Tag: intreprinderi

  • Protecția locurilor de muncă și a lucrătorilor: SURE, un rol esențial

    Protecția locurilor de muncă și a lucrătorilor: SURE, un rol esențial

    SURE – instrumentul european de sprijin temporar pentru atenuarea riscurilor de șomaj în situații de urgență — s-a încheiat la 31 decembrie 2022.



    În 2020, instrumentul în valoare de aproape 100 de miliarde de euro, destinat să protejeze locurile de muncă și veniturile afectate de pandemia de COVID-19, a sprijinit aproximativ 31,5 milioane de angajați și lucrători independenți și peste 2,5 milioane de întreprinderi. SURE a încurajat în mod eficient statele membre să instituie programe ample și ambițioase de muncă cu program redus și măsuri similare la nivel național, care au permis întreprinderilor să păstreze angajații și competențele și au sprijinit lucrătorii independenți.



    În ultimul raport semestrial privind punerea în aplicare a instrumentului SURE arată că acesta a fost esențial atât pentru atenuarea impactului pandemiei în 2020, cât și pentru facilitarea redresării economice rapide în 2021.



    19 state membre au beneficiat de asistența financiară SURE. Între acestea, România a beneficiat de al 8-lea cel mai mare sprijin prin acest instrument, după Italia, Spania, Polonia, Belgia, Grecia, Portugalia și Cehia.



    Ajutorul a inclus asistența financiară suplimentară ”complementară” de 5 miliarde de euro, care a fost acordată unui număr de opt state membre în toamna anului 2022. Monitorizarea atentă a continuat în primele luni ale anului 2023 pentru a asigura absorbția întregii asistențe financiare SURE, care este acum confirmată.



    Pentru a finanța acest instrument, Comisia a emis obligațiuni sociale în numele UE, devenind cel mai mare emitent de obligațiuni sociale din lume.



    Statele membre au economisit aproximativ 9 miliarde de euro din plata dobânzilor prin utilizarea SURE, datorită ratingului de credit ridicat al UE.



    Instrumentul a oferit sprijin financiar sub formă de împrumuturi acordate în condiții avantajoase de către UE statelor membre pentru a finanța programele naționale de reducere a timpului de lucru și alte măsuri similare, în special pentru lucrătorii independenți, precum și măsuri de sănătate.



  • Sovromconstrucţia

    Sovromconstrucţia

    Întreprinderile mixte româno-sovietice Sovrom
    s-au înfiinţat imediat după ocuparea României de către Armata Roşie la
    sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Prima a fost Sovrompetrol, pe 17
    iulie 1945. Scopul Sovromurilor în teorie era acela de a reconstrui România şi
    de a plăti daunele de război către URSS prin asigurarea de resurse economiei
    sovietice. România avea de plătit aproximativ 300 de milioane de dolari
    americani despăgubiri prin Convenţia de armistiţiu. Se crede însă că România a
    plătit prin sovromuri mult mai mult. Contribuţia sovietică la înfiinţarea
    Sovromurilor a fost nesemnificativă, principalul activ fiind consilierii
    sovietici care supravegheau funcţionarea întreprinderilor.


    Rolul sovromurilor a fost însă şi acela de a
    mobiliza oamenii la refacerea economică şi ideologia a avut o importanţă uriaşă
    în recrutarea forţei de muncă. Una dintre întreprinderile mixte
    româno-sovietice de care depindea refacerea economiei româneşti a fost
    Sovromconstrucţia. Înfiinţată pe 4 iulie 1948, Sovromconstrucţia a fost
    responsabilă cu marile şantiere pe care erau trimişi să lucreze, alături de
    meseriaşi, toţi cei care nu mai corespundeau criteriilor regimului. Unul dintre
    tinerii care nu mai corespundeau criteriilor regimului a fost istoricul Dinu C.
    Giurescu, fiul istoricului Constantin C. Giurescu, deţinut politic. În 1950,
    Dinu C. Giurescu abia absolvise Facultatea de Istorie şi a fost trimis să
    lucreze ca normator la Sovromconstrucţia care construia şosele.

    Într-un
    interviu din 2002 acordat Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română
    el explica modul în care se născuse Sovromconstrucţia: Societatea Sovromconstrucţii 6 era specializată în
    construcţii de drumuri, baza ei fusese Deutsche Rumanisches Bau, o societate
    germano-română de construcţii de drumuri din timpul războiului. Confiscată de
    soviete după armistiţiu, împreună cu alte mici întreprinderi de construcţii de
    drumuri din România naţionalizate în ’48 care fuseseră particulare, s-a făcut o
    mare întreprindere Sovromconstrucţia numărul 6, de drumuri. Şi din februarie şi
    martie 1949 până la începutul lui aprilie, am urmat cursuri, câte 6-7 ore pe
    zi, în care ne iniţiau în construcţia de drumuri. Eram acolo tot felul de
    oameni cu dosare din astea la marginea legii, în situaţia mea, cu un dosar
    incert. Mi s-a dat apoi repartiţia şi-am fost trimis pe şoseaua
    Urziceni-Slobozia, în satul Andrăşeşti.



    Tânărul istoric, oprit de criteriile politice ale
    timpului de la a-şi face meseria, a fost nevoit să se reorienteze într-un alt
    domeniu şi pe o poziţie inferioară pregătirii sale. Viaţa la ţară şi mediul
    muncitoresc erau noi pentru el: Ceea
    ce-mi amintesc este că era şoseaua principală şi uliţele satului dădeau
    perpendicular pe şoseaua principală. Am închiriat o cameră la un ţăran pe o
    uliţă care era mărginită de plopi. Era o vreme frumoasă, începuse primăvara,
    casele lui erau încă în relativă bună stare. Dar trebuia ca de la şosea până la
    casa ţăranului respectiv să fac vreo 10 minute pe jos. Şi aventura începea
    seara când mă lătrau toţi câinii şi-mi era frică de ei, că nu ştiam dacă ies
    din curţi sau nu. Normatorii aveau două cabane de lemn, de prefabricate, unde
    aveam birourile, chipurile. Cel puţin o jumătate de zi, dacă nu mai mult,
    stăteam pe şantier, de-a lungul a 10 km, ca să văd ce fac oamenii. Stăteam de
    vorbă cu şefii de echipă, cu maiştrii, verificam. Îmi aduc aminte pe un maistru
    dulgher, Dumitrescu Constantin, era un om potolit, cred că avea vreo 40 de ani.
    Şi eu m-am dus la el şi-i zic
    că nu ştiam nimic din ce făceau ei şi l-am rugat să mă înveţe. Ei montau
    barăci, făceau cofraje. Şi acel
    maistru m-a învăţat munca în construcţii. În câteva şedinţe am început să învăţ
    toate elementele unei construcţii de lemn. De câte ori făceau ceva nou, mă
    duceam la el.


    Sovromconstrucţia ca şi Sovromcărbune era o
    întreprindere în care şi cei indezirabili puteau munci, spre deosebire de alte
    sovromuri precum Sovrombanc, Sovromfilm sau Sovromasigurare unde cariera era
    decisă de criteriile politice. Giurescu îşi amintea că totuşi a fost bine
    primit de oamenii mai simpli din Sovromconstrucţia: Eram dintr-o altă categorie socială. Oamenii m-au primit
    bine în general. Nu vorbesc de funcţionari că în lumea lor era o junglă întreagă.
    Junglă în sensul că toţi faliţii din punct de vedere social-politic erau acolo.
    Erau foşti ofiţeri, foşti avocati, foşti magistraţi, contabili. Mi-aduc aminte
    de Dumitrescu care fusese ofiţer în Garda Regală. Aveam două temeri, ca să spun
    aşa: una, să nu provoc vreun scandal pe şantier, că unii se considerau
    nedreptăţiţi şi Securitatea era la Urziceni şi ştiam ce urmează. A doua era că
    totuşi în această echilibristică să nu fiu descoperit cu vreo operaţiune care
    nu era prevăzută şi se putea spune că o pusesem de la mine ca să iasă oamenii
    bine. Consilieri sovietici n-am văzut, cred că o singură dată pe directorul
    Sovromconstrucţii 6, Habanov, un sovietic care purta o pălărie largă şi cu
    costume din astea cu umerii în sus şi cu pantaloni largi, după moda sovietică.
    Toţi ceilalţi erau ingineri, oameni de meserie.



    Sovromconstrucţia a fost desfiinţată, asemenea întreprinderilor-surori,
    între 1956-1959 ca semn al deschiderii conducerii sovietice. Cu toate acestea,
    animozităţi între România şi URSS privind patrimoniul sovromurilor au existat
    până în anii 1980.

  • Întreprinderile sociale, o soluţie din ce în ce mai răspândită

    Întreprinderile sociale, o soluţie din ce în ce mai răspândită

    Economia socială, un sector
    non-profit bazat, mai mult pe solidaritate socială şi protecţie a mediului, era
    răspunzătoare, încă din 2010, pentru 4% din PIB-ul UE. Iar în România, încă din
    2009, întreprinderile sociale constituiau un angajator important pentru 3,3%
    din totalul salaraţilor. Amploarea acestui sector a crescut, lent, dar sigur,
    iar de anul trecut, există în România chiar şi o lege privind
    economia sociala, având drept scop stimularea dezvoltării unui
    model alternativ de incluziune socială a grupurilor vulnerabile. Iar Dobrogea
    este, în România, una din regiunile unde multe probleme sociale se combină cu
    cele de mediu. Recent, acolo, dar şi în zona Bucureşti-Ilfov, au fost
    înfiinţate 10 structuri de economie socială (SES-uri). Aceste
    mini-întreprinderi au apărut în urma implementării de către fundaţia Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă
    a proiectului TURECO, proiect ce a beneficiat de finanţare europeană prin
    POSDRU (Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane). TURECO a urmărit, ca prin înfiinţarea acestor
    întreprinderi, în jur de 460 de persoane să fie ajutate. Este vorba de familii cu peste
    doi copii, familii monoparentale, persoane care au părăsit timpuriu şcoala sau
    care locuiesc în comunităţi izolate, persoane care trăiesc din venitul minim
    garantat, care au dizabilităţi, etnici romi şi tineri peste 18 ani care părăsesc
    sistemul instituţionalizat de protecţie a copilului. Delta Dunării, zonă
    sensibilă pentru ecologie, dar confruntată cu probleme sociale, a fost una din
    ţintele proiectului. La Maliuc, pe braţul Sulina, au apărut două SES-uri: o
    agenţie de turism pentru observarea naturii şi fotografie şi o mică
    întreprindere de produs suveniruri specifice. Florin Palade de la Fundaţia
    EcoPontica, iniţiatoarea SES-urilor, ne spune de ce a ales această comună: Comuna are în jur de 1.060 de locuitori, în toate cele 5 sate
    ale ei. Importantă este poziţia acestei comune la Mila 24 pe canalul Sulina, o
    poziţionare crucială pentru noi dată fiind apropierea de Tulcea. În acelaşi
    timp este aproape de lacul Fortuna, o zonă pe care noi, ca ghizi ornitologici,
    o considerăm a fi una din cele mai bune pentru a fotografia natura şi fauna.


    Turişti
    străini, pasionaţi de ornitologie, au venit mereu în Deltă, iar numărul lor se
    pare că va creşte, speră iniţiatorii întreprinderilor de economie socială din
    Maliuc. Totuşi, ei nu urmăresc dezvoltarea turismului de masă în Deltă.
    Dimpotrivă, şansa zonei este turismul de mai mică anvergură, dar responsabil.
    Florin Palade: Noi încercăm să educăm turiştii, chiar şi pe
    cei de la noi din ţară, să aibă mai mult respect faţă de natură şi să descopere
    în linişte plăcerea de a observa natura. Comparativ cu celelalte ţări, central
    şi vest europene, suntem cam la început în privinţa asta. Dar am observat că
    din ce în ce mai mulţi tineri din România se îndreaptă spre fotografia de
    natură şi spre activităţi de protejare a naturii. Deci piaţa e din ce în ce mai
    mare.


    Tot
    în Dobrogea, dar în partea de nord-vest, spre Brăila şi Galaţi, se află Parcul
    Naţional Munţii Măcinului, zonă la fel de spectaculoasă şi de diversă ca Delta
    Dunării, dar, din păcate, mai puţin cunoscută. Aici, primăria comunei Greci a
    dezvoltat două structuri de economie socială: un centru de închirieri de
    biciclete, pentru cei care vor să traverseze munţii pe două roţi, şi un magazin
    de suveniruri. În plus, primăria din Greci mai organizează un concurs de
    ciclism, un maraton şi o tabară de fotografie, toate în speranţa de a ridica
    puţin mai mult potenţialul turistic şi economic al zonei. Despre atracţiile ei,
    ne vorbeşte viceprimarul Bogdan Băjenaru: Parcul Naţional
    Munţii Măcinului nu are o suprafaţă foarte mare, are doar aproximativ 11.000 de
    hectare, dar are o biodiversitate foarte mare. Pe acest teritoriu, găsim peste
    jumătate din flora României, adică peste 1.900 de specii de plante. Munţii
    Măcinului sunt cei mai vechi munţi din România şi printre cei mai vechi din
    Europa, au aproximativ 350 de milioane de ani, cu mult înaintea Carpaţilor. Cel
    mai înalt vârf este Vf. Ţuţuiatu, aflat pe teritoriul comunei noastre şi are
    467 de metri altitudine.

    Nici la
    Măcin nu se doreşte încurajarea turismul de masă, ci a eco-turismului. Bogdan
    Băjenaru: Aici vin turişti care iubesc natura şi care vor
    să vadă în linişte bogăţiile naturale. Ei ori merg pe traseele turistice pe
    jos, ori cu bicicleta. Oportunitatea pe care o oferă SES-ul de închiriat
    biciclete, care pune la dispoziţie şi un ghid, este un alt aspect important
    care dă curaj localnicilor să facă şi lucruri noi şi să pună în valoare ce au
    deja. Noi asta am încercat: să-i facem să înţeleagă că zona e a lor, că le
    poate aduce plus-valoare prin agroturism şi ecoturism. Am dezvoltat o piaţă
    alimentară unde vindem numai produse naturale şi tradiţionale, folosind
    granitul de Greci, lemn şi tiglă. La piaţă, localnicii vin şi îşi prezintă marfa,
    iar cei care vizitează zona să se aprovizioneze cu produse naturale. În cadrul
    acestei pieţe, există şi un punct de informare pentru cei care vor să se
    documenteze şi de unde pot cumpăra suveniruri produse în Munţii Măcinului.


    La Greci, în urma proiectului TURECO, s-au
    creat 4 locuri de muncă şi au fost consiliate aproximativ 40 de persoane care
    au descoperit, cu această ocazie, că există şi alternative la sursele de venit
    obişnuite. Aceste surse de venit pot atrage, de asemenea, turişti în Munţii Măcinului.
    În plus, cei care doresc să se lanseze în economia socială au la dispoziţie şi
    un Ghid de bune practici pentru cei care-şi deschid structuri de economie
    socială.