Amintiri din temniţele comuniste. Despre lirica închisorilor, cu Galina Răduleanu şi Demostene Andronescu, foşti deţinuţi politic:
Tag: inchisori comuniste
-
Femei în închisorile comuniste
Prezenţa în istorie a femeilor a fost mult timp neglijată, însă importanţa lor nu a fost mai prejos decât cea a bărbaţilor. Femeile au trecut prin cele mai puternice experiențe ale istoriei ca şi bărbaţii iar în închisorile comuniste ele au suferit în aceeași măsură și au îndurat cu același curaj. Una dintre poveștile cele mai impresionante este cea a învățătoarei Iuliana Preduț care provenea din familia lui Toma Arnăuțoiu, lider al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș. În 1958, ea a fost arestată de la catedră și a fost întemnițată împreună cu întreaga familie cu acuzația de a-i fi sprijinit pe rezistenți. La data arestării era însărcinată în 6 luni și o parte din experiența carcerală a fost nașterea fiicei sale în închisoarea de la Văcărești.
La scurt timp de la arestare, Iuliana Preduț este transferată din închisoarea de la Pitești la Văcărești în București unde va da naștere fetiței Libertatea Justina. În anul 2001, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut ocazia s-o intervieveze pe eroină: M-au băgat seara în celula 116, și ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar m-au lăsat singură într-un WC turcesc cu 6 găuri care aproape nu se mai vedeau fiindcă erau pline cu materii fecale. Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat. Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător că mă lăsau puterile. M-am aşezat jos, în urina care plutea pe cimentul WC-ului.
Iuliana Preduț se lupta cu fricile ei, se lupta cu soarta potrivnică, se lupta cu mașinăria infernală a statului comunist. Stătea singură într-o celulă și aștepta să nască. “Am încercat să-mi adun puterile şi să stau pe un pat. Simţeam că sunt urmărită prin vizeta celulei. După un timp am privit cu atenţie în jurul meu şi groaza mi-a fulgerat sufletul. Paturile suprapuse până spre tavan erau într-o dezordine uluitoare, ca după o percheziţie amănunţită. Pe cimentul rece şi năclăit erau urme proaspete de sânge, vată murdară, resturi fecale. M-am simţit precum în scenele de groază imaginate doar în romane, prezenţa unor duhuri rele care se apropiau de mine. Teama era atât de mare, mai ales că pe coridor se auzeau nişte sunete stranii. Părea un amestec de geamăt de om şi behăit de oaie, un urlet de fiară sălbatică revărsate cu putere spre celula în care fusesem închisă. M-a cuprins brusc o spaimă de moarte. Copilul se zbătea atât de tare şi îmi lovea pântecele de parcă şi el ar fi vrut să evadeze din infernul în care tocmai intrasem. Am izbucnit într-un plâns înăbuşit, cu şiroaie de lacrimi pe care nu le mai puteam opri.
Și din acel hău al disperării se ivește și speranța pentru Iuliana Preduț. Track: Spaima devenise parcă atât de chinuitoare încât începusem să mă rog lui Dumnezeu să mă ia de pe acest pământ al suferinţei şi întunericului, deşi ştiam că astfel păcătuiesc, fiindcă purtam în mine o altă viaţă pentru care aveam datoria să sper. Deodată, dintr-un ungher al celulei, a apărut pe o rază de lumină orbitoare figura sfântă a unei Maici îndoliate care mi-a zis: “De ce te temi? Nu vezi că sunt cu tine? A dispărut aceea apoi pe aceeaşi rază strălucitoare, lăsându-mi însă în suflet atâta pace şi atâta linişte. Copilul s-a liniştit, lacrimile mi s-au oprit ca prin miracol, iar celula mi s-a părut acum alta, o celulă obişnuită de închisoare în care speranţa trebuia să învingă suferinţa. Învingându-mi starea deplorabilă în care eram, am strâns păturile pline de sânge şi de puroi, am luat în mâini resturile fecale pe care apoi le-am dus într-un colţ al celulei, făcând astfel puţin loc şi pentru mine.
Extazul mistic al Iulianei Preduț se va materializa într-un om. Unul care își păstrase omenia în acel infern omniprezent: Aş fi vrut să mă spăl pe mâini dar nu aveam apă. Nu îndrăzneam să bat în uşă fiindcă ştiam regulile detenţiei, dar mai ales pentru că anticipam refuzul lor. Minune, însă! Vizeta s-a deschis foarte uşor şi un gardian mi-a împins prin ea o căniţă de apă, îmbiindu-mă parcă să o beau, apoi a închis vizeta fără zgomot. M-am spălat pe mâini şi m-am aşezat oarecum liniştită pe marginea patului. Vocea aceluiaşi paznic m-a chemat la vizetă. Mi-a cerut căniţa de metal în care a turnat puţin lapte. Nu mai văzusem lapte de când mă arestaseră. M-a întrebat în şoaptă ce văzusem de mă liniştisem? Mă privise, cred, prin vizetă cum plângeam înăbuşit şi citise pe faţa mea spaima care mă cuprinsese mai înainte. I-am spus cine îmi adusese liniştea: Maica Îndurărilor. Ochii lui păreau plini de nespusă compătimire, atât am putut desluşi prin vizetă. L-am întrebat, fiindcă mi-am dat seama că era un om deosebit în comparaţie cu ceilalţi paznici, de unde veneau acele sunete groaznice care se amplificau pe coridor? Mi-a destăinuit că toate celulele din aripa aceea a închisorii erau pline de bolnavi care nu mai aveau multe zile de trăit.
Iuliana Preduț a supraviețuit. Ca să spună povestea unor vremuri îngrozitoare care să fie scrise în marea enciclopedie a barbariei secolului 20.
-
Arlette Coposu
Un exemplu în acest sens a fost Arlette
Coposu, soția deținutului politic Corneliu Coposu, care a executat 14 ani de închisoare
pentru convingerile sale și pentru convingerile soțului său. Parteneră de viață
a mai celebrului său soț, Arlette Coposu nu a fost însă deloc mai prejos de acesta
din niciun punct de vedere. A fost la fel de integră, inteligentă, caldă și
devotată precum a fost Corneliu Coposu.
Despre Corneliu Coposu s-a scris
suficient de mult după 1989. El este de altfel un model al renașterii
democrației române și un model al îndurării suferinței extreme, cu demnitate,
în anii comunismului. În perioada interbelică secretar personal al marelui
politician Iuliu Maniu, Corneliu Coposu a fost închis 17 ani și jumătate, din
1947 până în 1964, din care 8 ani în izolare completă. În decembrie 1989 el a
fost cel care împreună cu câțiva supraviețuitori au reclădit Partidul Național
Țărănesc Creștin și Democrat.Dar despre soția sa Arlette s-a vorbit cu mult
mai puțin, mai puțin decât ar fi meritat. Victimă a ororilor comunismului,
Arlette a avut un destin și mai nedrept decât soțul său supranumit Seniorul. După
arestarea din ziua de 14 iulie 1947 a lui Corneliu Coposu, Arlette a fost dată
afară din casa în care locuiau cei doi soţi şi s-a mutat la familia soțului său.
În 1950, împreună cu sora sa France, a fost arestată şi a fost condamnată la 14
ani de închisoare fiind acuzată de spionaj în favoarea Franţei. Sora sa France
moare în închisoare, iar Arlette, chiar dacă supravieţuieşte închisorii, moare
în 1966 de cancer, la doi ani de la eliberare și de la reunirea cu soțul ei.
După decesul soției sale, Corneliu Coposu nu s-a mai recăsătorit niciodată și
nu a avut copii.
Arlette Marcovici viitoare Coposu s-a
năcut în 1915 la Constanța. Tatăl ei era generalul Ion Marcovici iar mama sa
era Jeanne Huser de origine franco-elvețiană. Arlette a mai avut trei surori:
Odette, din prima căsătorie a tatălui său, France și Antoinette. Familia Marcovici
avea la Constanța un hotel pe malul mării care se numea Hotelul Francez și la
acest hotel s-au întâlnit Arlette Marcovici și Corneliu Coposu în 1941. S-au
căsătorit pe 24 octombrie 1942 și au rămas împreună doar 5 ani.
Multă lume vorbește despre ce a
însemnat Corneliu Coposu în istoria României, și el a însemnat cu siguranță
extrem de mult. Sunt unii istorici care cred că democrația în România ar fi
fost cu mult mai dificil de reconstruit daca figura sa nu ar fi supraviețuit
regimului comunist. Dar pentru a cunoaște mai bine personalitatea unui om de
anvergura Seniorului este foarte important de a trece dincolo de personajul
politic și de a privi la sensibilitățile sale, la cine sunt cei mai apropiați
precum familia.Ionuț Gherasim, președintele fundației Corneliu Coposu, a
citit un portret al Arlettei Coposu realizat de Flavia Bălescu-Coposu, cumnata
sa:Numele lui Arlette a
intrat în casa familiei noastre în chip pe cât de neașteptat, pe atât de
surprinzător. Era în primăvara anului 1941 noi fiind în refugiu, departe de
casă. Tata se întorsese de la București unde participase la o întâlnire cu
arhiepiscopul Andrea Casulo, nunțiul papal. După conferință, tata s-a întâlnit
cu Cornel care a venit însoțit de o domnișoară blondă, cu ochi albaștri. Vorbea
cea mai frumoasă limbă română, cea literară, fără niciun fel de accent
provincial. Avea figura luminoasă și privirea directă. Tata ne-a spus că el așa
simte, că ea va fi mireasa lui Cornel. Căsătoria lor a durat calendaristic 24
de ani, dar împreună au stat doar 6 ani. În scurta, ei trecere prin viață
alături de noi, am iubit-o, am admirat-o, iar ea a fost întruchiparea numelui Arlette
(Onoare) așa cum apare în dicționar: competentă, activă, prietenoasă,
generoasă, atentă, serioasă, creatoare, temperamentală.
Istoricul Andreea Mâniceanu este
autoarea unei biografii dedicată Arlettei Coposu. Autoarea a petrecut zeci de
ore în compania Flaviei Bălescu-Coposu și Rodicăi Coposu, surorile lui Corneliu
Coposu și cumnatele Arlettei Coposu, de la care a aflat povești despre relația
celor doi, a văzut fotografii și documente din arhiva familiei. A rezultat un
volum de microistorie de care autoarea este foarte mulțumită. Mulțumirea ei se
datorează faptului că a reușit să îi găsească eroinei sale un loc în istoria
recentă a României și un loc în memoria femeilor care și-au apărat onoarea în
fața răului și au găsit puterea de a privi către viitor.O poveste de viață este dusă mai departe. Este o poveste de
viață pentru că Arlette Coposu a fost un exemplu de demnitate și simplitate. A
fost o femeie extraordinară, cu curaj și credință de neclintit. Privind
fotografia care a fost realizată în ziua eliberării, după 14 ani de chinuri în
temnițele comuniste, Arlette găsește puterea să zâmbească. E o fotografie în
care o femeie, după mai bine de un deceniu de chin, găsește această putere de a
privi în continuare optimistă către viitor. De-ar fi fost doar acest lucru și
povestea sa a meritat să nu fie uitată de istorie.
Tragedia Arlettei Coposu este puțin
cunoscută de românii de azi. Dar măcar prin cele două busturi ale soțului său
și numele unui bulevard din București și prin alte monumente din țară i s-a
făcut dreptate. -
Memorialul de la Sighet
Muzeul de la Sighet deschis în fosta închisoare a orașului Sighetu Marmației este cel mai cunoscut loc al memoriei represiunii comuniste. Întregul arhipelag al terorii comuniste din anii 1950-1960, în care au pierit apoximativ 100.000 de români, merită memorializarea. ”Academia Civică”, organizație non-guvernamentală condusă de scriitorii Ana Blandiana și Romulus Rusan, a reușit să creeze primul muzeu în memoria victimelor la jumătatea anilor 1990 și de atunci el a rămas un reper în conștiința civică.
Ana Blandiana a vorbit despre Memorial în anul în care se aniversează 30 de ani de la magnificul an 1989, anul eliberării Europei Centrale și de Est de comunism. Este opinia unei scriitoare nu a unei cercetătoare în care efectul emoționant al cuvintelor sale sunt ecoul amintirilor unor suferințe de neimaginat, retrăite la adevăratul lor tragism: ”Memorialul de la Sighet, care ține în viața mea locul unor cărți nescrise, este el însuși o carte. Este o carte de învățătură în înțelesul pe care-l dădeau acestei locuțiuni cronicarii medievali, un manual de memorie, mai precis un abecedar pentru învățarea alfabetului recuperării memoriei. Cea mai mare victorie a comunismului, o victorie de a cărei importanță ne-am dat seama într-un mod dramatic abia după 1989, a fost crearea omului fără memorie, omului nou, omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-și amintească nici ce a fost, nici ce-a avut, nici ce-a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr și ea trebuia distrusă pentru a se putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei, crimă în același timp împotriva rațiunii și împotriva istoriei este opera primordială a comunismului.”
Cei doi scriitori au simțit că trebuie să memorializeze Sighetul, locul unde a pierit elita românilor în anii 1950. Era micul lor efort pentru marele proiect al redării trecutului, deformat de ideologia marxistă. Ana Blandiana: ”Realizarea Memorialului Sighet n-a fost pentru noi un scop în sine, ci un mijloc. Nu ne-am propus să realizăm doar o capodoperă de muzeografie, unde crimele istoriei recente să fie aranjate artistic și științific pe rafturile unde să se depună grăbit praful indiferenței contemporane. Ceea ce ne-a propus și am căutat cu disperare a fost un mijloc de resuscitare a definiției unei generații căreia, spălându-i-se creierul, nu mai știa nici de unde venea, nici spre ce se îndrepta, o generație incapabilă să transmită generațiilor următoare ceea ce era de transmis. Muzeul Memorialului Sighet este locul în care tinerii învață memoria pe care nici școala și nici părinții lor nu au fost în stare să le-o transmită. Într-o adevărată pedagogie a neuitării, ei citesc aici documente, văd imagini, ascultă analize și mărturii despre monstruoasele mecanisme ale funcționării istoriei în ultima jumătate a secolului 20, pe baza urii de clasă și a reprimării celor mai elementare drepturi ale omului, pe baza urii înțeleasă ca un combustibil al istoriei.”
Ura: acest cuvânt a fost piatra unghiulară a regimului marxist dezlănțuit împotriva oamenilor nevinovați. Toți cei care au trăit atunci i-au simțit din plin forța. Un sentiment care continuă să lovească și azi și pe care l-am înțelege mai bine, crede Ana Blandiana, dacă i-am studia rădăcinile recente în comunism. ”De altfel, ura și fanatismul continuă să existe chiar dincolo de dispariția formelor instituționale în care au proliferat. Într-adevăr, comunismul a dispărut ca sistem dar nu ca metode și mentalități, astfel încît analizarea lui este un proces la fel de util pentru trecut și pentru viitor. Este destul să ne gândim că membrii organizațiilor teroriste din deceniile 6, 7 și 8 ale secolului 20 se antrenau în tabere militare și câmpuri de tragere din Europa de Est, antrenamente care au fost folosite apoi în atentatele din Europa Occidentală. Ei utilizau arme de proveniență cehă și sovietică pentru a înțelege că studiul comunismului și al metodelor sale poate fi folosit și ca instrument inteligent de înțelegere și rezolvare a problemelor mai recente ale lumii.”
Este comunismul relevant pentru postcomunismul de azi? Firesc, Ana Blandiana crede că da: ”Problema principală este aceea a întrebării în ce măsură în postcomunism, în acești 30 de ani ai noștri pe care îi trăim din 1989, comunismul mai este ceva care are importanță? Am răspuns unei anchete foarte largi organizată de revista ”Observatorul cultural” la întrebarea credeți că tema comunism-anticomunism va avea vreo relevanță în următoarele 4 rânduri de alegeri din România? Majoritatea au răspuns că nu și cu siguranță că tema creșterii prețurilor va fi infinit mai importantă. În același timp, cred că e nevoie însă să răspundem la această întrebare pentru că, în mod evident, din punctul de vedere al libertății și dreptății, al drepturilor omului, al economiei lucrurile nu mai seamănă, nu mai suntem în comunism. Dar dacă însă ne gândim la felul în care s-au folosit toate câștigurile diabolice din timpul deceniilor de dictatură din România, pornind din Uniunea Sovietică, l-a capacitat în manipulare și în eludare a adevărurilor ne dăm seama că nu putem să ascundem faptul că există momente, chiar la noi în țară și chiar în ultimii ani, în care starea de lucruri seamănă îngijorător și tulburător cu ceea ce trăisem înaine.”
Pentru tot ceea ce a fost în trecut, Memorialul de la Sighet nu își va pierde niciodată sensul. Pentru că trecutul este al tuturor, chiar dacă nu l-au trăit.