Faima tristă a orașului Aiud, cu o populație de aproximativ 22.000 de oameni, este dată de închisoarea de acolo. Unul dintre marile centre de detenție politică din anii regimului comunist, ce s-a întâmplat la Aiud a fost adus la cunoștința românilor după 1989. După 35 de ani, o istorie a penitenciarului de la Aiud, scrisă de istoricul Dragoș Ursu de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia, este o apariție editorială de salutat.
”Opoziția societății românești față de comunism, față de regimul comunist care se instaura după al doilea război mondial, a fost una, întâi de toate, de natură politică. Asta pentru că societatea românească, partidele politice, ceea ce numim generic societatea civilă, românii în ansamblu, vedeau în comunism un dușman care atenta la însăși existența democrației române și a statului român. Era un regim impus de ocupantul sovietic, cu un regim ilegitim și criminal. Deci, întâi de toate, opoziția față de regimul comunist a fost una de natură politică și asta i-a adus pe opozanții regimului în închisori, în vizorul Securității și al represiunii comuniste și astfel au ajuns la Aiud. Reeducarea este o formă a confruntării politice dintre regim și deținuți pentru că regimul se raportează la deținuți nu doar ca la personae private de libertate aflate într-o detenție administrativă, ci ca niște dușmani ai poporului. Ei trebuia reprimați în continuare în detenție, supuși unui regim de dezumanizare printr-un proces de reeducare politică, restructurare politică și reeducare psihologică.”
Populația carcerală a închisorii Aiud a fost diversă, dar ea a fost cunoscută ca închisoare a legionarilor. Dragoș Ursu. ”Cantitativ, Aiudul este închisoarea poate cea mai spațioasă, dacă discutăm în planul capacității de deținere. Până la 3600 spre 4000 de oameni puteau intra la un moment dat, iar de-a lungul detenției comuniste prin Aiud au trecut undeva pe la aproximativ 14.000 de deținuți. Iar în planul, să zicem, calitativ, întâi de toate, în 1948, când se face o categorisire, o împărțire a închisorilor, Aiudului îi sunt rezervați deținuții pe care îi numim intelectuali, mai bine zis de profesiune intelectuală: funcționari, oameni cu profesii liberale și intelectuali, alături de ceea ce numim generic condamnați după al doilea război mondial. Iar în plan politic, să zicem așa, al pedigriului politic da, Aiudul e cunoscut drept <închisoare a legionarilor>, a celor cu trecut politic legionar, dar asta se întâmplă îndeosebi în timpul reeducării. De-a lungul detenției nu a fost exact așa, ei au format o majoritate mai degrabă relativă. În Aiud au fost închiși, evident, și membri din celelalte formațiuni politice, liberali, țărăniști, ofițeri din fosta Armată regală, țărani care s-au opus colectivizării, membri sau cei care au luptat în munți în rezistența armată.”
Alături de Pitești, Gherla și Canal, și la Aiud a avut loc așa-numita reeducare, una dintre formele extreme ale brutalității cu care a fost tratată ființa umană de un regim care se pretindea drept cel mai mare iubitor de oameni. Dragoș Ursu a observat însă și diferențe între tipurile de reeducare.
”Putem vedea în oglindă Piteștiul, fenomenul reeducării de la Pitești, care se extinde apoi la Gherla și Canal, fenomenul reeducării violente prin excelență al violenței extreme. În schimb, la Aiud vorbim de reeducarea târzie după cel de-al doilea val represiv, valul represiv declanșat după revoluția din Ungaria, în care regimul folosește mai degrabă mijloace și instrumente ce țin de reeducarea psihologică, de războiul psihologic, de reeducarea culturală. Astfel, nu utilizează în mod direct și deschis violența, tortura și din motive foarte practice: deținuții care au ajuns subiecții reeducării erau oameni care veneau după 10, unii 15 ani de detenție, erau epuizați fizic, psihic, moral. Astfel că orice formă minimă de tortură, de violență fizică i-ar fi eliminat, ar fi sucombat în reeducare și astfel procesul nu și-ar mai fi atins scopul. Și asta diferențiază în mod decisiv Aiudul. Dacă Piteștiul a fost o reducare violentă, Aiudul e o reeducare mai degrabă în registrul psihologic, ideologic, cultural cu care regimul încearcă să îi atragă pe deținuți de partea lui, mai bine zis să-i facă să își demaște propriul trecut politic. În felul acesta ei se compromiteau moral în fața lor personal și în fața colegilor de detenție, pentru ca, în vederea eliberării, să nu se mai poată reactiva politic, să nu mai poată relua activitatea politică.”
Care este moștenirea Aiudului în memoria colectivă? Dragoș Ursu. ”Reeducarea de la Pitești, prin violența extremă, de o brutalitate și de un instrumentar al bestialității care depășește uneori imaginația noastră, a absolvit victimele. Pentru că, în fața violenței extreme, natura umană cedează în cea mai mare parte. Și atunci, și la nivelul memoralisticii, al depozițiilor memoriale ale celor care au supraviețuit, cei care folosesc acest cuvânt, cumva nedrept din partea noastră a celor de astăzi, , sunt absolviți moral tocmai pentru că violența extremă cauționează acest lucru. În schimb, la Aiud, tocmai pentru că reeducarea a fost mai degrabă psihologică asta a spart unitatea memoriei. Și vedem cum memorialiștii, supraviețuitorii, polemizează, transmit sentimentul de culpă al celor care cumva au trecut de partea regimului. Aceasta plasează într-un registru diferit reeducarea de la Aiud. Și, cumva, din punctul acesta de vedere, putem spune că regimul a reușit să semene semințele neîncrederii și ale tensiunii între deținuți, atunci în reeducare și apoi la nivelul memoralisticii, în cei care au supraviețuit și au scris rândurile. Ceea ce la Pitești nu este cazul pentru că acolo memoria e mult mai unitară și deținuții se înțeleg unii pe alții pentru că au trecut printr-o violență extremă. În schimb, Aiudul e cumva diferit.”
Închisoarea de la Aiud are acum o monografie care readuce în prezent un timp și loc ale inumanului în care regimul comunist a excelat.
