Radio România Internațional

Tag: intelectual

  • Aproape totul despre Mineriade

    Aproape totul despre Mineriade

    În politologie ca şi în istorie, termenul de mineriadă
    a fost creat de români, pe vremea tranziţiei de la comunism la democraţie.
    Aceasta ar însemna deplasarea unor grupuri însemnate de oameni dintr-o anumită
    categorie profesională pentru a exercita o presiune fizică, violentă chiar,
    asupra factorilor politici de decizie sau chiar a unor grupuri de oameni de
    altă opinie.

    Minerii din Valea Jiului au venit la Bucureşti la începutul anului
    1990, la doar câteva săptămâni de la Revoluţia anticomunistă, au venit şi în
    1991 şi au încercat un come-back în 1999. Cea mai cunoscută este, însă,
    mineriada din 13-15 iunie 1990, soldată cu numeroase victime şi atrocităţi
    împotriva locuitorilor Bucureştiului şi a politicienilor de opoziţie. Acea
    dezlănţuire oarbă de violenţă a schimbat cursul istoriei românilor şi simpatia
    internaţională faţă de lupta lor pentru libertate într-o expectativă
    dezamăgită, iar mulţi români au decis atunci să îşi părăsească ţara.

    În
    România, înlăturarea regimului comunist nu a fost un fenomen firesc, un proces
    negociat, lipsit de violenţă. România rămăsese ultima dintre ţările importante
    ale Estului European în care regimul comunist nu cedase puterea. De aceea,
    români au trebuit să iasă în stradă, să lupte şi să moară pentru înlăturarea
    comunismului, pentru libertate. A urmat o perioadă sinistră, în care societatea
    era frământată de incertitudini şi de nostalgii. Comunismul nu a dispărut, ca
    spălat de sângele celor căzuţi în această luptă. El rămăsese în mentalităţi, în
    aşteptări, în noua conducere.

    La scurt timp a devenit clar că structura
    interimară de conducere a României după înlăturarea dictaturii comuniste, aşa
    numitul Front de Salvare Naţională, avea intenţia de a se transforma într-un
    partid care va participa la alegerile anunţate pentru 20 mai 1990. Opoziţia
    politică incipientă, formată din partide foarte recent înfiinţate sau din
    partide istorice reactivate, cerea tot mai insistent respectarea principiilor
    democratice în viaţa politică şi acuzau FSN-ul de reintroducerea dictaturii, a
    unui comunism fără comunişti sau a unei puteri cu liderii din rândul al doilea
    al fostului partid unic. Atunci, la începutul anilor 90, a apărut ca soluţie
    pentru aceste dispute politice debarcarea în forţă în Bucureşti a unor
    contigente numeroase de mineri din Valea Jiului, regiune aflată la aproape 400
    de km de capitală.

    Minerii din Valea Jiului au devenit celebri când, în 1977,
    au avut îndrăzneala să se opună lui Ceauşescu şi să facă o grevă. Erau o clasă
    profesională care lucra în condiţii extrem de grele, unită şi dură. Atunci, în
    1977, se opuseseră comunismului care se considera un regim politic al
    muncitorilor.

    În 1990 ajunseseră sperietoarea democraţiei, braţul violent al
    unui regim considerat cripto-comunist. Alegerile din 20 mai 1990 au fost
    câştigate zdrobitor de Frontul de Salvare Naţională iar Ion Iliescu, primul
    lider al României după Ceauşescu, devenea oficial şi prin sufragiu universal
    şef al statului. În acel moment, noile autorităţi, întărite şi de succesul
    electoral, au decis să nu mai tolereze demonstraţia-maraton care de desfăşura
    de 2 luni în Piaţa Universităţii. Încercarea autorităţilor de a o dispersa, în
    ziua de 11 iunie 1990, a fost o aţâţare a focului ce avea să fie stins doar
    prin soluţia la modă, venirea minerilor. Şi au venit, ca un tăvălug, cu trenuri
    speciale, tocmai din Valea Jiului, au debarcat în Bucureşti, au călcat în
    picioare Piaţa Universităţii, au snopit în bătaie demonstranţii rămaşi dar şi
    orice trecător întâmplător, mai ales dacă arăta a intelectual sau nu îşi
    exprima susţinerea entuziastă pentru acţiunea lor sălbatică. Au devastat sedii
    de partide de opoziţie şi de ziare critice la adresa noilor lideri ai României.

    Atunci, în iunie 1990, la Bucureşti, minerii au omorât oameni în bătaie,
    într-un număr ce nu a fost stabilit cu exactitate. Maltratările şi reţinerile
    abuzive au fost nenumărate şi niciodată elucidate. A urmat un sfert de secol de
    tăcere, în care istoria şi-a urmat cursul sincopat. Recentul val de inculpări
    la nivel înalt a responsabililor acelor zile readuce, brusc, în atenţia publică, acest subiect cu aer de
    istorie tristă.

  • George Enescu şi regimul comunist

    George Enescu şi regimul comunist

    Considerat cel mai mare compozitor român din toate timpurile, care a beneficiat de comentarii extrem de elogioase, George Enescu (1881-1955) are o operă impresionantă. Este trecut în istoria muzicii secolelor 19 şi 20 şi se bucură de recunoaştere internaţională. Dar Enescu nu are o biografie tocmai onorabilă. El beneficiază şi azi de un cult al personalităţii moştenit de la politica culturală a regimului comunist. Istoricii însă au descoperit în arhive că artistul şi intelectualul Enescu a fost cu mult inferior omului Enescu, colaborator al regimului comunist instalat în România cu sprijinul armatei sovietice începând cu anul 1945.



    În ciuda prieteniei arătate ocupantului şi regimului său marionetă, George Enescu a fost o ţintă pentru organele de urmărire informativă ale regimului comunist care l-au supravegheat îndeaproape. Istoricul Adrian Cioroianu, profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, a explicat acest paradox. ”George Enescu era o ţintă pentru că majoritatea intelectualilor, dacă nu toţi, erau o ţintă la începutul anilor ’50. Era o ţintă chiar dacă George Enescu a plecat într-o manieră atipică pentru exilul românesc, destul de comună pentru un intelectual de la sfârşitul anilor ’40. Plecarea lui a fost negociată. Înainte de a pleca din România, Enescu, care era absolut inocent în probleme de politică, s-a lăsat manipulat într-o manieră agresivă de către regimul comunist, începând cu un turneu în URSS în 1945 şi până la insistenţele soţiei, lui care îi spunea ce să facă în relaţia cu Petru Groza. Enescu a fost folosit într-o manieră atât de perversă şi lipsită de scrupule. A fost şi deputat în primul parlament ales în urma fraudei imense din ’46, la celebrele alegeri din 19 noiembrie, din partea Blocului Partidelor Democratice condus de PCR. După care a plecat, sau i s-a dat voie să plece, într-un turneu în America şi apoi a rămas în Occident. Din acest motiv a fost supravegheat. Toţi erau supravegheaţi, ar fi fost supravegheat cu siguranţă dacă rămânea în România. Elementul de noutate fundamental este că a fost supravegheat, deşi plecase cu voia regimului, deşi schimba scrisori cu Petru Groza.”



    Cultivarea ambiguităţii, atât faţă de prieteni, cât şi de duşmani, a fost una dintre esenţele stalinismului. Adrian Cioroianu consideră că naivitatea politică, oricum greu de măsurat, a lui George Enescu este un exemplu în ceea ce priveşte tratamentul la care poate fi supus un intelectual atunci când se află în anturajul unui regim criminal. ”Cazul lui George Enescu a fost în felul următor: în 1945 a fost invitat şi încurajat de regimul de la Bucureşti să facă un turneu în Uniunea Sovietică şi a fost uimit de primirea pe care a avut-o acolo. Lumea venea, săli de spectacole pline, a cântat cu David Oistrah. Întors în ţară, a fost folosit într-o manieră criminală. Era dus la întâlniri cu oameni ai muncii, la sediile ARLUS (Asociaţia Română pentru Legăturile cu Uniunea Sovietică), şi povestea celor care veneau despre succesul culturii în Uniunea Sovietică, în toamna anului 1945. De-asta spuneam că a fost naiv. Nu se compară cu scriitorul Sadoveanu care şi-a negociat orice fel de mişcare. Sadoveanu a fost un profitor şi un intelectual care a trăit în simbioză cu regimul. Nu-l putem suspecta de naivitate pe Sadoveanu. A fost un cămătar al propriului lui talent, s-a vândut pe bani şi pe avantaje, ceea ce nu a fost cazul lui Enescu. Groza cred că s-a bucurat că Enescu pleacă pentru că n-avea niciun fel de spirit politic şi nu glumesc atunci când spun că soţia lui îi spunea ce să facă şi cu cine să vorbească. În rest, el stătea, compunea, avea viaţa unui intelectual care efectiv trăia în lumea muzicii. Regimul a fost interesat să plece, cu condiţia să nu-l vorbească de rău. Nu-l văd compunând ode pentru pentru Stalin şi pentru Uniunea Sovietică. Dacă se încăpăţâna să rămână în ţară, avea toate şansele să moară într-o închisoare. Era sincer monarhist, sincer democrat, sincer pro-occidental, dar suficient de naiv ca să aibă impresia că lumea iubeşte arta în Uniunea Sovietică. Dar nu vedea şi partea cealaltă, că nu aveai ce iubi acolo: ori îl iubeai pe Stalin şi te plecai în faţa lui, ori te retrăgeai în lumea artelor şi încercai să rezişti cultural.”



    Dar Adrian Cioroianu crede că idealismul lui Enescu nu-l scuteşte de o privire critică din partea posterităţii. ”Ce trebuie să facă un intelectual? Care e rolul unui intelectual în momentul în care ţara dă de greu? Care e mesajul moral pe care îl transmite? În momentul în care ţara e cucerită, hai să plecăm la Paris? Ce-ar fi fost dacă regele Ferdinand pleca şi el la Paris, cu regina Maria, în timpul primului război mondial? Întreb: care e mesajul moral al unei plecări încurajate? Să spun foarte deschis că regimul avea nevoie de Egizio Massini, un dirijor care făcea tot ce îi spunea Petru Groza, avea nevoie de Matei Socor, care conducea Radioul naţional şi care fost o unealtă incredibilă a comunizării României, deşi venea dintr-o familie foarte bună. Comuniştii, de ăştia aveau nevoie. Din acest motiv era lăudat George Enescu, dar trebuia, în acelaşi timp, să stea la locul lui.”



    Relaţia privilegiată a lui Enescu cu regimul comunist a însemnat un beneficiu reciproc. Şi este încă un exemplu de cum naivitatea, ca şi buna intenţie, poate fi un ajutor dat terorii.