Radio România Internațional

Tag: initiativa civica

  • Activismul civic în anul 2017

    Activismul civic în anul 2017

    Dezvoltarea spiritului
    civic şi al celui de întrajutorare este, cu siguranţă, una dintre
    caracteristicile societăţii româneşti din ultimii ani. Confruntaţi cu diversele
    probleme cotidiene ale traiului în comunitate, cetăţenii din mai multe oraşe şi
    din sectoarele Bucureştiului s-au unit în grupuri informale şi au încercat,
    făcând apel la autorităţile publice, să găsească soluţii. De pildă, în cartiere
    periferice din Capitală, precum Drumul Taberei sau Tei, grupurile de iniţiativă
    ale cetăţenilor au reuşit să convingă primăriile locale să se implice într-un
    proiect de resuscitare a unui fost complex cultural şi, respectiv, să renunţe la
    profanarea unui spaţiu verde. Alte asociaţii non-guvernamentale sau persoane
    individuale sunt implicate în diverse acţiuni caritabile şi reuşesc să
    mobilizeze oamenii pentru a dona semenilor aflaţi în suferinţă fie haine, fie
    hrană, fie bani.

    Inclusiv marile manifestaţii de protest contra propunerilor de
    modificare a legilor justiţiei care au marcat începutul, dar şi sfârşitul
    anului 2017, pot fi explicate prin acest reviriment ale spiritului civic.
    Oamenii au aflat nu doar că stă în puterea lor să schimbe ceva în bine, dar să
    şi dialogheze cu autorităţile care, uneori, iau decizii fără să-i consulte.
    Activismul lor civic a fost încurajat, logistic şi financiar, şi de către CERE
    (Centrul de resurse pentru participare publică). Pentru a vedea cum a evoluat participarea
    publică a cetăţenilor şi în 2017 şi cu ce perspective începe 2018, i-am cerut
    părerea Oanei Preda, directoarea executivă a CERE: Şi în 2017 am văzut o creştere a interesului
    public pentru implicare în decizia publică şi activism, dar a fost şi un an cam
    trist din perspectiva asta, dar nu fiindcă oamenii ar fi mai puţin activi. Cu
    doi, trei ani în urmă, noi ne imaginam că pe măsură ce oamenii vor deveni mai
    activi, mai implicaţi, mai puternici, mai pretenţioşi şi mai dispuşi să le
    ceară socoteală guvernanţilor, şi instituţiile statului vor începe să comunice
    mai bine cu cetăţenii şi cu organizaţiile lor. Din păcate 2017 ne-a dovedit că
    nu e chiar aşa. Dimpotrivă. Noi, cei din zona non-guvernamentală simţim că
    ne-am întors în anii 90 din punctul de vedere al dialogului cu instituţiile
    statului. Mă refer la acea perioadă când nici societatea civilă, nici
    instituţiile statului nu înţelegeau prea bine rolul organizaţiilor
    non-guvernamentale şi părea ciudat, pe atunci, ca o instituţie publică să
    organizeze o consultaţie cu cetăţenii. Ani întregi ne-am luptat pentru a
    dobândi recunoaştere şi am reuşit să deschidem puţin dialogul dintre sectorul
    non-guvernamental şi instituţiile publice. Dar acum acest dialog pare a se
    închide din nou.



    Vestea bună, consideră Oana Preda împreună cu ceilalţi reprezentanţi ai
    societăţii civile, este că spiritul civic, odată trezit la viaţă şi hrănit,
    rezistă. De aceea,2018 se anunţă a fi un an în care cetăţenii şi sectorul
    non-guvernamental vor trebui să-şi analizeze modul de intervenţie şi să caute
    metode inovative de a convinge autorităţile că nu trebuie să guverneze singure.
    De altfel,există acte
    normative potrivit cărora cetăţenilor li se garantează consultarea şi
    participarea la luarea deciziileor care-i privesc direct. Oana Preda: Există nişte obligaţii clare pe care
    autorităţile publice trebuie să le respecte. De pildă, punerea în dezbatere
    publică a actelor normative cu 30 de zile înainte ca ele să intre în dezbaterea
    autorităţilor ce trebuie să le adopte în final. Părţi din prevederile acestea
    legislative sunt complet ignorate în unele locuri din ţara asta. Dincolo de
    legislaţie, vorbim şi de anumite bune practici pe care le-am construit de-a
    lungul timpului care, chiar dacă nu sunt cuprinse în legislaţie, ele nu trebuie
    ignorate.


    Grupurile de iniţiativă civică păstorite de către CERE au dobândit,
    în cei doi-trei ani de funcţionare, experienţa necesară implicării în acest
    proces decizional, ne asigură Oana Preda: Au foarte multă legitimitate în cartierele lor, au
    început să aibă un impact sporit şi la nivelul autorităţilor publice locale. Mă
    refer mai ales la Grupul de Iniţiativă din Lacul Tei care, în vara asta, a
    reuşit destul de rapid să oprească construcţia unui grup statuar pe spaţiul verde.
    Reuşita asta se datorează şi faptului că ani de-a rândul au perseverat în
    iniţiativele lor, au comunicat cu oamenii din cartier şi le-au câştigat
    încrederea, au perseverat în comunicarea cu primăria de sector… De aceea, în
    vara asta nu le-a fost greu să mobilizeze un număr mare de oameni ca împreună
    să convingă primăria sectorului 2 să nu mai pună statuile alea în parc, ci
    undeva, la intrare, într-un spaţiu care era deja betonat pentru a nu ocupa
    spaţiul verde. Alte grupuri au hotărât să se transforme în asociaţia
    non-guvernamentale şi asta e o dovadă de maturitate a grupului respectiv care
    doreşte să depăşească stadiul de grup informal şi să devină asociaţie
    constituită conform legii.



    Prin urmare, acum nu
    aşteaptă decât ca autorităţile publice să manifeste ceva mai multă deschidere
    către dialogul cu cetăţenii, dar să se şi implice în marile proiecte de pe
    agenda publică. Oana Preda, directoarea executivă a Centrului de resurse pentru participare publică: Pe măsură ce guvernul îşi dovedeşte limitele
    în anumite domenii, sunt organizaţii care se apucă să facă anumite lucruri în
    locul guvernului cum ar fi să construiască spitale sau o casă pentru părinţii
    copiilor cu cancer care vin cu ei la spital şi au nevoie să înnopteze undeva.
    Dar peste jumătate de an, ce-o să facem? O să construim noi autostrăzi pentru
    că autorităţile nu fac asta? Dar pe unde o să meargă implicarea asta a unor
    organizaţii civice de a face ce nu face, de fapt, statul?

  • Invitaţie la Biblioteca vie

    Invitaţie la Biblioteca vie

    Pentru început, în bibliotecă au fost opt “cărţi”, cu suflet, ce au putut fi împrumutate de “cititorii” din “bibliotecă” şi citite din scoarţă în scoarţă. Este vorba de “BIBLIOTECA VIE”, un eveniment de presă organizat de grupul “Decid pentru mine!”, primul grup de iniţiativă civică din România format din persoane cu dizabilităţi psihosociale.



    Am luat pe rând câte o carte din “Biblioteca vie” dorind să-i aflu povestea, ca într-o bibliotecă adevărată, cu deosebirea că aici, întrebările ce îţi vin pe parcursul lecturii pot fi adresate direct personajului principal.



    Cătălin are 37 de ani şi cu trei ani în urmă a avut un prim episod psihotic, în care dintr-un fost introvertit, a început să ţipe, iar diagnosticul său a fost schizofrenie paranoidă. Până atunci făcuse Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Facultatea de Administraţie publică şi fusese angajat în mai multe locuri. Motto-ul cărţii pe care a reprezentat-o în Biblioteca vie” este: în noi stă puterea de a face ceea ce ne propune”. De ce? Eu aşa sunt de mic: tot ce mi-am propus, am reuşit, chiar dacă cu mari sacrificii. Am fost mai introvertit şi am avut foarte mult timp la dispoziţie şi când eşti singur, ce poţi să faci, tot felul de lucruri, de exemplu să îţi înnozi degetele de la mâini, cum fac toţi copiii. Eu pot folosi şi picioarele ca să apuc, pot să-mi sucesc mâinile…Ca să vă dau un exemplu, când am avut episodul psihotic, am fost legat şi nu au reuşit să mă ţină legat, mă dezlegam singur, ca Houdini.”



    După episodul psihotic nu a mai reuşit să se angajeze decât ca paznic şi a tras un semnal de alarmă: Asta facem noi, muncim, muncim, tragem tare şi zicem că suntem bine, mai bem o cafea, hai că mai facem un duş fierbinte, fiecare are secretele lui, al meu e duşul fierbinte. Cel mai bine e să fii relaxat..”



    L-am ales din “Bibliotecă” apoi pe Filip. Acesta are 41 de ani şi este licenţiat al Facultăţii de drept, Universitatea Bucureşti, colaborator în prezent la Active Watch, a lucrat în presă, este pasionat de literatură, istorie şi munte. Dar a fost diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară şi de atunci a trebuit să-şi schimbe planurile:



    “Nu mai pot să ajung unde voiam pe la 19-20 de ani, asta îmi este clar. Dar sunt mai echilibrat ca înainte, mai împăcat, totuşi mai pot să ajung măcar pe la jumătatea drumului sau poate chiar mai sus, depinde de înprejurări, depinde şi de voinţa mea. M-am simţit la graniţa dintre două lumi. Sunt pe linia de graniţă şi nu prea pot pătrunde în altă parte, decât prin job-uri precum curier şi asta mă frustrează.”



    Şi pentru că a ales să fie una dintre cărţile menite să ne convingă să mai reducem din prejudecăţile ce-i privesc pe oamenii cu probleme psihosociale, Filip are şi câteva sugestii: “În occident patronii angajează persoanele cu dizabilităţi beneficiind de anumite facilităţi fiscale, care există şi aici, dar pe patronii de aici nu-i prea interesează. Apropo de sugestii, aş avea propunerea să se facă o emisiune la centrul Trepte al spitalului de psihiatrie Obregia. Acolo sunt mult mai multe cărţi, aşa se pot schimba mentalităţi. Sunt destui, nu ştiu exact câţi, pentru că unii reuşesc să se angajeze, vin o perioadă, mai pleacă, dacă au eşecuri în societate, revin.”



    Andreea are 28 de ani şi, cu patru ani în urmă, când îşi încheia studiile de masterat în Teoria artei, a experimentat un episod grav de depresie. A ales să fie o carte vie, pentru că vrea să contribuie la o mai bună înţelegere a oamenilor cu probleme psihosociale. Care e povestea ei? “Brusc mintea mea a refuzat să colaboreze cu mine. Am preferat să mă retrag cu totul, să mă autoizolez, să aştept să treacă acea perioadă pe care nu puteam să o gestionez în niciun fel singură, am fost internată. Lucrurile au revenit la normal după o perioadă destul de lungă şi am încercat să-mi continui viaţa de unde am lăsat-o. A fost ceva înşelător cumva, am început să mă implic în proiecte destul de măreţe, care, din păcate, au eşuat şi care m-au adus din nou iarăşi în acea perioadă neagră din viaţa mea, pe care ştiam deja cum să o iau. N-am mai fost atât de panicată, am aşteptat să treacă şi din nou mi-am revenit. În prezent încerc să fac cât pot de bine ceea ce fac acum, în afară de proiectul acesta în care sunt implicată, cu Active Watch, lucrez cu sora mea în atelierul ei de ceramică.”



    Carmen are 24 de ani şi este absolventă a Facultăţii de comunicare şi relaţii publice. În prezent lucrează într-un ONG de management artistic, şi cu un an în urmă a fost disgnosticată cu depresie unipolară. Primele semne au fost dificultăţile de a face lucruri absolut normale pentru noi toţi: “Să mă ridic din pat, să iau papucii în picioare, e mult prea greu pentru mine, aşa că mai bine stau în pat. Cu timpul am putut să vorbesc despre problema mea, am putut să le spun alor mei, am putut să le spun colegilor mei de serviciu că am o problemă şi au fost deschişi şi m-au acceptat, dar au fost şi oameni care m-au întrebat dacă chiar am nevoie de aşa ceva, dacă nu mă îngrijorez mai mult decât e cazul.”



    Carmen este o carte foarte vie şi vrea să transmită acest mesaj: “Nu eu, acum, sunt cea care vorbeşte prima dată de depresie, s-a vorbit în multe alte cărţi. Sunt opere de artă, cărţi extraordinare scrise pe tema asta. Eu am ales să mă expun, mă văd spărgând un tabu care există, pentru că noi asta facem în momentul ăsta. Pe mine m-a ajutat foarte mult o carte pe care am găsit-o de curând, “Demonul amiezii” scrisă de Andrew Solomon; e cartea care pe mine efectiv m-a trezit.”



    Am ajuns astfel la sfârşitul lecturii , însă trebuie să fim atenţi în continuare la conţinutul cărţilor încă necitite.