Epidemiile sau molimele au fost prezențe constante în istoria umanității, iar oamenii au luptat împotriva lor cum s-au priceput. Nu doar azi, ci și în trecut metodele de a lupta cu bolile au circulat de la comunități la comunități. Oamenii au aflat unii de la alții cum se pot vindeca, solidaritatea depășind granițele culturale și politice și uri naționale, religioase și rasiale. În secolul al 19-lea românesc carantina, medicamentele și implicarea autorităților prin măsuri sanitare dure au făcut ca epidemiile să fie limitate sau eradicate.
La începutul secolului industrializării lumii, spațiul românesc era lovit de ciumă care a fost mai ales o boală a oraşelor. Măsurile pe care autorităţile de atunci le-au luat pot fi considerate azi represive, însă ele au dus la un rezultat pozitiv. Istoricul Sorin Grigoruţă de la Institutul de Istorie “A. D. Xenopol din Iaşi este autor al unui volum dedicat ciumei și metodelor de vindecare ale ei.
Conştientizând că aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului, autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră. În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor.
O a doua măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă: Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi. Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul fiind de cele mai multe ori agentul purificator.
Dar cea mai eficientă metodă de combatere a ciumei a fost carantina. Prima carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare.
Sorin Grigoruţă: Fără a viza în mod conştient factorul ce cauza răspândirea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate. Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite în documentele interne şi cu denumirea de lazarete, aceste locuri de izolare erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la sate.
Istoricul Delia Bălăican de la Bibliolteca Academiei Române a studiat epidemia de tifos exantematic din primul război mondial. Ea a arătat care au fost măsurile excepționale luate de autorități: O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele sănătoase. Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex. Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a hainelor și obiectelor intime. Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în petrol sau oțet.
Profesorul Călin Cotoi arată că impunerea carantinei dure în timpul epidemiei de holeră din Principatele Române din anii 1830 a însemnat creșterea autorității statului român: Statul român creează carantine pe Prut, dar mai ales pe Dunăre. Carantinele de această dată sunt foarte solide, doar că, odată create, ele intră în criză. Statul român depindea din ce în ce mai mult de comerțul cu grâne, care îi asigura sursa de finanțare și de existență, și acest comerț cu grâne este pus în pericol de către o carantină prea dură. Așa că există mereu o tensiune între libertatea comerțului și pericolul holerei. Cred că din această dilemă a crizei se creează România.
Măsurile antiepidemice, deși nepopulare, au salvat omenirea în vremuri de criză sanitară. Iar responsabilitatea pentru binele comun cere adesea fermitate.
