de aşa ceva.

  • Le trésor de la Pologne en Roumanie

    Le trésor de la Pologne en Roumanie

    A l’automne de 1939, peu de temps après la conclusion du Pacte si détesté Ribbentrop-Molotov par l’Allemagne nazie et l’Union Soviétique, les deux puissances totalitaires commençaient à partager leurs zones d’occupation et d’influence comme elles s’étaient accordées. La Pologne était la première sur la liste noire et après la mi-septembre, elle allait être rayée de la carte.

    L’attaque soviétique du 17 septembre 1939 allait s’ensuivre à l’attaque allemande du 1er septembre et la Pologne, prise entre ces deux colosses, n’a pas pu résister plus de deux semaines. Suivit le calvaire du refuge des militaires polonais survivants et de la population civile, ainsi que celui de la protection des biens polonais. Parmi eux, le trésor de la Banque nationale de Pologne, la plus grande partie en provenance du château de Wawel de Cracovie.

    Vu que depuis mars 1939, la Tchécoslovaquie avait été occupée par l’Allemagne et démantelée en tant qu’Etat, et que la Hongrie était alliée de l’Allemagne, la seule voie d’échappement pour les richesses de la Pologne passait par la Roumanie. Après la fin de la Première guerre mondiale, la Roumanie redevenait voisine de la Pologne, après que la Moldavie eut eu au Moyen Age une frontière avec la Pologne et que les relations avaient été importantes jusqu’au début du XVIIIe s. Ainsi commençait l’odyssée de collections impressionnantes de plusieurs centaines d’objets de valeur.

    Les plus importantes étaient les plus de 300 tapisseries Jagellon en plusieurs mètres de soie, brodées aux fils d’or et d’argent, dont 110 d’entre elles remontaient à la première moitié du XVIe s, l’épée de couronnement Szczerbiec (pronunţă: Şcerbieţ) des rois polonais entre 1320 et 1764 et un exemplaire original de la Bible imprimée par Johannes Gutenberg en 1455.La route par la Roumanie était encore libre et les autorités roumaines ont collaboré étroitement avec les autorités françaises et britanniques, qui ont autorisé l’évasion du trésor polonais.

    Traian Borcescu, officier au Service spécial du renseignement, a été témoin à l’opération de traversée de la Roumanie par les valeurs polonaises sous une surveillance maximale. Il a été interrogé par le Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine en 2003 : « Je travaillais à l’Etat major et j’étais délégué auprès du colonel Diaconescu, qui était chargé de surveiller le transfert de population et d’autorités de Pologne en Roumanie. Les Polonais étaient plus amis avec les Hongrois, ils n’avaient pas reconnu le rattachement de la Transylvanie à la Roumanie, ils étaient plus favorables aux Hongrois. Et ce sont justement les Hongrois qui ne les ont pas aidés. Et les seuls qui les avons aidés, c’étaient nous, à l’exhortation franco-anglaise d’envoyer le trésor par la Roumanie. Armand Călinescu a accepté à condition que l’armée soit désarmée à la frontière, qu’elle soit triée, qu’il n’y ait pas d’agents étrangers, que l’armement soit déposé, que le trésor soit emmené de manière complètement secrète, un jour où ni les Russes, ni les Allemands ne le sachent. Parce qu’il pouvait être attaqué. »

    La frontière roumano-polonaise, qui allait disparaître après 1945, commençait à être traversée par un convoi de camions, de voitures et de trains le 3 septembre 1939. Traian Borcescu a refait le trajet des valeurs polonaises jusqu’à la mer Noire, où elles allaient être embarquées sur un sous-marin : « On a fait deux transports : de Visnita à Cernauti et puis de Cernauti à Constanta. Nous avons retenu une partie du trésor pour l’entretien des troupes et des réfugiés polonais, mais les franco-anglais nous ont sommé de permettre à ce trésor composé d’environ 70 caisses en bois et autres colis d’être embarqués à Constanta dans un sous-marin britannique commandé par un certain capitaine Brett. Ce transport s’est fait en voitures entre Visnita et Cernauti, puis en train entre Cernauti et Galati. Puis de Galati à Constanta, je ne me souviens plus si la cargaison a été transportée en train ou en voiture. A Constanta il a été reçu par l’armée roumaine, la Sûreté roumaine, les services secrets polonais et les agents franco-britanniques. Le trésor ne pouvait pas rester chez nous malgré nos offres de le garder. Les Anglais se sont rendu compte que la Roumanie allait partager le même sort que la Pologne en raison du Pacte d’août 1939, selon lequel les zones d’influence de la Russie allaient jusqu’à la mer Baltique, alors que celles de l’Allemagne incluaient la Roumanie et la Bulgarie et ainsi de suite. En cas d’occupation de la Roumanie le trésor ne devait absolument pas tomber aux mains des Allemands. »

    Une petite partie du trésor polonais est toutefois restée en Roumanie. A l’été 1944, cette petite partie de 3 tonnes s’est ajoutée aux 242 tonnes d’or du trésor de la Banque nationale de Roumanie qui ont été envoyés au monastère de Tismana, dans le sud du pays, à l’abri de toute invasion soviétique. Le nom de code de cette opération était Neptune. L’or est arrivé dans le plus grand secret dans une grotte tout près du monastère. En 1947, l’or de la Banque nationale de Roumanie est rentré à Bucarest et les 3 tonnes du trésor polonais ont été remises à leur propriétaire légitime.

    L’odyssée de l’or polonais a été racontée dans un film, une coproduction Pologne-Roumanie « Le train d’or » réalisé en 1986 par le cinéaste Bohdan Poręba. Les rôles sont interprétés par des acteurs polonais et roumains. Une fois échappé au risque de la capitulation par les Allemands, le trésor polonais a commencé un autre voyage via Malte, la Suisse, le Vatican et la France. Mais il n’est pas resté trop longtemps en France non plus, puisque ce pays allait lui aussi être occupé par les Allemands. Le trésor polonais est parti ensuite vers le Canada et les Etats-Unis où il fut finalement mis à l’abri de tout danger.

  • Mihail Moruzov – der Geheimdienstler, der überall mitmischte

    Mihail Moruzov – der Geheimdienstler, der überall mitmischte

    Die Boulevardpresse könnte über das Leben von Mihail Moruzov, dem Leiter des Nachrichtendienstes Rumäniens in der Zwischenkriegszeit, schreiben, es sei wie ein Roman. Die Realität ist aber viel interessanter als die Fiktion und das Leben von Mihail Moruzov erweist sich als zu komplex für einen Roman. Mihail Moruzov war ein Mensch von au‎ßerordentlicher Intelligenz, der eine der stärksten Staatsstrukturen führte und dabei einige der wichtigsten Entscheidungen der rumänischen Regierung beeinflusste.



    Geboren wurde Moruzov am 8. November 1887 in einer gro‎ßen Familie mit sieben Kindern, im ostrumänischen Zebil, Landkreis Tulcea, der als Tor zum Donaudelta gilt. Sein Vater, Nicolae Moruzov, war Priester, seine Mutter stammte aus einer ukrainischen Kosakenfamilie, die sich in Rumänien niederlie‎ß. Horia Sima, der Leiter der faschistischen Eisernen Garde, beschrieb Moruzov als einen Mann mit breitem, fast flachgedrücktem slawisch-mongolischem Gesicht“. Sein Nachfolger an der Leitung des Nachrichtendienstes, Eugen Cristescu, zeichnete seinerseits ein realitätsnahes Porträt von Moruzov: Er konnte Russisch und Bulgarisch, Sprachen, die er in seiner Familie gelernt hatte, aber keine westeuropäische Sprache, deswegen stie‎ß er auf gro‎ße Schwierigkeiten in seinen beruflichen und sozialen Beziehungen. Er hatte drei Gymnasialjahre abgeschlossen, dennoch las er kein Buch, sondern nur Zeitungen, die er allerdings sehr oberflächlich las.“



    Mihail Moruzov liebte sein Land und wollte ein treuer Bürger sein. So kann man auch seine erste Mission im Auftrag des rumänischen Nachrichtendienstes rechtfertigen, woran er sich als Volontär beteiligte. Der Historiker Cristian Troncotă beschrieb die Mission wie folgt: 1909 entdeckte und anschlie‎ßend machte er den rumänischen Behörden einen Plan der Bulgaren aus der Dobrudscha bekannt, die einen Aufstand gegen den rumänischen Staat entfachen wollten. Während des Ersten Weltkriegs arbeitete er für die rumänische Gegenspionage in der Dobrudscha und im Donaudelta und trug somit erheblich zur Abwehr verhängnisvoller Aktionen rumänischer Deseurteure russischer Nationalität, der bulgarischen und deutschen Propaganda innerhalb der russischen Armee und der Aktionen der russischen Diplomaten in Sulina bei. 1920 wird Moruzov beschuldigt, im Auftrag der russischen und bulgarischen Spionage gehandelt sowie Geld geschmuggelt zu haben. Infolgedessen wird er im Jahr 1920 verhaftet, kurz danach wird er dennoch aus Mangel an Beweisen freigelassen.



    Nach 1918 erlebt die Karriere von Moruzov einen furiosen Aufstieg. Für seine Erfolge bei der Informationstätigkeit während des Ersten Weltkriegs wird er befördert. Anschlie‎ßend wird er zum Gründer des Sonder-Nachrichtendienstes 1924. Die Nachbarschaft der Sowjetunion und ihre aggressive Politik hatten die Notwendigkeit des Dienstes deutlich gemacht. In den 1930er Jahren gehört Moruzov zum engeren Umfeld des Königs Carol II. — die Gruppe wurde als Kamarilla des Königs“ bezeichnet, weil sie staatliche Strukturen für politische Raufereien und persönliche Bereicherung ausnutzte. Etwa zur gleichen Zeit entwickelt sich die Beziehung zu den Anführern der Legionäre, insbesondere zu Horia Sima. Das bestätigt der Oberst Traian Borcescu, ehemaliger Agent des Sondernachrichtendienstes, in einem 1996 aufgezeichneten Interview mit dem Zentrum für Mündliche Geschichte des Rundfunks:



    Horia Sima war Moruzovs Agent, denn Moruzov wollte Informationen aus dem nahen Umfeld von Hitler bekommen. Und durch Horia Sima konnte er sich sowohl militärische Informationen über die Wehrmacht besorgen, deren Geheimdienst, die sogenannte »Abwehr«, von Canaris geleitet wurde, als auch politische Informationen über Hitler. Durch Horia Sima gelang eine Annäherung an Himmler und für die Annäherung an die Wehrmacht arbeitete Moruzov auch mit anderen Personen zusammen.“




    Gemä‎ß dem Zeitzeugenbericht von Teodor Aleonte, Offizier im Sondernachrichtendienst, hatten die Legionäre mehrere Informanten und Agenten in der Staatssicherheit als umgekehrt. Traian Borcescu glaubte zu wissen, welche Karten der Legionärsanführer Horia Sima und Mihail Moruzov im Kampf um die Einflusssphären im Staatsapparat spielten:



    Die Freundschafts- und Kooperationsbeziehungen zwischen Moruzov und Horia Sima werden dadurch deutlich, dass König Carol die Bildung einer Legionärsregierung zulie‎ß. Moruzov hatte ihm eingetrichtert, dass Horia Sima auch ihn töten könnte, das versetzte Carol in Angst und Panik. Und jetzt stand Sima kurz bevor, der Regierung beizutreten, obwohl er kurz davor verhaftet und verurteilt werden sollte. Also hat Moruzov Horia Sima gerettet und ihn befördert. Und bestimmt hat er ihm auch ein paar Groschen zukommen lassen. Moruzov kannte die Vergangenheit von Horia Sima, wie er rekrutiert worden war und was er gemacht hatte. Deshalb dachte Moruzov, Horia Sima würde sich bei ihm dafür revanchieren, dass er ihm sein Leben gerettet und ihm zum Aufstieg verholfen hatte. Das sollte aber nicht eintreffen, denn in solchen Situationen werden Wohltäter getötet. In Jilava wurden alle umgebracht, der letzte, der starb, war Moruzov. Nach der Verhaftung und Hinrichtung von Moruzov kam der von Hitler entsandte Canaris nach Rumänien. Das, weil Himmler Hitler über die Entwicklung im Land in Kenntnis gesetzt hatte. Und Canaris ist bei Antonescu vorstellig geworden und hat sich nach Moruzov erkundigt. Da hat Antonescu geantwortet: ‚Es tut mir leid, aber die Legionäre haben ihm den Garaus gemacht.‘“




    Mihail Moruzov ist am 5. September 1940 auf Befehl von Ion Antonescu verhaftet worden. Die Eiserne Garde hatte davor Druck ausgeübt, denn sie wollte ihn für die zahlreichen Gesetzwidrigkeiten an der Spitze des Sondernachrichtendienstes vor Gericht bringen. Auch wenn die Kamarilla von Carol versuchte, auf mehreren Hochzeiten zu tanzen und sich Deutschland anzunähern, scheiterte sie und ihre Mitglieder, einschlie‎ßlich Moruzov, landeten mit wenigen Ausnahmen im Gefägnis. Eines seiner grö‎ßten Vergehen in den Augen der Legionäre war die Beteiligung an den Plänen Carols, die Anführer der Eisernen Garde in den Jahren 1938-1939 zu beseitigen. In der Nacht zum 27. November wurde Mihail Moruzov gemeinsam mit weiteren 63 früheren Amtsträgern in seiner Zelle in der Gefängnisanstalt von Jilava von einer Legionärsgruppe getötet.

  • Arbitrajul de la Viena

    Arbitrajul de la Viena

    În deceniul al patrulea al secolului 20, România a promovat o politică externă care să-i garanteze integritatea frontierelor. Din 1938, Germania se afirmă ca puterea care face jocurile în Europa, în timp ce Franţa şi Marea Britanie duc o politică defensivă. Astfel, România se apropie de Germania, singura care putea să-i garanteze graniţele. Apropierea se face tardiv însă, după capitularea Franţei din vara anului 1940. Ungaria şi Bulgaria, state aliate Germaniei, care aveau pretenţii teritoriale faţă de România, au profitat de poziţia lor favorabilă pentru a-şi satisface pretenţiile.



    Gheorghe Barbul a participat la negocierile prin care România a fost nevoită să cedeze Transilvania de Nord Ungariei în vara anului 1940. El îşi amintea în 1995 într-un interviu acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română de circumstanţele apropierii României de Germania. “Este scrisoarea lui Hitler din 15 iulie 1940, care este un răspuns la o scrisoare a lui Carol, scrisoare care îi oferea prietenia României. Pe urmă vorbeşte de problemele teritoriale spunând că România, într-un moment când poziţia ei de forţă era bună, a anexat teritorii de la vecinii ei. Acuma, această poziţie de forţă dispărând, părea normal pentru Hitler să se negocieze un aranjament între România şi Ungaria pe de o parte şi între România şi Bulgaria pe de altă parte. Basarabia o pierdusem deja. Şi Hitler spunea că dacă acest lucru nu se face şi nu se ajunge la o înţelegere, Germania se va dezinteresa de ceea ce se întâmplă în sud-estul Europei, ea fiind suficient de tare ca să nu aibă nevoie nici măcar de petrolul nostru. Era un fel de ultimatum. Adică, spunea Hitler, o să vă descurcaţi în cazul în care nu vreţi să negociaţi cu vecinii voştri. Era mai întâi duşmănia Rusiei, apoi erau Ungaria şi Bulgaria. Era o situaţie foarte dificilă.”



    În această situaţie, România se arată dispusă să înceapă negocieri cu Ungaria şi Bulgaria. La 16 august 1940, la Turnu-Severin, se deschid tratativele româno-maghiare. Delegaţia maghiară a solicitat delegaţiei române condusă de Valer Pop un teritoriu de 69.000 km. pătraţi, cu o populaţie de 3.900.000 locuitori. Secretarul delegaţiei române la negocieri, Gheorghe Barbul, îşi aminteşte atmosfera discuţiilor.


    “Noi eram instalaţi pe un vapor ancorat în portul Turnu Severin şi mergeam la prefectură sau la primărie pentru reuniunea cu ungurii. Ungurii aveau în fruntea delegaţiei lor pe contele Hory. Discuţiile au durat, dacă nu mă înşel 3 zile, poate 4. În fiecare zi se întâmpla acelaşi lucru. Ungurii puneau întrebarea: Ce teritorii sunteţi dispuşi să ne daţi? La care, Valer Pop, şeful delegaţiei române, răspundea întotdeauna: Nu există o chestiune teritorială între România şi Ungaria, există o chestiune de naţionalităţi. Cedăm atâta teritoriu cât va fi necesar pentru schimbul de populaţie care s-ar realiza între România şi Ungaria. Adică ungurii din centrul Ardealului, ungurii de la Târgu Mureş şi de aiurea ar fi transferaţi la frontiera noastră de Apus, în Crişana, iar românii ar fi aduşi acolo de unde au plecat ungurii. Asta era teza românească, pe care ungurii nu o acceptau şi reveneau a doua zi cu aceeaşi întrebare: Ce teritorii cedaţi? Şi Valer Pop răspundea în acelaşi fel. Pe urmă se retrăgea cu Hory într-o cameră vecină. Noi eram instalaţi, ungurii de-o parte, românii de altă parte, la mese aşezate faţă în faţă şi discutam. Nici aceste discuţii nu au dus la nici un rezultat şi pe urmă tratativele de la Turnu Severin s-au întrerupt fără să se ajungă la nimic pozitiv.”



    Nemulţumită de eşecul întâlnirii, Ungaria a cerut Germaniei şi Italiei să intervină pentru a aplana conflictul. Pe 26 august 1940, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ribbentrop şi Ciano, adresează o invitaţie ambelor părţi pentru o mediere. Convocată la Viena, la întîlnirea cu reprezentanţii Ungariei, România va fi reprezentată de ministrul său de externe, Mihail Manoilescu, pentru noi negocieri. Gheorghe Barbul:


    “Negocieri nu au fost. I s-a prezentat lui Manoilescu, care era în fruntea delegaţiei noastre, noua hartă a României. La care Manoilescu a avut o sincopă. A venit repede un medic austriac, i-a luat tensiunea. Nu mai era nimic de făcut decât de înştiinţat Bucureştiul, care a ezitat să aprobe. A durat până când a venit aprobarea de la Bucureşti. Între timp, nemţii insistau şi afirmau că ar fi o înţelegere între sovietici şi Ungaria, în caz de eşec al arbitrajului de la Viena, să facă o acţiune militară comună împotriva noastră. Se vorbea că ruşii s-ar duce până la partea răsăriteană a Carpaţilor şi ungurii ar intra adânc în Ardeal. Deja de pe 24 august nemţii ne-au înştiinţat că sunt concentrări de trupe sovietice pe Prut. Acest lucru pare să fi fost adevărat, însă nici astăzi nu se poate spune cu exactitudine dacă era vorba de un şantaj sau de o realitate.”



    Iritaţi de refuzul românesc de a soluţiona chestiunea litigioasă, Ribbentrop şi Ciano îl ameninţă pe Manoilescu că un eventual nou refuz va avea consecinţe foarte grave pentru România. Consiliul de Coroană întrunit la Bucureşti, se pronunţă, cu 19 voturi pentru şi 10 împotrivă, pentru acceptarea arbitrajului Axei. A doua zi, în palatul Belvedere, cele patru delegaţii au încheiat actul de arbitraj prin care se atribuia Ungariei jumătatea de nord a Transilvaniei. Peste 4 ani, în urma unor negocieri şi mai dure, Transilvania de Nord revenea României.

  • Zweiter Weltkrieg: Die rumänische Armee an der Ostfront

    Zweiter Weltkrieg: Die rumänische Armee an der Ostfront

    Rumänien trat 1941 an der Seite Nazi-Deutschlands in den Krieg ein. Als die rumänische Armee zusammen mit den deutschen Truppen am 22. Juni 1941 den Pruth überquerten, um Bessarabien zu befreien, das ein Jahr zuvor infolge des Hitler-Stalin-Paktes an die Sowjetunion gefallen war, befanden sich die Siegermächte des 1. Weltkriegs in einer verzweifelten Lage. Frankreich war im Juni 1940 besetzt worden und Gro‎ßbritanien verteidigte sich mühsam gegen die Wut der Wehrmacht.



    Die rumänische Armee startete die Offensive gegen die sowjetische Armee auf einer Front zwischen dem Schwarzen Meer und den Karpaten in der Bukowina. Nach einem schwachen sowjetischen Widerstand, der nur drei Wochen lang dauerte, hat die rumänische Armee die beiden Provinzen Bessarabien und Nordbukowina komplett befreit. Am 27. Juli 1941 schickte Hitler dem Marschall Antonescu ein Telegramm, in dem er ihn beglückwünscht. Zudem fordert Hitler ihn auf, den Dnjestr zu überqueren und Transnistrien zu besetzen. Die rumänischen Einheiten setzen zusammen mit den deutschen Einheiten ihre antisowjetische Offensive im Süden der Ukraine fort und erreichen letzten Endes Stalingrad.



    Leutnant Ahile Sari berichtete 1993 in einem Interview mit dem Zentrum des Rumänischen Rundfunks für mündlich überlieferte Geschichte über die Offensive im Süden der Sowjetunion. Die Zustände, die er vorfand, überstiegen seine Vorstellungskraft, so Sari.



    Ich habe zum ersten Mal einen Zug mit sowjetischen Deportierten gesehen. Es waren keine Gefangene, wahrscheinlich nach Deutschland deportierte Familien. Damals habe ich zum ersten Mal diese Zustände gesehen, die dramatische Lage kennengelernt, in der sich diese Menschen befanden. Ihre Gesichter waren entmenschlicht, man sah, dass sie hungrig waren, sie baten um Essen. Es war ein trauriges Bild für mich. Wir alle, Offiziere und Soldaten, sind zu ihnen hingegangen und haben ihnen durch den Stacheldraht gegeben, was wir nur konnten. Die Wachhunde bellten.“



    Bei Stalingrad begann das Desaster für die rumänische Armee an der Ostfront. Die Operation Uranus“ der sowjetischen Armee hatte als Ziel den Angriff der nördlichen Flanke der Wehrmachtstellungen in Stalingrad. Diese wurden von rumänischen und ungarischen Truppen verteidigt. Sie waren schlechter als die deutschen Truppen ausgestattet. Zudem war die Moral der Truppen schlecht. Die sowjetische Armee begann den Angriff am 19. November 1942. Sie wurde von Panzerwagen unterstützt. Die Rumänen besassen Informationen und baten die Deutschen um Hilfe, die aber ausblieb. Leutnant Ahile Sari erinnert sich an die Tage vor dem sowjetischen Angriff:



    Dann wurde ein russischer Gefangener in den Bunker eines Befehlshabers des Bataillons gebracht, und er hat uns mitgeteilt, dass in ein-zwei Tagen die gro‎ße sowjetische Offensive gestartet werden sollte. Wir sollten vorsichtig sein und Vorkehrungen treffen. Sie seien sehr gut bewaffnet, sagte der Russe zu uns, sie hätten sehr viele Kriegsfahrzeuge. Wir haben das dann an die uns vorstehende Ebene weitergeleitet, aber niemand wollte glauben, dass nach einem oder zwei Monaten an Kämpfen, mitten im Winter, noch etwas passieren kann. Das geschah am 17. November. Am 19. November 1942, um 4 Uhr morgens, begann die gro‎ße Offensive am Don und um Stalingrad.“



    Die rumänische Armee sollte im Donbogen über 300.000 ihrer Soldaten verlieren. Der Notar Mircea Munteanu erinnerte sich in einem Interview von 1998 an seine Teilnahme am Krieg. Er wurde verletzt und wurde von der Front zurückgezogen. Munteanu wurde anschlie‎ßend unter extrem schwierigen Bedingungen versorgt. Sein Zeitzeugen-Bericht bestätigt auch andere Berichte, wonach das Leiden für einen Verletzten mit dem Rückzug von der Front nicht zu Ende war:



    Am Ufer des Don begann am 29. November 1942 der Angriff — ein Geschoss durchbohrte meine linke Brust, unter dem Schlüsselbein und am Schulterblatt vorbei. Nach der Verletzung habe ich mich gemeinsam mit den Deutschen auf einem deutschen Panzer zurückgezogen. Unterwegs trafen wir zwei Majore, die mich auf dem Panzer gesehen hatten und zu ihnen riefen. Ich habe ihnen mitgeilt, dass die Russen unseren Truppenkommandanten mit dem Bajonett erstochen hatten. Und dann wurde ich bandagiert. Später haben wir einen Bauernhof erreicht, einen Kolchos… Dort trafen wir einen Feldwebel, weil meine Schulter stark schmerzte, schenkte er mir ein Brot und eine Konserve. Er sagte mir, ich solle in ein anderes Dorf gehen, wo etwa 16 Pferdewagen des 16. Infanterie-Regiments stationiert waren. Ich bin dorthin gegangen, habe die Wagen gefunden, aber ich hatte immer noch sehr starke Schmerzen in der Schulter, weil ich den Bauernhof auf einem Pferd der Artillerie verlassen hatte und drau‎ßen bereits der Schnee lag. Es war nicht allzu viel Schnee da, aber es war bitterkalt, mein Verband viel herunter, ich blutete. Ich konnte nicht mehr auf dem Pferd sitzen, weil meine Fü‎ße gefroren waren, ich hatte keinen Kompass, gar nichts bei mir. Ich konnte mich nur am Mond orientieren… Und als ich so weiter ging, sehe ich plötzlich ein Dorf… Eine rumänische Wache hält mich an, ich frage, wo es denn einen Sanitäter gebe, der mich bandagieren kann… Er antwortet, es gebe im Dorf nur einen Tierarzt. Und dann bin ich gemeinsam mit anderen Verletzten weitergegangen und wir sind 30 Kilometer hinter die Front weitergewandert. Dort gab es ein Feldbad, ein Feldkrankenhaus und die Deutschen haben unsere blutverschmierten Kleider in einen Trockenschrank geschmissen. Danach kam ein Zug vorbei, wir wurden in Viehwaggons, die mit Decken isoliert waren, nach Polen gebracht.“



    Kriegshistoriker bezeichnen die Schlacht von Stalingrad als blutigste Schlacht der Geschichte und als Wendepunkt im Verlauf des Zweiten Weltkriegs an der Ostfront. Aber das gilt erst heute als Erkenntnis, die Zeitzeugen erhofften sich damals einen anderen Ausgang der Geschichte, die niemals vorhergesehen werden kann.



    Audiobeitrag hören:



  • Armata română pe frontul din est

    Armata română pe frontul din est

    România a intrat în cel de-al doilea război mondial în 1941, alături de Germania, atunci când toate eforturile pentru menţinerea păcii se prăbuşiseră. Pe 22 iunie 1941, atunci când armata română, alături de cea germană, a trecut Prutul pentru eliberarea Basarabiei răpite de URSS cu un an înainte, puterile învingătoare din primul război mondial erau ele însele în situaţii disperate. Franţa fusese ocupată în iunie 1940, iar Anglia se apăra cu dificultate în propriul arhipelag de furia Wehrmachtului. România, pedepsită de Hitler pentru politica sa francofilă şi anglofilă, s-a alăturat noii ordini germane a Europei şi a contribuit consistent la eforturile de război.



    Armata română a început ofensiva împotriva armatei sovietice pe un front cuprins între Marea Neagră şi Carpaţii Bucovinei. După o rezistenţă slabă opusă de sovietici, de numai trei săptămâni, trupele române eliberează în întregime cele două provincii Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe 27 iulie, Hitler îi trimite mareşalului Antonescu o telegramă de felicitare pentru eliberarea teritoriilor româneşti şi îi cere să treacă Nistrul şi să ocupe Transnistria. Unităţile române continuă alături de cele germane ofensiva antisovietică prin sudul Ucrainei şi ajung, în cele din urmă, la Stalingrad.



    Sublocotenentul Ahile Sari mărturisea în 1993 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că, la trecerea prin sudul Uniunii Sovietice, a întîlnit grozăvii care i-au depăşit cu mult imaginaţia: ”Mi-a fost dat să văd pentru prima dată un tren de deportaţi sovietici, nu erau prizonieri, ci familii deportate, probabil în Germania. Atunci am luat contact pentru prima dată cu viaţa aceasta şi cu situaţia dramatică în care se aflau aceste figuri care erau dezumanizate, aveau amprenta foamei şi cu gamelele întinse ne rugau să le dăm ceva de mâncare. A fost o imagine tristă pentru mine, întreg eşalonul de ofiţeri şi soldaţi ne-am repezit către ei şi le-am dat ce am putut prin sârma ghimpată şi în lătratul câinilor de pază de la vagoane.”



    La Stalingrad începea dezastrul armatei române în est. Operaţiunea Uranus a armatei sovietice viza atacarea flancului nordic al dispozitivului german de la Stalingrad care era apărat de trupele române şi maghiare, mai slab echipate decât cele germane şi cu un moral mai scăzut. Beneficiind de sprijinul masiv al blindatelor, pe 19 noiembrie 1942 sovieticii au atacat furibund. Dar românii aveau informaţii şi au cerut germanilor ajutor, care n-a venit însă. Sublocotenentul Ahile Sari îşi aduce aminte de un episod din zilele premergătoare atacului sovietic: “În buncărul unui comandant de batalion a fost adus un prizonier rus care ne-a comunicat că într-o zi sau două începe marea ofensivă sovietică, să fim atenţi şi să ne luăm măsuri. Suntem bine înarmaţi, spunea rusul, cu foarte multe maşini de război. Am raportat eşalonului superior, dar nimeni nu a vrut să creadă că după o lună sau două de lupte, în plină iarnă, se mai poate întâmpla ceva. Asta a fost în ziua de 17. În 19 noiembrie 1942, la ora 4 dimineaţa, a început marea ofensivă de la Don şi Stalingrad.”



    La Cotul Donului, armata română a pierdut peste 300.000 de militari. Notarul Mircea Munteanu, în 1998, îşi aducea aminte de participarea sa la război. A fost rănit, a trebuit să se retragă şi să primească îngrijiri medicale în condiţii extreme. Mărturia sa întăreşte şi alte mărturii care afirmă că şi atunci cînd erai rănit şi, teoretic, în afara oricărui pericol, suferinţele nu se terminaseră: ”Pe malul Donului, în 29 noiembrie a început atacul şi un cartuş mi-a intrat în partea stângă, pe sub claviculă şi lângă omoplat. Şi după ce m-au rănit, m-am retras cu nemţii pe un tanc german. Şi m-am întîlnit cu doi majori care m-au văzut pe tancul acela şi m-au chemat jos să mă duc la dânşii. Le-am spus că pe comandantul plutonului l-au spart ruşii cu baioneta! Pe mine s-au apucat să mă panseze. Şi am ajuns la o fermă, un colhoz, Frunza se numea. Am găsit un sergent şi cum mă durea umărul mi-a dat o pâine şi o cutie de conserve, şi-mi zice să merg către un alt sat unde erau vreo 16 căruţe de la Regimentul 16 infanterie. M-am dus şi am găsit căruţele, dar mă durea umărul cumplit pentru că de la ferma Frunza m-am retras călare pe un cal de la artilerie şi trecând pe câmp, de-a dreptul, era zăpadă. Nu prea mare, dar era frig al dracului şi s-a desprins pansamentul, îmi curgea sînge. Pe cal nu mai mă puteam sui că-mi îngheţaseră bocancii. Nu aveam busolă, nu aveam nimic, mă orientam după lună, nu vedeam nimic. Şi când mergeam, se vede un sat. Ne somează o santinelă română şi o întreb unde găsesc eu un sanitar să mă panseze. Îmi răspunde că este un veterinar. Şi am plecat din nou cu alţi răniţi şi ne-am dus vreo 30 de km mai în dosul frontului. Acolo era o baie de campanie, un spital, şi nemţii ne-au dat hainele, cum erau pline de sânge, la etuvă. Pe urmă a venit un tren, ne-au îmbarcat în vagoane de vite căptuşit cu pături şi ne-au adus până în Polonia.”



    Considerată de istoricii militari drept cea mai sângeroasă bătălie din istorie, la Stalingrad a fost pusă borna care a răsturnat situaţia de pe frontul din est. Dar aceasta este ceea ce ştim noi azi cu certitudine, cei de atunci mai sperau într-un alt deznodământ al istoriei care nu este niciodată complet previzibilă.