Radio România Internațional

Tag: Imperiul Otoman

  • “Octogonul confesional”

    “Octogonul confesional”

    Opt lăcaşuri de cult amplasate pe o suprafaţă
    de opt kilometri pătraţi, din zona veche a oraşului Constanţa, aflat pe ţărmul
    Mării Negre, vorbesc despre istoria milenară a convieţuirii mai multor etnii şi
    confesiuni religioase, pe aceste meleaguri. L-am invitat alături de noi pentru
    a ne spune povestea acestor monumente pe Valentin Coman, ghid de turism: Practic, acest octogon spune povestea orașului Constanța din momentul
    în care sultanul decide să construiască o linie de cale ferată (n.r. 1860) și
    un sat aproape de pescari și păstori devine o comunitate exuberantă, optimistă
    și care dezvoltă încredere în viitor, mai degrabă. Așa se face că la Constanța
    apar comunitățile greacă, armeană, evreiască. Ulterior, după ce trece Războiul
    de Independență și aici ajunge administrația românească, pe cale naturală
    crește și comunitatea românească și, evident, fiecare din aceste comunități
    pomenite își avea în primul rând lăcașul de cult, cele mai vechi fiind Biserica
    greacă Metamorfosis, construită la mijlocul secolului 19 în timpul unui sultan
    foarte deschis. De altfel, se și spune că terenul pe care a fost construită
    această biserică, cu alte cuvinte un lăcaș de cult creștin, a fost donat de
    sultanul Abdul-Aziz (n.r. al 32-lea
    sultan otoman al Imperiului Otoman). De asemenea, oarecum din aceeași perioadă,
    datează și Geamia Hunkiar, cel mai vechi lăcaș de cult musulman de la
    Constanța, însă, atenție, având și ea o poveste în spatele poveștii, căci a
    fost construită pe locul unei alte geamii și mai vechi, având și ea o poveste
    și mai veche.


    Urmărind succesiunea istorică Valentin
    Coman a adăugat Majoritatea celorlalte lăcașuri de cult pe
    care le regăsim în acest moment în Orașul vechi, în Constanța aceea frumoasă,
    colorată, diversă, cosmopolită, creată între 1860 și începutul celui de-al
    Doilea Război Mondial, aparțin comunităților care au prins rădăcini în această
    perioadă. Comunitatea bulgărească, pe care, din păcate, istoria a hotărât să o
    pierdem atunci când între statul român și statul bulgar a intervenit un tratat,
    Tratatul de la Craiova, legat de o poveste mai veche a Cadrilaterului, când
    comunitatea bulgărească părăsește aproape în întregime Dobrogea. Avem Sinagoga
    Mare, astăzi încă în picioare, din păcate grav avariată şi probabil că a ajuns
    în această situație pentru că frumoasa comunitate evreiască de negustori de la
    Constanța s-a rărit încet, încet şi vremurile negre ale celui de-al Doilea
    Război Mondial au rărit-o și mai mult. Cei aproape 40 … 50 de oameni care
    astăzi compun comunitatea evrească n-au mai avut putere să aibă grijă de
    lăcașul lor de cult, al doilea din oraș, pentru că Sinagoga Mare, chiar așa
    avariată cum este, spune povestea unei sinagogi și mai vechi, Sinagoga așkenază,
    al cărui spațiu n-a mai fost ocupat, chiar dacă ea a dispărut, a fost lăsată
    așa ca să existe o amintire, pe lângă Sinagoga Mare.

    Avem Biserica Armenească
    și ea spunând o poveste, pentru că practic biserica pe care o vedem noi astăzi
    este fosta școală armenească. Biserica acestei comunități frumoase de
    negustori, care a lăsat și câteva clădiri excepționale, între care merită să
    amintim Casa cu Lei, probabil a treia cea mai frumoasă și mai reprezentativă
    clădire de patrimoniu din Constanța. Ei bine, această comunitate a avut o
    bisericuță de lemn, pierită într-un incendiu devastator. Şi atunci comunitatea
    a decis ca jumătate din școală să fie transformată în biserică. Astfel,
    clădirii i s-a atașat o clopotniță mică și frumoasă din piatră și a plecat mai
    departe să-și urmeze această misiune spirituală.


    Și încă mai sunt povești, căci, după cum
    ne-a asigurat interlocutorul nostru, sub aceste clădiri sunt vechile basilici
    ale Tomisului. Şi Valentin Coman a continuat: Evident că avem două
    probabil cele mai impunătoare lăcașe de cult aici, la Constanța, Catedrala Sfinții
    Petru și Pavel, primul lăcaș de cult ortodox în limba română, construit undeva
    la sfârșitul secolului 19, de asemenea, cu o poveste fabuloasă, de asemenea,
    reușind să înfrunte zilele vitrege ale războaielor, la un moment dat ea fiind
    grav avariată în cursul unui bombardament. Dar avem și Moscheia Carol I,
    singura moscheie cunoscută ce poartă numele unui creștin, regele Carol I. De
    altfel, i se spune și Moschia Regelui, un gest pe care atunci, în perioada
    regală, regele Carol Întâi l-a făcut către populația Dobrogei, amintindu-i că
    suntem toți aici cetățeni, frați, egali, toleranți, înțelegători unii cu alții
    și mai degrabă dornici să trăim bucuroși împreună decât să ne despărțim.
    Moschea este prima clădire din beton armat construită în România la dorința
    regelui și un cadou făcut comunității musulmane din Dobrogea de astăzi, de
    altfel, este lăcașul de cult care a fost deschis tot timpul vizitatorilor. Nu
    putem să nu adăugăm și superba biserică catolică Catedrala Romano-Catolică, Sf.
    Anton de Padova, ridicată și ea pe locul unei biserici catolice mai vechi.

    Fiindcă,
    așa cum vă spuneam, pe la 1860 aici au venit britanicii care au început să
    construiască o linie de cale ferată între Constanța și Medgidia și apoi au
    lungit-o până la Cernavodă. Această catedrală catolică a crescut foarte greu,
    s-a ridicat cu multe, foarte multe eforturi, cu foarte multe donații. Dar chiar
    așa, povestea ei este cu atât mai frumoasă. În timpul celui de-al Doilea Război
    Mondial a atât de de de solidă și de frumoasă a fost considerată și de
    protectoare a fost considerată această clădire, încât trupele sovietice care au
    cucerit orașul au decis să o folosească drept depozit de muniție. Astăzi este o
    frumoasă catedrală care își urmează misiunea ei spirituală.


    Poveşti cu farmec, despre istorie şi
    istorii, despre convieţuire paşnică, imbibate în miros sărat de Marea Neagră.


  • Tratatlu di Adrianopolu 1829

    Tratatlu di Adrianopolu 1829

    Lumea sud-est europeană ditu prota giumitati a secolui al 19-lea s’alăxea efervescentu ditu videala-a ideilor moderne și maxusu a ideiillei națională. Europa eara tru perioada postnapoleoniană, Sâmta Alianță adrată ditu Rusia, Austria și Prusia apufusea ună nauă aradă conservatoare pi continentu. Liberalismulu a secolui 18 s’aşţa cătră darea curayiu a capitalismului naționalu și tru Europa di sud-est discursulu antiotoman agiundzea s’hibă tutu ma vărtosu.



    Prota puteari ditu zona a spațiului românesc agiundzea ta s’hibă Rusia și istoria amintarillei a Româniillei moderne nu vrea s’hibă akicăsită acutotalui fără prezența și acțiunile ali Rusie. Eara ună puteare ultraconservatoare cari avea minduită s’bagă tru practico născănti idei reformatoare europene. Adetea arusă a reformelor avea ahurhită cu țarlu Petru I cel Mare (1672-1725), la ahurhita-a secolului al 18-lea. Țarlu Alexandru I (1777-1825) cilăstăsi s-reformeadză Rusia după urnekea franceză ama instabilitatea și teroarea ţi li avea scoasă tu migdani revoluția franceză ditu 1789 până tru 1795 ălu dănăsiră s-u facă. Sâmta Alianță adrată ditu aţeali trei puteri europene azvingătoari contra al Napoleon ş-avea loată borgea s’curmă iţi mindueari di cumitie şi di arăsturnari a aradăllei apufusită.



    Di altă parte, spațiul românesc eara aputrusitu di secole di influența exercitată di ună altă puteari imperială idyealui ultraconservatoari, dimi di Imperiul otoman. Aoa, reformili europene acăţară nica ma greu andicra di Rusia cari avea ună elită conducătoari europenizată. Imperiul otoman avea băgată tru lucru tru Prinţipatele Române dumnii fanariote ditu fumelli gărţeşti și aesti administrații agiumsiră s’hibă tu lucru cu aruşfeti ama eara şi eara nihăirlătiţi. Elitili europeane române va s’hărnească ună retorică antiotomană sertă tu kirolu anda căfta andrupămintulu a unei Rusii aparent libearale.



    Tru 1826, Rusia și Imperiul otoman avea simnată Convenția di Akkerman pritu cari eara confirmat di cătră otomani bitisita a etăllei fanariote. Ioniță Sandu Sturdza tru Moldova și Grigore al IV-lea Ghica tru Muntenia agiundzea ta s’hibă atelli doi prinţipi di orighine română cari eara tru aţeali dauă scamnuri di Iași și București. S’băga tu practico dumnillea cu mandat di 7 ani iara prinţipllii eara alepţă di adunarea a kihăeadzloru. Convenția dădea ndreptul a aţiloru dauă prinţipate române s’aibă ndreptulu ti s’facă elefteru comerț internațional. Ama tru 1828, anamisa di Rusia și Imperiul otoman nkisea polimlu dupu apofasea a otomanilor ta s’denunță convenția și ta s’nu da izini s’treacă pamporili arusi pritu strimtorli Bosfor și Dardanele. Eara un nău polimu ditu lunga succesiune di niakicăseri aruso-nturţeşti cari va s’debuteadză tru ahurhita a secolului al 18-lea. Dupu operațiunili militare, tru 1829 arușllii ies azvingători și impun a turţăloru simnarea a tratatlui di irini la Adrianopol, adzăi Edirne, cu mari implicații tră istoria a românilor. Istoriclu Constantin Ardeleanu easti profesor la Universitatea “Dunărea de Jos” ditu Galați și ngrăpsi pi largu ti importanța a fluviului Dunărea tru istoria a românilor ditu secolul al 19-lea. Și tru minduita al năsu, tratatlu di Adrianopol easti borna kilometrică 0 tru simbolistica amintarillei a statlui român modern.



    “Nsimnă multu di multu tră dezvoltarea a spațiului românesc. Easti un moment di mari simasie tru istoria ali Românie, ama nu avemu tu mengă, totna, ahătu cătu ălli si cadi. Aesta tră aţea că easti momentul tru cari, di itia a akicăsearillei anamisa di aţeali dauă puteri semnatare, di itia că Principatele amintă ună libertate comercială, di itia a simarillei ti atea ţi avea numa “monopolul economic otoman”, tru spațiul românesc pitrunde capitalismul occidental. Tratatlu di Adrianopol easti un punct simbolic important tră ahurhita a modernizarillei economiţi a Prinţipatilor pritu ligarea a lor la piața globală. Fără di alta că avea ligături capitaliste și tu kirolu di ma ninti, ama ditu aesta oara, ditu 1829, Principatele Române agiungu s’hibă pi harta economică a lumillei un reper important tră comerțul cu biriketi, nu maş tră piața a Istanbulului, că ş-tră tută economie globală. Easti un momentu tru cari modernizarea economică faţi ca tută societatea să s’alăxească tru ateali dauă prinţipate, Muntenia și Moldova.”



    După polimu, tratatlu di Adrianopol făţea prota mari breșă tru monopolu otoman ti earabăgatu tru Ţărilor române. Simnatu pi 14 yismăciuni 1829, tratatlu dădea ali Rusie statut di puteare protectoare ti Moldova și Muntenia. Imperiul otoman ș-ţănea ma largu statutlu di puteari suzearană, ama numata putea s’llia apofasi maş elu golu. Sinurlu di sud ali Muntenie eara apufusitu pi șenalu navigabil a Dunăllei și, multu important, porturli dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila, aflate sumu control otoman, agiundzea diznău sumu control ali Muntenie. Libertatea nagivațiillei pi Dunăre fu pricunoscută și tră vasele comerciale muntene, iar Moldova primea ndreptul ti dezvoltari a portului Galați. Ase, comerțul cu biriketi agiundzea protlu izvuru di fonduri tră aţeali dauă stati românești.



    Tratatlu di Adrianopol confirma prezența militară pi teritoriul românesc a armatăllei arusă. Până tru 1834, administrația rusă cilăstăsi s’reformeadză ateali dauă principate pripunânda un mănuclliu di reforme liberale, cu mult ma liberale andicra di Rusia propriu-dzăsă. Tru aestă noimă, primlu proiectu di constituție a Prinţipatelor fu Regulamentul organic ditu kirolu a guvernatorlui Pavel Kiseleff. Istoriţlli suntu simfuñi adză că reformili băgati tu lucru di aruși tru Muntenia și Moldova fură, pănu tu soni, maş experimenti, tra s’facă isapi ti alăxerli mutrinda ună populație. Ghini ma după 1834, românii va s4scoată tu videală că maş unu aplo experimentu poati s’hibă materializatu tru un proiect coerentu.




    Autoru: Steliu Lambru


    Armânipsearea: Taşcu Lala






  • Tratatul de la Adrianopol 1829

    Tratatul de la Adrianopol 1829

    Lumea sud-est europeană din prima jumătate a secolului
    al 19-lea se schimba efervescent în lumina ideilor moderne și mai ales a ideii
    naționale. Europa era în perioada postnapoleoniană, Sfânta Alianță formată din
    Rusia, Austria și Prusia stabilea o nouă ordine conservatoare pe continent.
    Liberalismul secolului 18 se orientase către încurajarea capitalismului
    național și în Europa de sud-est discursul antiotoman devenea din ce în ce mai
    puternic.


    Principala
    putere din zona spațiului românesc devenea Rusia și istoria nașterii României
    moderne nu ar putea fi înțeleasă total fără prezența și acțiunile Rusiei. Era o
    putere ultraconservatoare care încercase să pună în practică unele idei reformatoare
    europene. Tradiția rusă a reformelor începuse cu țarul Petru I cel Mare
    (1672-1725), la începutul secolului al 18-lea. Țarul Alexandru I (1777-1825) a
    încercat să reformeze Rusia după model francez însă instabilitatea și teroarea
    pe care le provocaseră revoluția franceză din 1789 până în 1795 l-au oprit s-o
    facă. Sfânta Alianță formată din cele trei puteri europene învingătoare
    împotriva lui Napoleon I se angajase să suprime orice încercare de revoluție și
    de răstunare a ordinii stabilite.


    Pe de
    altă parte, spațiul românesc era cuprins de secole de influența exercitată de o
    altă putere imperială la fel de ultraconservatoare, și anume de Imperiul
    otoman. Aici, reformele europene au prins și mai greu decât în Rusia care avea
    o elită conducătoare europenizată. Imperiul otoman impusese în Principatele
    Române domnii fanariote din familii grecești și aceste administrații se
    dovediseră corupte și ineficiente. Elitele europene române vor dezvolta o
    retorică antiotomană virulentă pe măsură ce căutau susținerea unei Rusii
    aparent liberale.


    În 1826, Rusia și Imperiul otoman
    semnaseră Convenția de la Akkerman prin care era confirmat de către otomani
    sfârșitul epocii fanariote. Ioniță Sandu Sturdza în Moldova și Grigore al
    IV-lea Ghica în Muntenia deveneau cei doi principi de origine română care
    ocupau cele două scaune de la Iași și București. Se introducea domnia cu mandat
    de 7 ani iar principii erau aleși de adunări de boieri. Convenția dădea dreptul
    celor două principate române să aibă drept de a efectua liber comerț
    internațional. Însă în 1828, între Rusia și Imperiul otoman izbucnea războiul
    în urma deciziei otomanilor de a denunța convenția și de a nu mai permite
    trecerea navelor ruse prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Era un nou război
    din lunga succesiune de conflicte ruso-turce ce vor debuta la începutul
    secolului al 18-lea. În urma operațiunilor militare, în 1829 rușii ies
    învingători și impun turcilor semnarea tratatului de pace la Adrianopol, astăzi
    Edirne, cu mari implicații pentru istoria românilor. Istoricul Constantin Ardeleanu
    este profesor la Universitatea Dunărea de Jos din Galați și a scris pe larg
    despre importanța fluviului Dunărea în istoria românilor din secolul al 19-lea.
    Și în opinia sa, tratatul de la Adrianopol este borna kilometrică 0 în simbolistica
    nașterii statului român modern.

    A
    însemnat foarte mult pentru dezvoltarea spațiului românesc. Este un moment
    crucial în istoria României, dar nu-i acordăm, întotdeauna, suficientă atenție.
    Asta pentru că este momentul în care, ca urmare a înțelegerii dintre cele două
    puteri semnatare, ca urmare a faptului că Principatele capătă o libertate
    comercială, ca urmare a încheierii a ceea ce se numea monopolul economic
    otoman, în spațiul românesc pătrunde capitalismul occidental. Tratatul de la
    Adrianopol este un punct simbolic important pentru începutul modernizării
    economice a Principatelor prin conectarea lor la piața globală. Fără îndoială
    că existau relații capitaliste și dinainte, însă din acest moment, din 1829,
    Principatele Române devin pe harta economică a lumii un reper important pentru
    comerțul cu cereale, nu doar pentru piața Istanbulului, ci pentru întreaga
    economie globală. Este un moment în care modernizarea economică face ca
    întreaga societate să se schimbe de fapt în cele două principate, Muntenia și
    Moldova.


    După
    război, tratatul de la Adrianopol făcea prima mare breșă în monopolul otoman
    asupra Ţărilor române. Semnat pe 14 septembrie 1829, tratatul acorda Rusiei
    statut de putere protectoare asupra Moldovei și Munteniei. Imperiul otoman își
    păstra statutul de putere suzerană, dar nu mai putea lua decizii de unul
    singur. Frontiera de sud a Munteniei era stabilită pe șenalul navigabil al
    Dunării și, foarte important, porturile dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila,
    aflate sub control otoman, reveneau sub controlul Munteniei. Libertatea
    nagivației pe Dunăre a fost recunoscută și pentru vasele comerciale muntene,
    iar Moldova primea dreptul de a dezvolta portul Galați. Astfel, comerțul cu
    cereale devenea principala sursă de fonduri pentru cele două state românești.


    Tratatul
    de la Adrianopol confirma prezența militară pe teritoriul românesc a armatei
    ruse. Până în 1834, administrația rusă a încercat să reformeze cele două
    principate propunând un set de reforme liberale, cu mult mai liberale decât în
    Rusia propriu-zisă. În acest sens, primul proiect de constituție a
    Principatelor a fost Regulamentul organic din timpul guvernatorului Pavel
    Kiseleff. Istoricii sunt astăzi de acord că reformele aplicate de ruși în
    Muntenia și Moldova au fost, de fapt, doar experimente pentru a evalua
    schimbările asupra unei populații. Însă după 1834, românii vor dovedi că un
    simplu experiment se poate materializat într-un proiect coerent.


  • Românii și cucerirea otomană a Balcanilor în secolele 14-15

    Românii și cucerirea otomană a Balcanilor în secolele 14-15

    Avansul Imperiului otoman către Europa din secolele 14-15 a însemnat o perioadă de confruntări și coexistență mai mult decât o perioadă de conflicte permanente și deschise. În 1453 însă, sultanul Mehmet al II-lea a pus capăt acestei perioade de tranziție cucerind Constantinopolul și centralizând puterea în mâinile unui singur suveran, și anume în propriile sale mâini. În perioada premergătoare cuceririi Constantinopolului, din preajma anilor 1360 și până în 1453, românii s-au integrat și ei modelului confruntării și coexistenței cu turcii, după practica balcanică.



    Modelul coexistenței celor două lumi, creștină balcanică și musulmană orientală, apare din documentele vremii și ea a dus, în final, la o fuziune între cele două tipuri de cultură și civilizație. Ceea ce inițial a fost o interferenţă între lumea creştină şi cea musulmană a devenit treptat o interdependenţă şi o apropiere și s-a încheiat cu o sinteză în care religia, practicile și obiceiurile au generat un tip uman și un comportament foarte asemnănătoare.



    Actorii politici din Balcani ai perioadei de dinaintea cuceririi otomane au avut, evident, interese personale. Pentru a și le urmări, au colaborat dar s-au și confruntat cu turcii care s-au dovedit a fi, de multe ori, sprijinul pe care îl căutau. Însă înainte de a coabita cu turcii, în a doua jumătate a secolului al 14-lea creștinii balcanici le-au opus rezistență, grecii, bulgarii, sârbii și albanezii, ajutați uneori și de români, fiind însă învinși.



    Istoricul elvețian Oliver Jens Schmitt este profesor la Universitatea din Viena și specialist în istoria medievală a Europei de Sud-Est. El a arătat că exemplele de principi creștini căzuți în lupta antiotomană sunt mai puține în comparație cu cele de lideri care au colaborat cu turcii: ”Cei mai mulţi principi creştini din Balcani cooperau cu otomanii. Lista partenerilor otomanilor este substanțial mai lungă decât lista acelor principi care au luptat fără compromisuri cu otomanii. Principii creștini care au căzut în lupta împotriva otomanilor au fost conducătorii sârbi în lupta de pe Marița, Uglješa și fratele său regele Vukašin, principele regional albanez Balša al II-lea în 1385, principele sârb Lazar Hrebeljanović, principii și voievozii valahi Mihail în 1420, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş și împăratul bizantin Constantin al XI-lea. Executați au fost tatăl principelui albanez Skanderbeg Ioan Kastriota, ultimul duce italian al Atenei și ultimul rege bosniac precum și mai mulți boieri bosniaci cum ar fi familiile Kovacevici și Pavlovici.”




    ”Turcilor le plac certurile dintre creștini”, nota un cronicar anonim. Într-adevăr, elitele creștine angajau mercenari turci pentru a lupta împotriva rivalilor, iar mercenarii turci veneau ca mercenari și rămâneau ca stăpâni. Otomanii au creat o centură de state vasale, state dependente care interveneau şi ele masiv în politica internă otomană, așa cum a fost lungul război civil otoman dintre anii 1402 și 1413. Istoricii cred că după bătălia de la Marița din 1371 pierdută de sârbi în fața turcilor, balcanicii încep să accepte vasalitatea otomană. Românii ajung astfel în prima linie a confruntărilor cu turcii, prima bătălie importantă fiind dusă de Mircea cel Bătrân, în 1395, la Rovine.



    Oliven Jens Schmitt arată că deja sârbii deveniseră aliați fideli ai turcilor: ”Boierii sârbi Marko Kraljević și Konstantin Dragaš au căzut în bătălia de la Rovine din 1395 luptând de partea otomanilor împotriva Valahiei lui Mircea cel Bătrân. Moartea în luptă a celor doi boieri sârbi arată direcția esențială a cuceririi otomane. Fără sprijin din partea vasalilor, mai ales a boierilor sârbi, ofensiva otomană n-ar fi fost posibilă. În toate momentele esențiale ale cuceririi otomane în Balcani, boierii sârbi se aflau de partea otomană: la Rovine, la Nicopole, unde cavaleria lui Ștefan Lazarevici a hotărât bătălia în favoarea otomanilor, la Ankara unde aceiași călărași au luptat până la capăt pentru Baiazid I în timp ce mulți musulmani o luaseră deja la fugă, în 1430 când Grigore Brankovici a ajutat la cucerirea Salonicului aflat sub stăpânirea venețiană. Chiar și în 1453, sârbii au apărut la Constantinopol, dar nu ca eliberatori, ci ca trupe în ajutorul otomanilor.”



    Și în principatul Țara Românească de la nordul Dunării apăreau astfel semnele cooperării cu otomanii și chiar ale suzeranității. Oliver Jens Schmitt: ”Au apărut împărțiri în partide regionale, boieri care se orientau pe termen lung spre otomani sau spre Ungaria, chiar dacă, cel puțin într-o fază timpurie, cei mai mulți principi intrau într-o tabără sau alta în funcție de situația politico-militară. De aceea, nu întotdeauna este ușor de deosebit cine folosea pe ceilalți: beii și ungurii pe boierii locali ambițioși sau invers. Aceștia din urmă credeau că-și întăreau puterea regională prin manevre abile și prin schimbarea frecventă a alianțelor. Schimbarea rapidă a domnilor în Bosnia și Țara Românească s-a datorat mai ales acestor jocuri de putere. Dintre voievozii români favorabili otomanilor pot fi menționați Radu al II-lea Prasnaglava, Alexandru Aldea sau Radu cel Frumos.”



    Anul 1453 era, astfel, momentul care încheia o lungă perioadă de tranziție. Era anul în care românii din principatele extracarpatice intrau într-un model cultural diferit, în care se vor integra pentru mai mult de patru secole.

  • 114 ani de la Iradeaua imperială, semnata pe 9/22 mai 1905 de sultanul Abdul Hamid

    114 ani de la Iradeaua imperială, semnata pe 9/22 mai 1905 de sultanul Abdul Hamid

    114 ani de la Iradeaua imperială, semnata pe 9/22 mai 1905 de sultanul Abdul Hamid, prin care naționalitatea română era recunoscută ca atare în Imperiul Otoman. Acest decret imperial a fost publicat în dimineața zilei de 10 mai 1905.


  • România alternativă

    România alternativă

    De multe ori, oamenii se întreabă cum
    ar fi fost istoria dacă ea ar fi decurs altfel decât aşa cum o ştim? Ce destine
    ar fi avut indivizii, societăţile, naţiunile, lumea, în general? Ucronia,
    numită contraistorie, istorie contrafactuală şi istorie alternativă, este genul
    literar în care istoria este imaginată diferit de cea care ne-a dus până în
    prezent. Literatura de gen este foarte bogată. Cel care a folosit pentru prima
    dată numele de ucronie a fost filosoful şi scriitorul francez Charles Renouvier,
    autor al unui text intitulat chiar aşa, în 1876. De atunci, scriitorii au dat
    frâu liber imaginaţiei şi nenumărate scenarii ucronice au fost puse în pagină.


    România alternativă sau România multiplă
    este un discurs ficţional în care autori precum criticul literar şi profesorul
    de literatură comparată Virgil Nemoianu, profesor la câteva universităţi
    americane, a construit o istorie în care unirea din 1918 nu ar fi avut loc. În
    tinereţea sa, Nemoianu a fost un pasionat cititor de romane istorice. Tot citind romane istorice, am
    ajuns în perioada mai recentă să descopăr contraistoricul. Acesta porneşte de
    la evenimente care nu s-au întâmplat şi care câteodată pot fi chiar absurde, de
    exemplu intervenţia unor fiinţe extraplanetare în al doilea război mondial. Romancierul
    popular Harry Turtledove, printre numeroasele sale romane, are unul intitulat Ruled Britannia. El îşi imaginează că Invincibila
    Armada a învins în 1588, a cucerit Anglia, regina Elisabeta a fost încarcerată
    în Tower of London, Anglia fiind recatolicizată. Lope de Vega este un tânăr
    locotenent care se dă pe lângă Shakespeare ca să prindă câte ceva despre
    tehnica dramaturgică. Însă vechi oameni politici pregătesc o revoltă care, la
    final, revolta învinge. El mai are un alt roman care se numeşte Cei doi George în care regele George al
    III-lea şi George Washington se împacă în loc să se ajungă la ruptura dintre
    SUA şi Anglia.


    În 1918 apărea
    România Mare, prin unirea Regatului României cu Transilvania, Banat şi
    Bucovina, situaţie pe care istoricii o iau ca atare şi consideră că orice alt
    scenariu nu este demn de ştiinţa istorică. Virgil Nemoianu nu crede că o istorie
    alternativă ar fi fost ceva absurd. State multiple de aceaşi
    limbă există, şi în Europa şi pe planiglob. Care ar fi fost plusurile? Cum ar
    fi de înţeles lucrurile în acest fel? În primul rând, românii, vreme de aproape
    1000 de ani, au fost la intersecţia şi între presiunile unor mari puteri
    imperiale, din răsărit, din sud şi din vest. Cel puţin 3 presiuni erau în
    acelaşi timp 3 influenţe, modificau natura, felul de a fi şi moravurile in
    fiecare din aceste ţări. În Vechiul Regat exista o influenţă franceză şi rusă,
    în partea de dincolo de Carpaţi influenţa era de natură germană, în ciuda
    dominaţiei maghiare. Cum s-ar fi dezvoltat aceste state? Îmi imaginez că
    transferul de oameni dintr-o parte în alta a Carpaţilor ar fi fost simplu şi
    fructuos. Transferul a existat oricum. Chiar şi după formarea României Mari
    ştim că au existat tendinţe opuse. Pe de-o parte, atracţia spre Europa
    Centrală, pe de alta spre Confederaţia Balcanică în care România se vedea
    legată mai ales de ţări cum ar fi Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia.


    România de azi este formată din două
    spaţii geoculturale diferite, cel extracarpatic, în care au dominat influenţa
    Imperiului otoman şi a religiei creştin-ortodoxe, şi cel central-european, în
    care influenţa Ungariei, a Imperiului habsburgic şi a catolicismului a fost
    pregnantă. Pe aceste premise, Virgil Nemoianu şi-a construit istoria
    alternativă a României multiple. Natura internă a celor două state ar fi fost
    diferită. Ne putem imagina că în zona transcarpatină ar fi fost o urbanizare
    mai mare, o orientare politică probabil de centru-stânga întrucât exista o
    tradiţie social-democrată bine instalată şi exista un bun sistem de reţea
    financiară, cu bănci relativ mici şi începuturi de industrie. Acest stat
    imaginar ar fi putut să fie asemănător cu ceea ce sunt azi Slovacia, Slovenia,
    Croaţia. Ceea ce fusese Vechiul Regat ar fi fost probabil intelectualmente mai
    puternic deoarece existau universităţi foarte solide, tradiţie intelectuală
    solidă şi ar fi putut avea o agricultură foarte avansată. Ar fi putut privi
    spre sud, spre Balcani cu mai multă încredere. Din punct de vedere religios, în
    statul imaginar transcarpatin exista o anumită colaborare între ortodocşi şi
    greco-catolici, existau şi conflicte, dar exista o amiciţie. Vechiul Regat era
    mai pur ortodox, deci apropiat de Balcani şi de est. Mai cred şi că o extremă
    dreaptă nu s-ar fi constituit în acelaşi fel. Ar fi existat şi dezavantaje.
    România unificată avea o anumită pondere economică manifestată în interbelic,
    chiar şi în perioada comunistă. Din punct de vedere intelectual şi cultural
    putem vorbi de o colaborare şi contacte între cele două părţi ale Carpaţilor.
    Nu vreau să spun că ar fi fost mai bine dacă cele două părţi ar fi fost
    separate, dacă ar fi existat două state româneşti, voiam să spun că ar fi fost
    plusuri şi minusuri. De aceea am imaginat România multiplă.



    Istoria s-a întâmplat aşa cum o ştim azi pentru
    că ea a fost formula care la vremea respectivă li s-a părut oamenilor cea mai
    validă. Ucronia nu face decât să imagineze scenarii şi ea este un joc literar.
    România multiplă sau România alternativă are substanţă în diferenţa de
    mentalităţi pe care le vedem şi azi, dar ea a rămas varianta care nu a oferit
    credibilitate.

  • Cetatea Oradiei

    Cetatea Oradiei

    Cetăţile şi fortificaţiile militare medievale au devenit astăzi situri şi locuri de atracţie pentru turişti. În România există câteva cetăţi spectaculoase, una dintre ele fiind în oraşul Oradea, la graniţa de vest a României. Cetatea Oradea este considerată monument arhitectonic unic în România, şi este una dintre puţinele construcţii de acest tip utilizate şi în prezent. Legendele afirmă că cetatea Oradiei era inexpugnabilă deoarece existau complicate reţele subterane de tuneluri care duceau către zone îndepărtate.



    Istoria cetăţii Oradiei este una lungă, marcată de evenimente care au transformat-o. Ea a fost construită de regele Ungariei Ladislau I, care a domnit între 1077 şi 1095. Denumită ”castrum” în documentele epocii în limba latină, cetatea avea un val de pământ şi palisadă, ziduri de piatră pe anumite porţiuni şi turnuri din lemn. Era împrejumuită de un şanţ care, în caz de asediu, putea fi umplut cu apă termală din râul Peţa. La origine, regele Ladislau a zidit o mănăstire fortificată cu hramul Sfintei Fecioare Maria din care s-a dezvoltat fortăreaţa. Ulterior, biserica mănăstirii a fost folosită drept catedrală şi sediu al episcopiei romano-catolice de Oradea, începând cu anul 1092. La moartea sa din 1095, regele Ladislau I va fi înmormântat în curtea interioară a catedralei. Detalii a oferit Nandor Mihalka, arheolog la Muzeul Cetăţii Oradiei. ”Instituţia episcopiei romano-catolice există în cetate până în 1557, când cetatea intră sub controlul trupelor Transilvaniei. Până în 1660, în perioada Principatului Transilvaniei, toate construcţiile medievale sunt demolate treptat şi este construită cetatea în care ne aflăm acum. Din 1619 se construieşte acest minunat palat princiar al lui Gabriel Bethlen. Din 1660 până în 1692 sunt 32 de ani de perioadă turcă în care Oradea este centru de paşalîc. A fost ultimul paşalîc înfiinţat în bazinul carpatic pentru că după acel an turcii sunt definitiv alungaţi de aici.”



    Pe 27 iunie 1192, papa Celestinus al III-lea îl sanctifica pe regele Ladislau I, fondatorul cetăţii orădene, locul de înmormântare a regelui fiind transformat în loc de pelerinaj. Năvălirea mongolilor din 1241 duce la cucerirea şi incendierea cetăţii, episod descris de călugărul Rogerius în cronica sa intitulată ”Carmen miserabile”. În 1290, cetatea este atacată de voievodul transilvănean Roland Borşa care îi provoacă distrugeri. În secolul al XIV-lea începe o altă reconstrucţie a sa. Noua cetate avea şapte laturi, turnuri şi creneluri. Între 1342 şi 1370, în perioada de afirmare a stilului arhitectonic gotic, a fost construită ridicată o catedrală de dimensiuni impresionante, cu trei nave şi altar octogonal, o faţadă cu două turnuri şi contraforturi masive. În interior s-au realizat ample lucrări de decorare şi s-au ridicat numeroase altare. Catedrala este considerată de specialişti una dintre cele mai mari clădiri ecleziastice din Transilvania. În secolul al XV-lea, în perioada Renaşterii, în cetatea Oradiei sunt menţionaţi episcopii Andrea Scolari, supranumit Florentinul, Ioan Vitéz de Zredna şi Sigismund Thurzó, importante nume ale umanismului din Europa Centrală. Iar fizicianul Georg von Peuerbach a înălţat la Oradea un observator astronomic. El a stabilit la Oradea meridianul zero şi a calculat eclipsele solare şi lunare pe care le-a descris în carea ”Tabulas Varadienses”.



    Ofensiva otomană spre centrul Europei din prima jumătate a secolului al XV-lea va duce la cucerirea cetăţii şi la semnarea, pe 24 februarie 1538, a păcii de la Oradea. Transilvania era separată de Ungaria şi intra sub control otoman. Din 1557, cetatea avea misiunea de a apăra graniţa de est a Transilvaniei. După războiul de 30 de ani, terminat în 1648, este construită o altă cetate, cu cinci laturi, de arhitecţi italieni. Tot în perioada barocă este înălţat şi palatul princiar al lui Gabriel Bethlen de către italianul Giacomo Resti. Ofensiva antiotomană a Casei de Habsburg de la sfârşitul secolului al XVII-lea a dus la recucerirea cetăţii şi la refacerea ei între 1692 şi 1695. Din nou, arheologul Nandor Mihalka. ”Din 1692 vorbim despre cetatea-cazarmă a trupelor austriece şi acest aspect militar se păstrează până în 1990, cu diferenţierea instituţiilor legale care s-au succedat. După aderarea României la Uniunea Europeană, am dobândit fonduri europene de care aveam nevoie pentru reconstrucţia cetăţii. Din 2010 s-a lucrat 5 ani la refacerea ei. Sperăm ca de anul viitor să începem cercetarea arheologică a catedralei gotice, utilizarea şi reconstrucţia unor parcări, reconstrucţia bastioanelor. Există 5 bastioane, din care numai bastionul ciunt este renovat şi reconstruit. Şi mai urmează reconstrucţia şi restaurarea zidurilor exterioare ale cetăţii.”



    De formă pentagonală, cetatea Oradiei are 5 bastioane: bastionul aurit, bastionul Bethlen, bastionul ciunt, bastionul Crişorul şi bastionul roşu. Legat de cetate există şi două legende, cea a întemeierii ei de către regele Ladislau, căruia i s-ar fi arătat doi îngeri care i-ar fi spus să înalţe o mănăstire. Cea de-a doua legendă a apărut după cucerirea otomană şi este denumită legenda trădării. La asediul turcilor din 1540, se spune că soţia morarului, căreia asediatorii îi prinseseră fiii, le-ar fi dezvăluit acestora cum unde să sape pentru a deschide zăgazurile de evacuare a apei care umplea marele şanţ din jurul zidurilor de apărare. În prezent, în afara altor instituţii, în incinta cetăţii funcţionează Facultatea de Arte Vizuale a Universităţii din Oradea.

  • Iconografia epocii fanariote

    Iconografia epocii fanariote

    Imperiul otoman, aflat în plină ofensivă către Europa Centrală în a doua jumătate a secolului al 17-lea, era purtătorul elementelor civilizaţionale greco-orientale. Principii Moldovei după 1711 şi Munteniei după 1716 au provenit din familii bogate greceşti din cartierul Fanar din Constantinopol, de aici şi numele de “fanarioţi”. Perioada fanariotă a fost considerată de unele curente istoriografice cum ar fi romantismul una dintre cele mai nefaste din istoria României. S-a caracterizat mai ales prin corupţie, îmbogăţire rapidă şi sărăcirea celor care făceau profituri, mai ales a ţărănimii şi negustorimii. Din punct de vedere cultural, fanariotismul a fost modelul grecizării şi orientalizării aşa cum se vede şi în iconografia de atunci, mai ales în cea de la începutul secolului al 19-lea. Perioada fanariotă ia sfârşit după revoluţia violentă condusă de Tudor Vladimirescu, în anul 1821, când familiile princiare române se întorc pe tronurile Moldovei şi Munteniei.



    Unele familii fanariote însă se românizează treptat, devin autohtone şi adoptă un discurs naţionalist şi modernizator. Hulit de romantici şi considerat ţap ispăşitor pentru toate relele socio-economice, fanariotismul a rămas până în a doua jumătate a secolului al 19-lea o prezenţă importantă în viaţa noii Românii apărute după 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia. Istoricul Adrian-Silvan Ionescu a studiat moda şi mentalităţile primelor decenii ale secolului al 19-lea românesc, secol încă îmbibat de orientalismul fanariot. El a regăsit opulenţa unei epoci în imaginile rămase de atunci:. “Lumea fanariotă este reprezentată în cea mai frumoasă nuanţă pe care o poată găsi o paletă de pictori. Perioada fanariotă a fost perioada sublimei picturalităţi, atât în verb, cât şi în alură. Când boierii veliţi (~ marii boieri) se adresau unul altuia îşi spuneau psihi mu (~ sufletul meu). Aveau o deosebită calitate de a se adresa înflorat unul altuia, aşa cum se vede în materialele de arhivă. În vestimentaţie, urmând moda constantinopolitană, ei aduceau rafinamemntul şi bogăţia vechiului Bizanţ. Ei, practic, îşi continuau Bizanţul la ei acasă, aşa după cum a spus Nicolae Iorga în teoria sa Byzance apres Byzance, foarte bine argumentată.”



    Hainele fastuoase, pe măsura rangurilor înalte, erau cele largi, scumpe şi artistic lucrate. Ele produceau senzaţie în faţa elitelor occidentale atunci când se întâlneau cu boierii români. Adrian-Silvan Ionescu: ”Atât de fastuoase erau aceste curţi de la Iaşi şi de la Bucureşti prin personalităţile care apăreau înveşmânate încât reprezentanţii Caselor Regale şi Imperiale ale Europei rămâneau uimiţi. Unul dintre boierii români cei mai importanţi, Ienăchiţă Văcărescu, merge la curtea imperială de la Viena să încerce să-l persuadeze pe împărat să îi gonească pe cei doi principi din Austria şi să-i trimită acasă. Ei luaseră hainele nemţeşti (~ haine strânse pe corp) şi îşi răseseră bărbile. Văcărescu este dezbrăcinat de contesele şi baroanele imperiului pentru a admira fineţea şi bogăţia şalului de caşmir cu care era strâns în jurul brâului.”



    Ce se vede cel mai pregnant în tablourile boierilor şi boieroaicelor române din primele decenii ale secolului al 19-lea? Haine, bijuterii scumpe, arme şi reguli de purtare a hainelor şi a materialelor din care erau croite. Adrian-Silvan Ionescu: ”Vedem blănuri de cea mai bună calitate, de la samur la hermină, mătăsuri scumpe şi grele, bijuterii, o întreagă panoplie de armament cizelat, îmbrăcat în argint şi pietre preţioase pe care îl purtau arnăuţii. Toate acestea dădea măsura bogăţiei fabuloase a acestor domnitori trecători, care ştiau să facă avere aici în timp record. Dar şi a gustului lor. O analiză a vestimentaţiei vremii, din punct de vedere formal şi cromatic, nu poate să arate decât perfectul gust al celor care le arborau. Acordurile cromatice, acordul dintre texturi, felul cum erau purtate, cu demnitate şi mândrie, arăta statutul şi importanţa lor. Ştim foarte bine că rangurile boiereşti erau 3. Primii erau veliţii, boierii din jurul domnitorului, curtenii. Urmau categoriile a doua şi a treia. Fiecare avea anumite texturi, anumite blănuri pe care le puteau purta. Niciunul nu putea să-şi depăşească poziţia şi să ia samur, de exemplu, dacă nu era boier velit. Însemnul cel mai important era podoaba facială. Barba era numai pentru boierii veliţi, în timp ce boierii de rangurile 2 şi 3 aveau doar mustaţă. În momentul în care un boier era căftănit, intra în categoria celor de rangul 1. Atunci venea berber-başa, bărbierul domnitorului, care îi trasa cu briciul conturul bărbii şi îi îngrija constant podoaba.”




    Detestată, moda fanariotă va rămâne în spaţiul românesc însă nu ca o trăsătură definitorie ci mai degrabă ca nostalgie şi cochetărie. Istoricul Adrian-Silvan Ionescu: ”Moda fanariotă are putere în primele trei decade ale secolului 19, chiar dacă, după revoluţia lui Tudor Vladimirescu, boierii fanarioţi dispar încet-încet, iar domnitorii fanarioţi dispar de tot. Un revival al ei se resimte pe la mijlocul secolului al 19-lea, pe la 1860-65, când în moda doamnelor cu crinolină revine cerchenul, acea scurtă foarte frumoasă, brodată cu fir, cu mâneci foarte largi şi despicate ce se preta foarte bine la ţinuta de zi. În balurile costumate, de multe ori, cei care prinseseră în copilărie moda fanariotă o mai arborau pentru a se crede încă o dată la curtea domnilor fanarioţi şi a se amuza.”



    Iconografia epocii fanariote înfăţişează o nume apusă, a opulenţei şi bunăstării. Însă era o bunăstare a elitelor care încercau să-şi păstreze rangul şi privilegiile în vremuri de schimbare.