Recent, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală a început publicarea amplei lucrări intitulată Atlasul culturii. Dedicat căminelor culturale din spațiul rural, primul volum documentează exhaustiv trecutul și prezentul acestor așezăminte, oferind în același timp și sugestii privind viitorul lor. Detalii ne oferă, directoarea generală Carmen Croitoru:
Este vorba de un program de cartografiere a culturii pe care l-am început în 2014 când am reorganizat Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală. La momentul acela erau foarte puține date statistice și studii de profunzime sau cercetări pentru zona culturală. În afară de activităţile culturale vizibile şi publice, restul lucrurilor erau oarecum neînțelese sau neexplicate, motiv pentru care am generat acest studiu care a început cu atlasul căminelor culturale din rural. Noi ne-am zis că cele mai importante celule de infrastructură culturală din mediul în care trăiesc 47% din locuitorii României reprezintă o primă treaptă de contact cu activităţile culturale şi de educație culturală. Sigur că am găsit o situație neașteptată pentru că cifrele nu corespund evident unor realități și am constatat că din 7100 de așezăminte culturale, câte erau la ultima numărătoare statistică din 1990, au mai rămas active doar 125, ceea ce este îngrijorător. Restul au activitate ocazională sau se înscriu într-o dinamică foarte periculoasă de sărbători populare sau de festivism. În orice caz nu-și mai îndeplinesc bine funcția.
Deși, în prezent, căminele culturale de la sat sunt considerate a fi fost înființate în perioada comunistă în scopuri strict propagandistice, istoria lor urcă mult în timp. Însă, multe dintre aceste așezăminte s-au dezvoltat în perioada interbelică, sub îndrumarea Fundațiilor Culturale Regale, instituția publică însărcinată cu sprijinirea culturii și politicile culturale ale vremii. Pe atunci, rolul lor era mai complex, cuprinzând și o anumită acțiune de civilizare și de educare a satului considerat ca rămas în urmă în unele privințe. Istoria lor pre-comunistă și comunistă este prezentată în capitolul semnat de Andrei Răzvan Voinea. Despre celelalte capitole ne vorbește tot Carmen Croitoru:
Celelalte capitole sunt niște capitole mult mai pragmatice și mai concrete legate de cheltuielile pentru cultură ale autorităților publice. Este un capitol care analizează infrastructura fizică, dotările și stadiul de conservare a clădirilor acestor cămine culturale. Există şi un capitol important de resursă umană și acolo. Și, evident, am scris şi un capitol în care am povestit puțin cam ce tipuri de activități culturale se desfășoară în aceste locuri. Avem şi un bogat material documentar fotografic făcut de cei doi care au făcut partea de teren, Bogdan Pălici şi Alina Savu, niște cercetători foarte dedicați și care au bătut vreo două veri satele României ca să fotografieze foarte multe cămine. Nu am putut include, evident, în volum toată arhiva fotografică strânsă, dar pentru noi a fost a fost o foarte bună ocazie de a face o cercetare socio-culturală ca pe vremea sociologului Dimtrie Gusti, în interbelic.
La final, după prezentarea tuturor datelor, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală le pune la dispoziția celor îndrituiți cu formularea și aplicarea politicilor culturale. Carmen Croitoru:
Primul vizat este Ministerul Culturii care și-a propus, de altfel, să facă o modificare a legii așezămintelor culturale unde sunt cuprinse aceste cămine culturale. Dar ne adresăm şi autorităţii localepentru că, în urma descentralizării, responsabilitatea financiară și chiar politică pentru aceste lucruri se găsește la autoritatea locală. Noi oferim suficiente date și premise și date statistice și argumente pentru ca cei abilitați să facă politici culturale, să le genereze. Oricine are interes, inclusiv la nivel politic, poate să recupereze acest material pentru că acolo se regăsesc inclusiv propuneri din partea noastră. Una dintre propuneri este aceea de a trezi interesul tinerilor absolvenți din învățământul vocațional pentru a face niște stagii în aceste cămine culturale. Toți rămân la oraș după ce au terminat facultăți de artă, gândindu-se să obțină un post într-o instituție publică la oraș, dar nimeni nu mai vrea să se ducă să facă măcar un an sau doi de practică culturală culturală în zonele rurale unde oamenii ăia chiar ar avea nevoie. Toată lumea se îngrămădeşte la oraș și toată lumea țipă că nu sunt destule posturi pentru a angaja tineretul sau a face stagiatura. Probabil că, la sat, e o soluție.
Al doilea volum din Atlasul culturii se pregătește deja și va fi dedicat bibliotecilor publice, la rândul lor vectori de educație civică și culturală neglijate precum căminele rurale.
