Tag: I.D. Sîrbu

  • Writer and dissident I.D. Sîrbu

    Writer and dissident I.D. Sîrbu

    Ion Desideriu Sîrbu holds a special place
    among the intellectuals opposing the communist regime. He truly wrote what
    people call drawer literature, as many of his books remained unpublished due
    to communist censorship. After the collapse of the communist dictatorship, some
    of his volumes were published, and brought to light the model of Victor
    Petrini, the protagonist in Marin Preda’s The
    most beloved of earthlings. Just like Petrini, I.D. Sîrbu was a philosopher
    sentenced to prison in the 1950s for refusing to denounce his teacher, playwright,
    poet and philosopher Lucian Blaga. Dana Jalobeanu, a professor with the
    Philosophy Department at the University of Bucharest, told us more about
    Sîrbu’s missed philosophical vocation, but also about his great talent for
    writing.


    Sîrbu
    took his PhD in philosophy. He was a student and disciple of phisolophers
    Lucian Blaga and Liviu Rusu, both with the Unviersity of Cluj. At one point,
    when he was 28, he became the youngest associate professor at the Phisolophy
    Faculty in Cluj. Years later, as he himself writes, he became the oldest
    wagon-pusher at the mine in Petrila, aged 44. Ion
    Desideriu Sîrbu was someone whose fate was fiercely trampled by the cruel history
    of the 20th century. He survived writing literature, which was his
    way of taking revenge for being denied a career in philosophy. Shortly after
    1990, his novel, Farewell, Europe, had a huge impact. I couldn’t believe
    people could write something like that under communism. It wasn’t the only
    novel to be released, there was also a collection of letters, Letters to
    merciful God and The journal of a journalist without a journal. In the
    1990s, therefore, I was amazed to discover this author known to very few
    people, as only part of his writings and theatre plays had been published by
    communist authorities. Besides, there was this powerful aura surrounding Ion
    Desideriu Sîrbu. And people who actually knew him well were very surprised by
    the power of his literature.


    Arrested in 1956 and condemned as an enemy
    of the regime, at first for a year, then his sentence being commuted to seven
    years, Ion Desideriu Sîrbu worked in a mine, shortly after his release. The area
    was familiar to him, as he himself was the son of a miner, born in 1919 in the
    Petrila exploitation site close to the city of Petroșani. In 1964, he was
    forcefully relocated to Craiova, where he managed, after great efforts, to get
    a job with the National Theatre as a literary secretary. He was constantly
    watched by the local and central secret police. Still, his moral compass remained
    pristine, as literary critic Cosmin Ciotloș told us.


    This is someone who, no matter how many ordeals he suffered,
    no matter how many years he spent in prison unlawfully, refused become an
    informer for the secret police. He refused to become a collaborator, and he
    actually wrote about it. He came from a miners’ colony in Petrila, where
    turning in your fellow workers was the lowest you could get, as Sîrbu
    himself writes. It was the lowest line of moral integrity anyone could cross.
    At one point, Sîrbu wrote: ‘Judge me not for what I’ve done, but for all the
    things I haven’t done, I’ve refused to do, although I could have. This was his
    first stand. There’s another episode he recounted about his time in prison. All
    Christian religions were represented in prison, and Sîrbu managed to persuade
    his fellow inmates to celebrate Easter together, all on the same night. It was
    an ecumenical gesture, it goes without saying. But to me, it is more than that.
    I see a man who’s struggling to bring together religious sentiment. To him, the
    purpose of that moment was to save the souls of those people.


    Right now, Sîrbu’s home in Petrila has
    been turned into a Memorial House, hosting a cultural center curated by
    cartoonist Ion Barbu, who knew the writer.


    I met I.D. Sîrbu for the first and last
    time in 1988. He had come for a summer visit to Jiu Valley, as his sister,
    Irina Sîrbu lived in Petroșani. One afternoon he decided to walk from his
    sister’s house to his parents’ house, in Petrila, accompanied by me and my brother,
    Mihai Barbu. We walked 4 kilometers, making numerous stopovers and telling
    stories about the old Jiu Valley. When we reached his house, we crossed the
    cemetery, visited his parents’ graves, and even stopped the local school where
    I was doing voluntary work with children. I was teaching a drawing class,
    creating a history of Romanian literature by drawing portraits of writers. Some
    of them drew a sketch of Sîrbu, which was later included in an exhibition
    opened at the Museum of Romanian Literature in Bucharest. We then went to my
    apartment, where we spent another couple of hours. In the end, we shook hands
    and I’ve been boasting ever since I was the last man in Petrila he ever shook
    hands with. He was the warmest person I had ever met, telling some amazing
    stories that have earned my everlasting admiration of him.


    Passed away in 1989 after struggling with
    esophageal cancer, Ion. D. Sîrbu never got to see the demise of the communist
    regime, which came three months after his death. (V.P.)



  • Scriitorul si disidentul I.D.Sîrbu

    Scriitorul si disidentul I.D.Sîrbu

    Printre
    intelectualii disidenți din timpul regimului comunist, Ion Desideriu Sîrbu
    ocupă un loc aparte: a scris cu adevărat literatură de sertar prin cărțile
    sale nepublicate de teama cenzurii, dar care au văzut lumina tiparului după
    căderea dictaturii și a constituit modelul personajului Victor Petrini din
    romanul Cel mai iubit dintre pământeni scris de Marin Preda. Exact ca
    Petrini, I.D.Sîrbu era un filosof care a fost condamnat la închisoare în anii
    1950 pentru a refuzat să-și denunțe profesorul, pe dramaturgul, poetul și
    filosoful Lucian Blaga. Despre ratarea vocației sale filosofice, dar despre recuperarea
    sa ca scriitor, dar mai ales ca persoană cu o moralitate exemplară, ne vorbește
    acum Dana Jalobeanu, la rândul său cadru didactic la Facultatea de Filosofie
    din București.

    A făcut un doctorat în filosofie, a fost
    elevul și discipolul filosofilor Lucian Blaga și Liviu Rusu, ambii de la
    universitatea din Cluj. La un anumit moment, la 28 de ani, ajunsese să fie cel
    mai tânăr conferențiar din Facultatea de Filosofie de la Cluj. Ca mult mai
    târziu să ajungă, potrivit spuselor lui, cel mai bătrân vagonetar din mina de
    la Petrila, la 44 de ani. I.D.Sîrbu a fost un om al cărui destin a fost cu
    putere călcat în picioare de cizmele tropăitoare la istoriei secolului XX. Dar
    a supraviețuit făcând literatură, răzbunându-ne în felul acesta pentru că n-a
    fost lăsat să facă filosofie. Imediat după 1990, romanul său Adio, Europa a
    fost considerat unul exploziv, mie nu-mi venea să cred că se putea scrie așa
    ceva în comunism. Dar n-a fost publicat doar romanul acesta, au apărut apoi un
    volum de corespondență, Scrisori către bunul Dumnezeu și Jurnalul unui
    jurnalist fără jurnal. În anii 90, așadar, l-am descoperit cu uluire pe acest
    autor despre care unii știau deja, căci în comunism îi apăruseră niște texte și
    piese de teatru. În plus, exista un folclor în lumea literară pe marginea
    personalității lui I.D.Sîrbu. Dar și cei care-l cunoșteau s-au minunat de forța
    literaturii lui


    Arestat în 1956 și condamnat politic, întâi la un an,
    apoi pedeapsa crescându-i la șapte ani, I.D.Sîrbu a lucrat, după eliberare, câteva
    luni într-o mină. Zona nu îi era necunoscută, căci el însuși era fiu de miner,
    născut în 1919 în colonia minieră Petrila de la marginea orașului Petroșani. În
    1964, a fost trimis la Craiova cu domiciliu forțat unde a reușit, într-un
    târziu, să se angajeze la Teatrul Național
    din oraș ca secretar literar, deși se afla constant sub supravegherea Securității
    locale si centrale. Totuși, și-a păstrat verticalitatea morală, după cum
    remarcă și criticul literar Cosmin Ciotloș.

    E un om care prin
    oricâte încercări a trecut, oricâți ani de închisoare nedreaptă a făcut a
    refuzat să toarne, la rândul lui, către Securitate. A refuzat să devină un
    delator și despre asta el chiar a scris. N-a fost informator inclusiv din
    motivul că provenea dintr-o comunitate minerească, din Petrila, unde nimic nu
    era considerat mai josnic decât să te transformi într-un pârâcios, cum scria
    chiar Sîrbu. Era pragul moral ultim sub care putea să cadă cineva. Scriitorul
    chiar a spus, la un moment dat: Nu mă judecați după ce-am făcut, ci pentru
    cele pe care nu le-am făcut, am refuzat să le fac, deși aș fi putut să le fac.
    Acesta este un prim refuz. Un alt episod este povestit de el din ceea ce-și
    amintea că s-a petrecut în închisoare. Acolo erau reprezentate toate
    confesiunile creștine, iar Sîrbu a reușit să-i convingă pe deținuții de lângă
    el să serbeze o noapte pascală, acolo, în închisoare, în aceeași zi. E un gest,
    evident, ecumenic. Dar pentru mine e mult mai mult decât un gest ecumenic. Văd
    un om care s-a zbătut pentru a pune laolaltă sensibilitățile religioase ale mai
    multor oameni. Pentru el, obiectivul acelui moment a fost ca acești oameni să
    se salveze împreună, sufletește


    În prezent, la Petrila,
    locuința unde s-a născut I.D.Sîrbu a devenit Casă Memorială și centru cultural
    sub îngrijirea caricaturismului Ion Barbu care l-a și cunoscut pe scriitor. Ion
    Barbu. Pe I.D.Sîrbu, concitadinul meu, l-am întâlnit pentru prima și ultima
    dată într-o din vara anului 1988. Venise într-o vizită în Valea Jiului, căci în
    orașul Petroșani locuia sora lui, Irina Sîrbu. Și, într-o după-amiază, a
    hotărât să facă drumul pe jos de la casa surorii până la casa părintească din
    Petrila, însoțit de fratele meu, Mihai Barbu. Distanța, de vreo 4 kilometri, a
    fost parcursă pe jos, cu dese opriri și cu foarte multe povești despre ce era
    odată Valea Jiului.

    Când am ajuns la casa părintească, din colonia minieră
    Petrila, a trecut prin cimitir, pe la mormintele părinților, iar ultima haltă a
    făcut la școala din localitate unde eu făceam muncă voluntară cu niște copii.
    Îndrumam un cerc de desen care executa o istorie a literaturii române prin
    portrete ale scriitorilor făcute de elevi. Unul din ei i-a luat măsurile
    domnului Sîrbu și i-a făcut portretul care apoi a fost vernisat în cadrul unei
    expoziții la Muzeul Literaturii Române din București. De la școală, ultima
    oprire am făcut-o în apartamentul meu unde am stat câteva ore bune. La final,
    ne-am dat mâna și de atunci mă laud că am fost ultimul om din Petrila cu care a
    dat mâna. Cred că era cel mai cald om pe care l-am întâlnit în viața mea, care spunea
    niște povești uluitoare și care mi-a provocat o admirație veșnică


    Mort în septembrie 1989
    din cauza cancerului de esofag, Ion D. Sîrbu n-a mai apucat să vadă căderea
    regimului comunist care a avut loc trei luni mai târziu.