Din
panoplia scriitorilor excentrici – atât ca personalitate, cât și ca stil
literar -, Mateiu Caragiale a fost cel mai bine scos în evidență în ultimele
decenii. Născut pe 25 martie 1885 și decedat în ianuarie 1936, Mateiu
Caragiale, laolaltă cu tatăl său, marele clasic Ion Luca Caragiale, au marcat
literatura română de pe poziții divergente. Dacă autorul Scrisorii pierdute
și al Mofturilor a surprins realistic și umoristic obiceiurile balcanice ale
românilor din epocă, fiul său a căutat să se diferențieze de tată toată viață.
Și i-a reușit, talentul său unic fiind, mai ales, recunoscut de generațiile
postbelice de scriitori.
Fiu ilegimit cu veleități aristocratice, personaj
excentric al Bucureștilor de odinioară și scriitor unic, Mateiu Caragiale ne
este descris, în continuare, de criticul și istoricul literar Vasile Spiridon.:
Tatăl său a fost I.L.Caragiale care nu și-a asumat oficial
paternitatea, deși trăise o perioadă în concubinaj cu mama lui Mateiu, Maria
Constantinescu. Mateiu nu-i va ierta niciodată tatălui faptul că mama lui n-a
fost cel puțin contesă pentru că el a avut în permanență acest bovarism al
genealogiilor celebre. Toată viață și-a construit un fantasmatic arbore
genealogic cu fumuri aristocratice, cu titluri, cu decorații și cu heraldică.
Totuși, tatăl l-a adus în mijlocul familiei sale și Mateiu a crescut alături de
ceilalți copii ai lui Ion Luca. Cum în 1904 Caragiale a plecat la Berlin unde
se va stabili definitiv, l-a luat și pe Mateiu pentru a studia Dreptul. Dar
fiul nu era atras de școală, mai mult se plimba prin parcuri și muzee. Așa s-a
născut nuvela Remember. Apoi a fost trimis în țară de tatăl său tot pentru a
studia Dreptul, la București.
Nici aici nu s-a ținut de studii, dar a început
să scrie și în periodice, i-au și apărut o parte din poeziile ce vor fi incluse
în volumul Pajere. Apoi 1923, a reușit să se căsătorească cu o moștenitoare,
Marica Sion, cu 25 de ani mai în vârstă ca el, dar care deținea moșia de la
Fundulea.
Acolo se va muta și-și va arbora și un steag așa-zis nobiliar la
intrarea în casă. În 1929, i-a apărut, în sfârșit, romanul Craii de Curtea
Veche, roman la care a muncit sporadic, dar intens atunci când lucra, el fiind
din fire foarte obosit. De roman se apucase încă din 1910. De pe urma lui vor
rămâne, de altfel, și alte două romane neterminate: Sub pecetea tainei și
Soborul țatelor.
Receptarea
romanului Craii de Curtea Veche s-a îmbunătățit foarte mult spre finalul
secolului XX. Într-un clasament realizat de revista Observator Cultural la
începutul anilor 2000, scriitorii și criticii l-au plasat printre cele mai bune
romane. Situația a fost alta la momentul apariției când a fost aproape ignorat
de cititori, dar și de breasla literaților.
Romanul poate nu a fost luat în
serios și din cauza înfățișării și atitudinii arborate de autorul său. Mateiu
Caragiale se modelase ca un personaj de tip dandy care arbora o mimă și maniere
de om dezabuzat și cinic. Pentru crearea personajului său, s-a inspirat tot din
literatură, sursele fiind scriitorii Barbey d’Aurevilly și Oscar Wilde prin Portretul lui Dorian Gray, dar
și unele din personajele enigmatice și decadente ale lui Edgar Alan Poe care au
dus la conturarea lui Aubrey de Vere din Remember, consideră Vasile Spiridon.
A avut niște modele, dar inspirația majoră
cred că o putem regăsi într-un trecut enigmatic pe care el-însuși și l-a creat.
A fost toată viața pasionat de heraldică și citea de la 14 ani Almanahul Gotha.
Permanent a fost interesat o posibilă descendență aristocratică. În schimb, tatăl său
îl aducea mereu cu picioarele pe pământ spunându-i că toți din familie au
creștetul teșit din cauza tăvilor cu plăcinte pe care le-au purtat pe cap
strămoșii lor pe vremea când erau plăcintari în Albania. De altfel, Caragiale
senior a constituit un contra-model pentru Mateiu. Deci modelele sale ar fi și
livrești, dar s-a modelat și contra influenței venite din balcanismul tatălui
său pe care l-a urât cu o sinceritate debordantă.
Cu toate acestea, romanul Craii de Curte Veche
evocă o atmosferă tipic bucureșteană și contribuie la mitologia specifică
acestui oraș plin de contraste în care Mateiu era, de fapt, la el acasă. Vasile
Spiridon. El a fost practic
redescoperit după 1970, deși încă din timpul vieții sale s-au pus bazele unui
club foarte select de admiratori ai săi, printre care se număra și poetul Ion
Barbu care făcuse un adevărat cult pentru Mateiu Caragiale. Asta însemna că nu
oricine poate intra în acest club. De ce? Pentru că Mateiu este și foarte greu
de citit, având foarte mulți termini arhaici și arhaizanți. Și mulți termeni
argotici.
Cine vrea și poate să descifreze acest limbaj
va descoperi în literatura lui Mateiu Caragiale nu doar un București mitic, ci
și ceea ce a supraviețuit din orașul de odinioară până azi.
