Radio România Internațional

Tag: interbelic

  • Fotografii din colecția Iosif Berman

    Fotografii din colecția Iosif Berman



    Arta fotografică din România s-a dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului al 19-lea. Iar Iosif Berman a excelat într-un domeniu fundamental pentru presă: fotografia pentru jurnalele scrise. Fotografia a avut un impact real asupra dezvoltării presei, ea înlocuind treptat grafica. Iar fotografia lui Berman a arătat măiestria autorului și diversitatea instantaneelor imortalizate. Era vremea în care fotografii încercau să suprindă totul, spiritul enciclopedic și atracția realității fiind baza culturală a oricărui fotograf.



    Berman s-a născut în 1890 la Burdujeni, în Bucovina, în nordul României de azi, și a murit în 1941 la București. Născut într-o familie evreiască, tatăl său a luptat în războiul de independență a României în 1877-1878 și a fost decorat. Unchiul său, fratele tatălui, a căzut însă la datorie. A urmat liceul în orașul Suceava și și-a dorit cu ardoare să ajungă fotograf, și a ajuns mai mult decât atât: a fost reporter fotograf sau fotojurnalist și fotograf oficial al Casei Regale a României, cea mai înaltă demnitate la care putea spera un artist fotograf. A făcut parte și din echipa de studenți sociologi conduși de Dimitrie Gusti care au plecat în campanii de cercetare a lumii rurale din anii 1930, unul dintre vastele proiecte cultural-științifice ale României interbelice.



    Jurnalista Adina Ștefan este în posesia unei colecții impresionante din fotografia lui Iosif Berman, donată de Luiza Berman, una dintre fiicele fotografului. Adina Ștefan a răspuns la o întrebare adesea formulată care privește ucenicia artistului, având în vedere că nu există mărturii scrise despre perioada tinereții lui Iosif Berman. “Lumea s-a întrebat unde a învățat meseria și arta fotografică de a venit la București așa de temeinic pregătit? În zona de unde venea el, a Bucovinei, care fusese sub administrație austro-ungară, erau foarte mulți fotografi, mai ales fotografi evrei, care câștigau premii importante cu expozițiile de la Paris. Se întorceau în țară, își făceau meseria, și, bineînțeles, cine voia avea de la cine să învețe. Berman a avut de la cine să învețe pe unde a umblat, n-a pierdut timpul. În plus, era un om cultivat, din liceu vorbea franceza și germana, plus că era foarte talentat la desen.“



    Talentul de artist fotograf al lui Berman a fost repede observat, iar mari cotidiane precum Adevărul și Dimineața i-au solictat serviciile. A lucrat și pentru instituții străine de presă precum prestigioasele Associated Press și New York Times, ca și pentru Scandinavian Newspaper Press. Ca orice celebritate și Berman a avut un supranume, unul care rezuma cea mai mare calitate a lui: “ochiul” de fotograf. Adina Ștefan. “E cunoscut de cei care sunt familiarizați cu epoca și activitatea lui Berman ce spunea Geo Bogza, cu care a fost în redacțiile ziarelor Adevărul și Dimineața. Îi spuneau omul cu o mie de ochi pentru că unde mergeau ei cu echipa, reporterul, fotoreporterul și șoferul, fiindcă adesea când se întorceau de pe teren, până să ajungă la redacție el începea să le spună: ați observat cutare lucru? Erau lucruri pe care adesea ceilalți nu le remarcaseră. Și erau importante în ilustrarea materialelor.”



    Răsfoind albumul “Iosif Berman. Maestrul fotoreportajului românesc interbelic” editat de Biblioteca Națională a României în 2013, cititorul poate să constate marea diversitate și vitalitate a operei lui Berman. În secțiunea “București, anotimpuri” au fost incluse fotografii-unicat cu peisaje din Bucureștiul cotidian din care vedem dezvoltarea capitalei României începând din anii 1880. De fapt, marea majoritate a fotografiilor din album sunt din Capitală. Clădirile-emblemă ale Bucureștiului au fost surprinse de Berman la câteva zeci de ani de la ridicarea lor ori altele chiar în timpul construirii lor. Nu lipsesc marile bulevarde Kiseleff și Calea Victoriei, oamenii fiind punctele de atracție principale pentru obiectivul aparatului fotografic al lui Berman. Animația străzii, monumentele de for public și chiar firmele ziarelor unde a lucrat, Advărul și Dimineața, transpun cititorul într-un alt timp.



    Iosif Berman însă are un ochi și pentru viața oamenilor simpli. În atenția lui intră și cartierele oamenilor defavorizați, străzile nepavate și inundate în timpul ploilor, prezența animalelor domestice, îmbrăcămintea sărăcăcioasă. Însă și în universul lumii periferice observăm moduri de petrecere a timpului liber, imagini din bazaruri, din berării, piețe și spații publice. Prezențe ale civilizației se simt și în cartierele mărginașe, una dintre acestea fiind transportul public de autobuze.



    Nu putea lipsi din imortalizările lui Iosif Berman propria artă. Este un procedeu artistic autoreferențial folosit și în alte arte, deci și în cea fotografică. Aminteam de fotografierea firmelor ziarelor Adevărul și Dimineața ca trimitere la propria profesie, cea de fotojurnalist. Însă el continuă cu fotografierea unui fotograf și suprinde un fotograf din parcul Cișmigiu și pe cei doi bărbați, o femeie și un câine din fața obiectivului care formează o adevărată postură iconică. Nu mai puțin iconică este și fotografia în care doi fotografi “ambulanți”, cum îi denumește Berman, cu mini-aparatele foto la ochi, fotografiază strada fiind “în timpul funcțiunii”.





  • Reforme monetare în România interbelică

    Reforme monetare în România interbelică

    După încheierea Primului Război Mondial, România Mică devenea România Mare. Victoria Antantei aducea României aliate alipirea Basarabiei, Bucovinei, Banatului şi a Transilvaniei la Vechiul Regat. Dar România Mare se confrunta cu o situaţie economico-financiară precară şi trebuia să integreze noile provincii. Bugetul dezechilibrat de refacerea artificială prin emisiune continuă din partea Băncii Naţionale, devalorizarea leului şi neplata datoriilor externe ducea la dezorganizarea întregului sistem administrativ. Sub conducerea lui Vintilă Brătianu, Ministerul de Finanţe al României avea să continue un plan de consolidare economică iniţiat de precedentul ministru, Nicolae Titulescu.



    Istoricul Ioan Scurtu, care s-a referit la principalele etape ale reformării fiscale din anii 1920: Nicolae Titulescu a fost cel dintâi ministru de finanţe care a elaborat o lege — de altfel complexă şi stufoasă, motiv principal pentru neaplicarea ei — care introducea principiul progresivităţii, aşadar în funcţie de mărimea veniturilor, dar şi impozitul pe venitul global. Cei care obţineau venituri din mai multe surse plăteau un impozit cumulat pentru această sumă globală. Practic, Vintilă Brătianu a reluat ideile de bază ale lui Nicolae Titulescu. Din iniţiativa lui, s-a adoptat, în februarie 1923, o nouă lege, care avea, în esenţă, acelaşi conţinut, cu deosebirea că erau mai puţine categorii de venituri.”



    Politica financiară a lui Vintilă Brătianu s-a concentrat asupra modernizării sistemului fiscal românesc şi asupra respectării principiului echilibrului bugetar. Proiectul de lege a contribuţiilor directe, elaborat sub stricta sa îndrumare şi votat în Parlament în 1923, a răspuns cerinţelor de modernizare a sistemului fiscal din România. El va avea un impact pozitiv asupra valorii şi a structurii veniturilor bugetare. Noul sistem de repartizare a cheltuielilor reprezenta un pas important în consolidarea situaţiei financiare a României interbelice. Revine cu detalii Ioan Scurtu: De asemenea, această lege introducea o protecţie specială pentru veniturile obţinute din activităţile industriale. Vintilă Brătianu era adeptul politicii prin noi înşine”, a politicii care să ducă la dezvoltarea economiei şi, în special, a industriei. El susţinea că în urma războiului şi prin actele de unire, România îşi câştigase întregirea şi independenţa politică, dar era nevoie şi de independenţa economică. Vintilă Brătianu credea că independenţa politică era imposibilă în absenţa independenţei economice. Această reformă de care menţionăm avea scopul de a sprijini dezvoltarea economică a României, cu deosebire a industriei. Cadrul era guvernarea liberală, cea mai lungă din întreaga perioadă interbelică, care a durat mai mult de patru ani, din ianuarie 1922 până la sfârşitul lunii martie 1926. De altfel, această perioadă este caracterizată de adoptarea unei noi Constituţii, care prevedea naţionalizarea bogăţiilor subsolului. Pe această bază, s-a adoptat şi o legislaţie care să permită aplicarea concepţiei liberale prin noi înşine”, asigurând refacerea şi dezvoltarea într-un ritm accelerat a economiei naţionale. Aş menţiona faptul că, în 1928, la zece ani după Unire, nivelul de dezvoltare industrială a României era aproape de două ori şi jumătate mai mare decât cel dinaintea primului război mondial.”



    Provocările pentru funcţia de ministru al finanţelor au fost importanţa economică deosebită a graniţei dunărene şi valorificarea petrolului românesc. Lui Vintilă Brătianu i se recunoaşte meritul în identificarea dificultăţilor întâmpinate de economia naţională ca urmare a prezenţei importante a capitalului străin în industria petrolieră din România. Brătianu este omul politic care a stabilit principalele coordonate ale unei politici energetice naţionale. Conform principiului liberal prin noi înşine”, Vintilă Brătianu a insistat asupra utilizării optime a resurselor petroliere din România în condiţiile creşterii cererii de energie nu doar pe plan intern, ci şi mondial.



    Ioan Scurtu: Reforma lui Nicolae Titulescu a fost importantă pentru că a stabilit o anumită direcţie. Vintilă Brătianu a dat conţinut acestei reforme, în sensul că a stabilit ce să se facă cu sumele care ajungeau în bugetul statului, dincolo de achitarea salariilor şi a pensiilor, deşi erau foarte puţini cei care beneficiau, la vremea respectivă, de pensii de stat. El nu a mizat pe achitarea datoriilor statului român, ci pe asigurarea de investiţii, îndeosebi prin acordarea de împrumuturi către cei care se încumetau să înceapă activităţi industriale pentru producerea de bunuri care nu se fabricau încă în România. Aici vorbim mai ales de industria constructoare de maşini. În acest fel a luat fiinţă uzina Malaxa şi tot astfel s-au pus bazele Industriei Aeronautice Române şi ale altor mari întreprinderi din perioada interbelică.”



    Valorificarea resurselor naturale reprezenta, în viziunea ministrului de finanţe Vintilă Brătianu, un element important pentru crearea unei economii care să nu mai depindă atât de mult de capitalul străin. Măsurile de politică economică susţinute de guvernul liberal au contribuit între 1918 şi 1940 şi la stabilizarea de facto a monedei româneşti.

  • Nae Ionescu, înger şi demon

    Nae Ionescu, înger şi demon

    Personalităţile puternice sunt de obicei controversate, influente şi creatoare de opinii. În România interbelică una dintre cele mai controversate personalităţi culturale a fost filosoful, logicianul şi profesorul Nae Ionescu, teoretician al naţionalismului şi antisemitismului. A făcut parte din curentul filosofic al trăirismului, varianta românească a existenţialismului. A fost director al revistei Cuvântul şi prin şcoala sa au trecut cei mai importanţi reprezentanţi ai intelectualităţii române interbelice precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran. S-a implicat activ în politică, fiind un susţinător al regelui Carol al II-lea şi apoi erijându-se în mentor al Gărzii de Fier.



    Nae Ionescu s-a născut în 1890 în Brăila. A absolvit Universitatea din Bucureşti în 1912 devenind profesor de liceu. În tinereţea sa a fost socialist, după care a migrat către fascismul italian. În anii 1920-1930, ascensiunea sa în publicistică, stilul său incisiv a atras atenţia opiniei publice. A avut şi o viaţă mondenă activă fiind implicat în relaţii amoroase, printre altele, cu pianista Cella Delavrancea şi cu Maruca Cantacuzino, viitoarea soţie a muzicianului George Enescu. Nae Ionescu s-a definit a un intelectual împotriva canoanelor tradiţionale ale culturii academice şi oficiale din România interbelică. El a fost evaluat contradictoriu, atât de către dreapta, cât şi de către stânga, atât de către mainstreamul cultural din universitate şi din opinia publică după cum arăta istoricul Florin Müller de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti.



    “A fost comentat atât laudativ şi în limbajul cel mai encomiastic al lui Mircea Eliade, cât şi acuzat în cei mai gravi termeni de stânga marxistă sau de intelectualii raţionalişti ca Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Mihail Ralea. Pentru Eliade, Ionescu era un creier filosofic, o adevărată minte reflexivă, care se ridica împotriva filosofiei de catedră. Fără a fi popular, Nae Ionescu a fost întotdeauna de partea elementelor creatoare, dinamice şi eroice. Pentru Mihail Sebastian, colaborator la revista Cuvântul, intelectual româno-evreu foarte apropiat de Nae Ionescu, filosoful era un adevărat director de conştiinţe. Însemna că Ionescu permisese dezlăţuirea forţelor creatoare ale tinerilor intelectuali. Aceste imagini foarte favorabile îşi au o contrapondere foarte radical negativă în linia intelectualilor de stânga, a intelectualilor raţionalişti, clasicizanţi, academici. Unul dintre ei, Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist radical, îl considera pe Nae Ionescu un exemplu tipic al degenerării intelectualităţii române, interesate numai de promovare socială, fără niciun fel de fundament, de apetenţă pentru adevăr, un adevărat cabotin. Ionescu, în opinia lui Pătrăşanu, nu face altceva decât să distorsioneze gândirea, să promoveze cea mai penibilă politică naţionalistă şi antisemită. Sunt şi alţii din zona dreptei radicale ca Nichifor Crainic pentru care Nae Ionescu nu făcuse altceva decât să utilizeze instrumente extrem de venale pentru a deveni director al ziarului Cuvântul, nu făcuse altceva decât să îngroape spiritul de leală concurenţă şi leală politică naţionalistă pe care îl avea Cuvântul până în 1926-27.”



    Ionescu a fost dovedit şi ca plagiator, după cum spunea istoricul Florin Müller care a ţinut însă să nuanţeze contextul în care publicistul a făcut aceasta. ”Zevedei Barbu este unul dintre cei care au analizat şi observat filiaţiile, aproape plagiatul lui Nae Ionescu, din operele unor gânditori occidentali cum ar fi Spengler. Barbu a observat copierea unor teme şi pasaje, chiar a unor sintagme şi exemple. Max Scheler este un alt autor valorificat aproape fraudulos de Nae Ionescu. Dacă mergem pe linia tehnicistă, vom observa că Nae Ionescu practică ceea ce se numeşte în zilele noastre o formă destul de vizibilă de plagiat, practică deloc academică, ce se cere refuzată în totalitate. În acelaşi timp, pentru Nae Ionescu era important ca acele idei, concepte şi configuraţii spirituale să intre în structura initmă a creatorului şi de-abia atunci se putea vorbi de interiorizarea lor şi de un transfer just în conştiinţa celorlalţi. Nae Ionescu este plasat într-o zonă a oglinzilor paralele, a fost interpretat ca fiind un creator de conştiinţă, până la un spirit mentor al naţionalismului, antisemitismului şi împotriva democraţiei.”



    Gîndirea ionesciană nu a fost liniară, istoricul Florin Müller afirmând că evenimentele istorice au influenţat, aşa cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, opinii şi atitudini politice. “Care este de fapt conturul gândirii politice a teoreticianului şi filosofului în perioada 1924-1940, la moartea sa? Gândirea politică a lui Nae Ionescu cunoaşte trei mari etape. Una în care valorifică sau încarcă să construiască un model al democraţiei de masă, reale, de factură ţărănească. A doua etapă este cea de justificare a monarhiei de drept divin, o teorie foarte periferică în gândirea politică românească, care aparţine mai degrabă evului mediu decât modernităţii. Ultima etapă, cea care începe în 1933, este cea de exaltare a modelului totalitar, colectivist şi chiar cripto-socialist al mişcării legionare. De ce sunt importante cele trei perioade? Pentru că problema antisemitismului se găseşte în forme diferite în cele trei etape de gândire a sa.”



    Nae Ionescu a murit în 1940 în condiţii dubioase, care au alimentat zvonurile. Dar fascinaţia şi repulsia pe care le-a provocat au conturat o personalitate puternică, ce l-au plasat între ceea ce îndeosebi este cunoscut ca înger şi demon.