Radio România Internațional

Tag: Institutul European pentru Egalitate de Gen

  • Egalitatea de gen în pandemie

    Egalitatea de gen în pandemie

    Din doi în doi ani, Institutul European pentru Egalitate de gen, agenție a UE cu sediul la Vilnius, publică Indexul European al Egalității de gen, un studio amplu care analizează raporturile din bărbați și femei potrivit mai multor indicatori. În 2021, conform acestei cercetări, România, cu un punctaj de 54,5 din 100, se clasează pe locul 25 din 27 de state-membre. Scorul său este cu 13,5 puncte mai mic decât cel mediei Uniunii Europene. O analiză a acestui clasament ne oferă acum Oana Băluță, publicistă și conferențiară universitară la Facultatea de Jurnalism și Științe ale comunicării din cadrul Universității București.


    De-a lungul anilor România s-a menținut la coada clasamentului. Pentru anul 2021 inegalitățile cele mai pregnante în erau întrunite la doi indicatori. Primul este indicatorul putere unde România acumulase 34,7 puncte. Aici inegalitatea se accentuase în raport cu anul 2020. Un alt indicator care arăta inegalități de gen majore era cel care se numește timp. Indexul European al Egalității de Gen măsoară decalajele de gen în mai multe domenii: muncă, bani, cunoaștere, timp, putere, sănătate, violență și inegalități intersectoriale. Dar, dincolo de aceste cifre legate de anul 2021, e important să reținem faptul că aceste date ne spun că progresul înregistrat de România este mult mai lent în comparație cu schimbările din celelalte state membre ale Uniunii Europene, iar falia dintre România și celelalte state din Uniunea Europeană se adâncește.



    În Indexul egalității de gen, indicatorul putere se referă la puterea a lua decizii politice și economice. Aici România are nevoie de cea mai mare îmbunătățire a echilibrului de gen, deciziile cu cel mai mare impact economic și politic fiind luate preponderant de bărbații, deși ele afectează și totalitatea femeilor, comentează Oana Băluță. Domeniul putere examinează diferențele de reprezentare în grupuri politice și economice. Dacă noi ne uităm în zona politicii, vedem că ponderea de reprezentare a femeilor în guvern sau în Parlament sau în consiliile locale și primării este extrem de redusă. Schimbarea asta se face tot printr-o asumare politică în rândul partidelor politice pentru că, în democrația reprezentativă în care noi trăim, partidele politice sunt principalele platforme prin intermediul cărora candidează persoanele pentru o funcție politică. Tot partidele politice construiesc ierarhii în funcție de femeile și bărbații de pe listă. Și, dacă facem o analiză a acestor liste electorale, vedem că, pe de o parte, în etapa de nominalizare a candidaților, partidele nominalizează mult mai puține feme, nici măcar până în 30%. Și observăm că pe locurile eligibile femeile sunt mult mai puțin nominalizate comparativ cu locurile neeligibile și desigur cu bărbați. Așadar, partidele politice își asumă și echilibrul de gen în politică.



    Un exemplu de decizii politice sau politici publice dezirabile care ar putea restabili echilibrul de gen sunt cele care vizează responsabilizare echitabilă a bărbaților și a femeilor. De pildă, conform Indexului Egalității de Gen, numărul româncelor angajate pe piața muncii este mult mai redus decât al bărbațiilor. Cauzele acestei situații sunt descrise tot de Oana Băluță. În comparație cu celelalte state din Uniunea Europeană, în România femeile petrec un mare număr de ore făcând munci de îngrijire și munci domestice. Iar această deresponsabilizare a bărbaților în gospodprie are și consecințe cât se poate de concrete: de la supraaglomerarea muncilor și mai puțin timp liber la o pondere a femeilor în populație ocupată mult mai redusă în perioada 2016-2020. Între 2016 și 2020 am avut cel mai scăzut nivel de participare a femeilor pe piața muncii comparativ cu bărbații din ultimele două decenii și jumătate. Iar cauza principală, așa cum este ea identificată de femei, o constituie îngrijirea adulților, a persoanelor cu dizabilități sau a copiilor. Asta știm dintr-un alt studiu publicat în luna decembrie a anului trecut, un studiu care se uită la inegalitățile economice de gen în România.



    Spre deosebire de anii trecuți, în 2021 Indexul Egalității de Gen nu a cuprins date referitoare la violența domestică. Totuși, un Eurobarometru recent arată că 77% dintre femeile din Uniunea Europeană consideră că pandemia de COVID-19 a dus la creșterea violenței psihice și fizice împotriva femeilor în țara lor. Oana Băluță. Din păcate știm și din datele pe care le-au colectat organizațiile non-guvernamentale sau din datele comunicate de poliție că violența a crescut în perioada pandemiei. Nu doar că a crescut violența, dar a crescut incidența anumitor tipuri de violență, inclusiv violență sexuală. În același timp, felul în care instituțiile statului în România au abordat tematica violenței arată iarăși că pandemia s-a așezat pe un context de inegalități structurale, inclusiv în domeniul prevenirii și al combaterii violenței.






  • Provocările migraţiei şi violenţa contra femeilor

    Provocările migraţiei şi violenţa contra femeilor

    Semnatară a Convenţiei Consiliului Europei privind
    combaterea violenţei împotriva femeilor, România are, de asemenea, din 2012 o
    lege contra violenţei în cadrul familiei care prevede şi emiterea ordinelor de
    protecţie contra agresorilor. Cu toate acestea, statisticile nu sunt foarte
    încurajatoare: 30% dintre românce au suferit o formă de violenţă fizică şi/sau
    sexuală, dar numai 23% dintre acestea au raportat autorităţilor de poliţie cele
    mai grave incidente. De altfel, violenţa contra femeilor e, din păcate, un
    fenomen mult mai răspândit în Europa decât s-ar putea crede la prima vedere. Jurgita Peciuriene, expertă în cadrul Institutului European pentru Egalitate de
    Gen, – agenţie a UE cu sediul la Vilnius -, ne oferă cele mai noi date în
    această privinţă. Potrivit datelor provenite de la Agenţia UE pentru
    Drepturile Fundamentale, 33% dintre femei au experimentat diverse forme de
    violenţă fizică sau sexuală de la vârsta de 18 ani. 18% dintre femei au fost
    urmărite pentru a fi agresate, iar 55% au trecut prin episoade de hărţuire
    sexuală. Dacă ne referim la hărţuirea sexuală, în general, bărbaţii aflaţi în
    funcţii superioare sunt cei practică hărţuirea. În cazul violenţei domestice,
    de cele mai multe ori femeile suferă din cauza acţiunilor partenerului intim,
    fie că e vorba de partenerul actual, fie de cel din trecut. Din păcate, este un
    fenomen foarte răspândit, iar casa nu e cel mai sigur loc pentru femei.


    În cazul femeilor care părăsesc România pentru un loc de muncă sau o
    viaţă mai decentă în alte ţări din UE, violenţa îmbracă aspecte specifice şi
    foarte diferite faţă de speranţele iniţiale. Silvia Dumitrache, Preşedinta
    Asociaţiei Asociaţiei Femeilor Române din Italia, ne introduce puţin în
    universul celor afectate de fenomenul violenţei. Multe dintre femeile
    care ajung în Italia sunt afectate de violenţa domestică încă din România. Un
    motiv principal al multora din ele de a părăsi România este exact acesta. O
    primă formă de violenţă prin care trec femeile care migrează se întâmplă chiar
    în România, în sensul că trebuie să se rupă de familie şi de copii. Nu toate
    femeile conştientează acest lucru, ele oricum au imboldul de a se sacrifica şi
    de multe ori, nici nu au ales. O altă formă de violenţă e faptul că trăiesc
    izolate, închise în casă, fără să aibă acces la viaţă socială şi la viaţă
    privată. Mă refer la cele care muncesc ca îngrijitoare în casele italienilor.
    Ele au doar o zi pe săptămână liberă, dar nu reuşesc să aibă viaţă privată.
    Uneori, muncesc şi fără acte, ceea ce e iar o formă de violenţă.


    Multe românce din Italia sunt victimele unui tip
    foarte special de violenţă: traficul de fiinţe umane în scopuri de muncă. O
    parte din cazurile lor – care pot descrise cu uşurinţă drept sclavie modernă – au fost prezentate şi în presa
    internaţională, în special cele din provincia Ragusa din Sicilia. Silvia
    Dumitrache: În special, în acea zonă, cele mai multe sunt femei. Din
    nefericire, cele mai multe dintre femei sunt de origine română. Trăiesc în
    nişte condiţii greu de imaginat, în locuinte improvizate cu pereţi de carton,
    uneori împreună cu copiii. Acolo, în Sicilia, nu prea au acces nici la apă
    potabilă, nici la internet pentru a comunica, a se informa şi a cere ajutor.
    Trăiesc izolate la kilometri distanţă de prima localitate. Nu au acces nici la
    unităţi sanitare. Copiii nu sunt înscrişi la şcoală. Mai mult, dat fiind că
    acest mod de locuire nu este recunoscut ca atare în Italia, aceste persoane nu
    au nici măcar documente legale de şedere. Ele nici nu există din punctul de
    vedere al autorităţilor italiene.


    Plecată din
    România în Spania în 2003, Sabina a părăsit atunci un post de profesoară de
    geografie pentru a-şi urma soţul. La capătul celor 14 ani de scurşi de atunci,
    ea a ajuns să lucreze, în Madrid, la un centru de recuperare pentru femeile
    victime ale violenţei domestice. Aici a cunoscut mai îndeaproape problemele
    femeilor maltratate şi, mai ales datorită directoarei acestui centru, a reuşit
    să-şi explice şi propriile suferinţe. Am trecut şi eu printr-o situaţie destul de
    dificilă, dar n-am ajuns în niciun centru de recupare sau adăpost, deşi mi s-a
    făcut această ofertă. Aşa suntem educate noi, româncele, ca indiferent ce se
    întâmplă să nu mergem la poliţie, să nu denunţăm, să nu spunem nimănui ce ni se
    întâmplă… Eu am trecut peste asta şi am reuşit să-mi spun povestea, să
    povestesc ce mi s-a întâmplat. A fost un caz de violenţă domestică psihologică.
    Eu, în România, am absolvit o facultate. Faptul că am ajuns în Spania şi nu am
    mai practicat meseria pentru care mă pregătisem, ajunsese să mă deprime puţin.
    Am venit aici împotriva dorinţei mele unde eram şi sunt singură, fără rude.
    Trebuia să fac numai ce mi se spunea, mereu apăreau discuţii…


    Viaţa ei era dominată de fostul soţ, consideră acum
    Sabina. Cum a reuşit să scape de acea dominaţie? În primul rând, a primit
    ajutor psihologic,     povesteşte ea în continuare. Şefa mea directă m-a trimis
    la terapie. A trebuit să stau de vorbă cu un psiholog specializat în violenţă
    domestică. Şi aşa am aflat ce problemă am, căci nu o conştientizasem până
    atunci. Aici am crezut că problemele legate de bani, de copii, de stresul
    zilnic, de probleme adiacente – cum ar fi faptul că nu locuiam singuri în
    acelaşi apartament mă făceau să nu-mi dau seama prin ce trec. Eram cumva
    obligată să mă închid în mine, căci dacă începeam să le povestesc părinţilor,
    surorii sau socrilor mei prin ce treceam, eu ajungeam să fiu cea învinuită că
    sunt cea nebună sau cea rea. Eu am văzut destule cazuri şi în cei cinci ani de
    când lucrez pentru această doamnă, am descoperit diverse poveşti de viaţă ale
    femeilor. În momentul în care eşti dependentă emoţional de o anumită persoană -
    în cazul meu de fostul soţ – şi încerci ca totul să iasă bine şi să nu se
    întâmple lucruri rele din cauza ta – crezând că tu eşti de vină -, toate astea
    te fac să uiţi de tine şi să te pui pe ultimul loc.



    Pe lângă aceste efecte emoţionale şi psihice,
    violenţa contra femeilor are şi consecinţe economice. Potrivit Institutului
    European pentru Egalitate de Gen, doar costurile violenţei domestice se ridică
    la 109 miliarde de euro anual, ele totalizând preţul asistenţei medicale, al
    serviciilor specializate de protecţie a femeilor, dar şi costurile economice
    referitoare la absenţa de la muncă.