Tag: Ioan Stanomir

  • 30 ans de démocratie en Roumanie

    30 ans de démocratie en Roumanie

    Au
    mois de décembre 1989, une fois recouverts les autres droits et libertés
    civiles, les Roumains ont aussi gagné le droit à une vie politique
    démocratique. Les premiers mois de l’année 1990 ont été les témoins de la
    réapparition du multipartisme, après une longue et noire parenthèse de 45
    années de dictature communiste. Avec cela, et à l’instar des autres peuples
    d’Europe centrale et orientale, les Roumains venaient d’ouvrir une nouvelle
    page de l’histoire de leur participation à la vie politique de leur pays.


    Le
    politologue Ioan Stanomir, professeur à l’Université de Bucarest, nous rappelle
    le profil de ces partis politiques, nouveaux ou des avatars des partis
    historiques, actifs déjà avant l’instauration du régime communiste : « Dès la fin du mois de décembre 1989 et le
    début du mois de janvier 1990, nous assistons à un phénomène sans précédent et
    en rupture totale avec les décennies de plomb du régime communiste. Il s’agit
    de l’essor du multipartisme, de la renaissance du pluralisme politique. Pour ce
    qui est de la situation roumaine, elle a sans doute ses particularités. On voit
    tout d’abord l’émergence d’un parti à vocation hégémonique, un parti qui, dès
    son apparition, tente de capturer l’Etat, c’est Front du salut national. Et
    puis, de l’autre côté, on voit renaître les anciens partis de la Roumanie
    d’avant le communisme, les partis historiques comme on les a appelés, et dont
    les membres avaient enduré les persécutions du régime communiste. Là, il s’agit
    du Parti national paysan chrétien démocrate, du Parti national libéral et du Parti
    social-démocrate. »


    Parallèlement à
    la rennaissance de ces partis politiques, on assiste à l’apparition de la
    société civile, des associations civiques et de l’esprit démocratique au sens
    large. Mais de l’essor des associations tels le Groupe pour le dialogue social
    et, plus tard, de l’Alliance civique, Ioan Stanomir identifie un élément qui va
    marquer l’échiquier politique de l’époque, soit l’éclatement de l’offre
    électorale : « Cet éclatement prend sa source dans le cadre
    normatif instauré juste après la Révolution, qui, lui, est le résultat d’une
    volonté assumée. L’on disait à l’époque que l’on pourrait fonder un parti
    politique avec ses quelques voisins d’immeuble. Et ce n’était pas loin de la
    réalité. L’éclatement de l’offre politique servaiet en fait les desseins du
    Front du salut national. De la sorte, l’opposition se voyait éclatée en des
    myriades de partis politiques, et la confusion s’instaurait dans les rangs de
    l’électorat. »


    En
    dépit de la richesse d’une offre électorale naissante, les analystes politiques
    mettent en exergue le fossé qui séparait ces formations politiques nouvellement
    constituées. L’éloignement des points de vue devenait flagrant, notamment lors des réunions du Conseil provisoire d’union nationale,
    le premier ersatz de parlement post communiste. Ioan Stanomir : « Il y avait un fossé entre les partis
    politiques perçus par leurs fondateurs tels des véhicules de leur ascension
    personnelle, puis les autres, des partis politiques mûs par des desiderata
    éthiques et politiques. Et si l’on regarde de près, cette dynamique politique
    aura des conséquences dès la constitution de ce premier parlement, le Conseil
    provisoire d’union nationale. Parce que la clé de la répartition des sièges qui
    a été adoptée a été celle de la parité des mandats entre, d’une part, le Front
    du salut national et des formations satellites et, d’autre part, les autres
    partis politiques. De fait, l’on avait donné ainsi une majorité de voix au
    Front. Car du côté des partis politiques, pour chaque parti d’opposition
    véritable, l’on a vu apparaître des partis qui mimaient l’idéologie du parti
    qu’ils avaient cloné, mais qui étaient de facto inféodé au Front du salut
    national. Chaque parti historique s’est vu opposer une, deux ou trois clones.
    Prenez le cas du Parti national paysan chrétien démocrate. Pour le contenir,
    l’on voit apparaître le Parti national agraire, dirigé à l’époque par Victor
    Surdu, entre autres. Il s’agissait d’un parti qui défendait pour de vrai les
    intérêts de la nomenklatura rurale, des anciens dirigeants de fermes d’Etat
    communistes. Le Parti national libéral se voit talonner par la soi-disante
    Union libérale, dirigée par un personnage pitoresque, un Bratianu surnommé la
    Patate, car il faisait toujours son entrée dans les studios de télévision en
    tenant une pomme de terre dans la main. De fait, le Front du salut national
    avait sorti des tiroirs une vieille stratégie communiste, déjà utilisée dans
    les années 1944/47 contre les mêmes partis historiques : celle des partis
    fantoches, des marionnettes qui jouaient la partiture écrite par leurs maîtres,
    les communistes. »

    30 années plus tard, de l’eau est passée
    sous les ponts. La vie politique
    balbutiante de ces débuts a laissé la place à un processus de professionalisation
    du monde politique. Malgré tout,
    certains héritages malencontreux d’avant 1989 arrivent à survivre, considère
    Ioan Stanomir : « Aussi bien la professionalisation du monde
    politique que l’apparition d’une élite politique sans lien biologique avec
    l’élite communiste sont des réalités indéniables. Néanmoins, la survivance de
    certaines pratiques héritées de l’époque communiste et des premières années de
    la période post communiste est aussi bien réelle. Prenez le seul exemple du
    clientélisme, que tout le monde comprendra. Car, souvent, trop souvent, les
    partis politiques constituent des outils mis au service de cette pratique. Ils
    récompensent en cela la fidélité au détriment de la compétence. Et j’estime que
    certains partis politiques, le Parti social démocrate en premier, ont dans
    leurs gènes cet héritage du Front du salut national. »


    Quoi
    qu’il en soit, les partis politiques roumains continuent d’évoluer en suivant
    le changement de paradigme subi par la société roumaine dans son ensemble. (Trad
    Ionuţ Jugureanu)

  • 30 de ani de la renașterea politicii democratice în România

    30 de ani de la renașterea politicii democratice în România

    În decembrie 1989 românii și-au
    câștigat și dreptul de a face politică, alături de celelalte drepturi și
    libertăți. În primele luni ale anului 1990 reapărea multipartidismul în
    România, după o pauză forțată de cei 45 de ani de regim comunist. Începea o
    nouă istorie a implicării în politică a societății române care, la fel ca
    celelalte societăți central și est europene, trecuse prin cea mai grea perioadă
    a istoriei ei.


    Împreună cu politologul și profesorul
    Ioan Stanomir de la Universitatea București am încercat să aflăm care au fost
    principalele trăsături ale partidelor politice românești reapărute sau
    nou-apărute după 1989. Ioan Stanomir consideră că una dintre trăsăturile
    definitorii ale căderii comunismului în materie de pluripartidism a fost însăși
    apariția acestuia:

    De la
    finalul lui decembrie 1989 și începutul lui ianuarie 1990 asistăm la un fenomen
    care nu are precedent în ultimele decenii și nu are corespondent în ceea ce s-a
    întâmplat în timpul regimului comunist, și anume renașterea pluralismului. În
    cazul României există o particularitate: pe de-o parte existența unui partid cu
    vocație hegemonică care s-a confundat cu statul din chiar primele sale momente,
    este vorba de Frontul Salvării Naționale. Pe de altă parte este vorba de
    reînființarea partidelor democratice dizolvate în timpul regimului comunist și
    ai căror membri fuseseră obiectele unor persecuții politice nemiloase. Este
    vorba despre Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și Partidul Național
    Liberal și Partidul Social democrat.


    Din reinventarea jocului politic va
    rezulta profilul vieții politice din România în anii care vor urma. Mai trebuie
    adăugat și faptul că la nivel politic apar o serie de entități care vor fi
    deosebit de importante în coagularea sentimentului civic și al sentimentului
    democratic în România, organizații precum Grupul de Dialog Social și, mai
    târziu, Alianța Civică. Ioan Stanomir a identificat și o a doua trăsătură a
    politicii române postcomuniste, și anume pulverizarea ofertei electorale:

    Cadrul normativ imediat de după
    Revoluție a fost unul gândit tocmai pentru a permite o pulverizare politică. Se
    vorbea în epocă de posibilitatea de a constitui un partid cu colegii de scară
    dintr-un bloc. Și nu era departe de adevăr. De ce această pulverizare politică
    era importantă pentru Frontul Salvării Naționale? Pentru a conduce la
    fragmentare, pe de-o parte, și pentru a institui confuzia, pe de altă parte.



    Cu toate că noul cadru politic a
    permis crearea partidelor celor mai diverse, analiștii politici consideră că au
    existat mari diferențe între formațiunile politice în scopurile urmărite de
    ele. Aceasta s-a observat în formele de manifestare din dezbaterile din
    Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, prima formulă parlamentară de după
    căderea regimului Ceaușescu. Ioan Stanomir:

    În mod evident există o diferență fundamentală între
    partide politice constituite pentru a se atinge un scop de parvenire personal
    și partide politice care sunt înființate pentru a răspunde unui comandament
    etic și politic. Dacă ne uităm la această dinamică politică ea va avea
    consecințe foarte importante în primul rând în primul parlament provizoriu al
    României, Consiliul Provizoriu de Uniune Națională.

    Dacă observăm cu atenție,
    formula la care s-a ajuns a fost aceea a parității, jumătate dintre mandate erau
    alocate Frontului Salvării Naționale și expresiilor sale teritoriale, jumătate
    din mandate erau alocate partidelor politice. Or, s-a ajuns la o majoritate
    calificată a Frontului Salvării Naționale pentru că o parte semnificativă din
    noile partide politice înființate erau în realitate organizații-paravan ale
    Frontului Salvării Naționale. Pentru fiecare partid democratic clasic existau
    una, două sau trei clone.

    Dacă luăm cazul Partidului Național Țărănesc Creștin
    Democrat, pentru a i se limita influența este înființat Partidul Democrat Agrar,
    condus printre alții de Victor Surdu. Era un partid care reprezenta interesele
    nomenclaturii din fostele complexe agricole de stat. Pentru Partidul Național
    Liberal, în vederea confuzionării electoratului, se alege o altă strategie:
    constituirea unei Uniuni Liberale prezidată de un personaj politic pitoresc,
    Brătianu zis și Cartof, în timpul campaniei electorale se prezenta în
    studiourile de televiziune însoțit de un cartof. Dar nu despre cartof era vorba,
    ci despre revigorarea unei practici care a fost esențială în anii 1944-1947
    atunci când partidele democratice au fost clonate și subminate de Partidul
    Comunist Român.



    În cei
    30 de ani scurși de la momentul 1989 s-a produs și o profesionalizare a
    politicii române. Cu toate acestea, moștenirile de dinainte de 1989 și
    automatismele de după au continuat să existe. Ioan Stanomir:

    Profesionalizarea politicii
    este un fapt, apariția unei elite politice care nu mai are nicio legătură
    biologică cu cea comunistă este de asemenea un fapt. Dar continuitatea unor
    practici moștenite din epoca comunistă și din anii imediat postcomuniști este
    de asemenea un lucru cert. Și am să mă refer la ceva pe care îl înțelege
    oricine: clientelismul. De multe ori, partidele politice din România sunt
    vehicule prin care se afirmă clientelismul. Ce înseamnă acest clientelism?
    Recompensarea celor care sunt fideli prin posturi în administrația publică,
    posturi pentru care nu sunt calificați cu nimic. Anumite partide din România,
    și mă gândesc mai ales la Partidul Social Democrat, au moștenit în ADN-ul lor
    politic această materie a Frontului Salvării Naționale.


    Partidele
    politice române continuă să se schimbe și la 30 de ani de la anul eliberării.
    Sunt însă schimbările pe care le urmează societatea.

  • La Révolution roumaine 29 après

    La Révolution roumaine 29 après

    A Timișoara, Bucarest, Iași, Cluj, Brașov, Sibiu et dans
    d’autres villes, les Roumains descendaient dans la rue pour récupérer leur
    liberté et leurs droits. Ce fut le moment cardinal de la génération qui
    clôturait un siècle de souffrance, de terreur et de crimes de masse. Ceux qui
    ont participé aux mouvements de masse de l’année charnière 1989 ont demandé le
    droit à une vie décente.


    Pendant les derniers jours de 1989, les
    gens ont pris part, avec enthousiasme, à la naissance d’une nouvelle Roumanie.
    La poétesse Ana Blandiana a été un des premiers intellectuels à s’être
    exprimés, à l’antenne de Radio Roumanie, le 22 décembre de cette année-là, le
    jour où le dictateur Nicolae Ceaușescu a pris la fuite à bord de l’hélicoptère
    venu le chercher sur le toit du siège du Comité central du Parti communiste
    roumain (PCR). « Mes amis, je suis venue à la Radio
    depuis la Place du Palais, où j’avais à mes côtés des dizaines de milliers de
    gens, qui n’arrivaient pas à croire que ce qu’il s’y passe est pour de vrai. Il
    m’est très difficile de croire qu’après tant d’années d’humiliations, nous,
    nous seuls, par notre seule force intérieure, à laquelle nous ne croyions plus,
    nous avons été capables de faire ça, sans aucun arrangement politique, sans un
    soutien venu d’ailleurs, d’autres plus grands et plus forts que nous. Les morts
    de Timişoara et les morts de Bucarest ont fait renaître notre confiance en
    nous-mêmes et la force d’être nous-mêmes. »
    , s’exclamait-elle avec enthousiasme.


    Avec ses quelque 1.200 morts, la
    Révolution roumaine a été le passage le plus sanglant du totalitarisme à la
    démocratie à avoir eu lieu en 1989. L’historien Ioan Scurtu, ancien directeur
    de l’Institut de la Révolution, a répondu à la question « Pourquoi, au
    PCR, il n’y avait pas eu de réformateur qui soit en mesure d’obtenir
    l’évincement de Ceauşescu et d’assurer un changement pacifique du régime? »: « Ceauşescu a nommé des gens
    sans colonne vertébrale, qui lui étaient dévoués. J’ai lu, par exemple, les
    mémoires de Dumitru Popescu, un des membres du Comité politique exécutif du CC
    du PCR, où il racontait que seul Nicolae Ceauşescu parlait aux réunions de cet
    organe de direction du parti, tous les autres ne faisaient que l’écouter. Du
    coup, Dumitru Popescu en sortait avec des maux de tête et pour se détendre, il
    rentrait chez lui, dans le quartier Primăverii, à pied. De toute évidence, il
    ne pensait pas qu’au fond, la position officielle qu’il occupait impliquait
    aussi une responsabilité. Si Ceauşescu était le seul à prendre la parole,
    tandis que les autres ne faisaient qu’écouter et prendre des notes, c’était
    aussi parce que les autres avaient accepté une telle situation humiliante, à
    mon avis. Le moment le plus incroyable a été celui où Ceauşescu, furieux
    d’apprendre qu’il n’y avait pas eu de mesures sévères contre les manifestants
    de Timişoara, s’était exclamé : « Je ne peux plus travailler avec ce Comité
    politique exécutif, choisissez un autre Secrétaire général ! ». Alors
    les autres avaient commencé à l’implorer: « ne nous abandonnez pas, nous vous
    prions, nous vous sommes fidèles, nous restons à vos côtés, nous resterons avec
    vous aux commandes ». Même à la dernière minute, aucun n’avait eu le
    courage de lui dire : « nous prenons acte de votre démission, nous
    mettons en place une direction collective, nous annonçons au peuple révolté que
    Nicolae Ceauşescu a démissionné. Peut-être que les choses auraient évolué
    différemment, sans le bain de sang que l’on connait. L’opportunisme de ces
    gens-là a joué un rôle très important dans le déroulement de ces événements
    dramatiques. »



    Le procès d’Elena et de Nicolae Ceauşescu, du 25 décembre
    1989, a été un des épisodes les plus chargés de la Révolution. Les deux tyrans
    qui avaient obligé la Roumanie, pendant près de 25 ans, à vivre dans le froid
    et à connaître la faim, avaient reçu des peines méritées. Cependant, peu de
    temps après, des regrets se sont fait entendre au sujet de leur sort et même
    leur procès, qui a fait justice, a commencé à être contesté. Le politologue
    Ioan Stanomir, de la Faculté de sciences politiques de l’Université de
    Bucarest, considère que de nombreuses personnes se rapportent superficiellement
    à cette époque, particulièrement dure, de leur vie et dont le souvenir est
    devenu conciliant, après la disparition du mal: «C’est l’acte à travers lequel nous réussissons à nous détacher
    du communisme. Cette exécution prouve la profonde continuité qui existe entre
    le régime communiste et le régime Iliescu. Ion Iliescu incarne la tentative des
    Roumains de se détacher sans le faire. C’est une tentative typique des sociétés
    post-communistes de garder une innocence qu’elles ont perdue. Tous ceux qui ont
    traversé le communisme ne sont plus innocents. Soit ils ont été victimes ou
    bourreaux, soit ils ont fait partie de la masse grise de ceux qui ont vécu
    « sous le poids des temps ». Les régimes totalitaires volent
    l’innocence des gens. Et, dans mon opinion, c’est ça la principale modalité de
    comprendre le rapport très compliqué des peuples de l’Est de l’Europe et de
    ceux de l’Union soviétique avec le communisme. Le communisme est une chemise de
    Nessus, qui colle au corps, qu’elle brûle quand on souhaite l’enlever. »




    Malgré
    les près de trois décennies passées depuis, la Révolution roumaine de décembre
    1989 est une présence forte dans la mémoire de la génération qui l’a portée
    parce qu’elle continue à avoir des effets sur le présent. Et ce sera
    probablement ainsi, jusqu’à ce que les générations qui ne l’ont pas vécue la
    commémorent autrement. (Trad.: Ileana Ţăroi)

  • 25. Dezember 1989: Der Schauprozess gegen die Ceauşescus

    25. Dezember 1989: Der Schauprozess gegen die Ceauşescus

    Zwischen dem 16. Dezember, als die antikommunistische Revolution in Timişoara (Temeswar) begann, und dem 25. Dezember, als die Ceuaşescus hingerichtet wurden, kamen auf den Stra‎ßen der rumänischen Städte mehr als 1100 Menschen im Feuergefecht mit den Securitate-Truppen um. Der umstrittene Prozess gegen Ceauşescu hätte der Anfang einer neuen Epoche darstellen müssen, die Wiedergeburt einer traumatisierten Gesellschaft, die 45 Jahre lang unterdrückt worden war.



    Viele Rumänen erinnern sich jedoch mit Empörung an den Prozess des Ceauşescu-Ehepaars. Die beiden wurden in gro‎ßer Eile verurteilt. Was in der postkommunistischen Politik folgte, lie‎ß den Prozess zum Nullpunkt einer Nostalgie-Ecke werden. Normalerweise hätte es eine Erleichterung sein müssen. Der Historiker und Politanalyst Ioan Stanomir von der Bukarester Universität meint, dass die Abwicklung und die Folgen des Ceauşescu-Prozesses am 25. Dezember 1989 nichts anderes als eine Verlängerung der kommunistischen Schaujustiz war. Ioan Stanomir:



    Es war eine Revanche, die an die stalinistisch-leninistischen Prozesse und an die Hinrichtung der gefallenen Diktatoren im Subsahara-Afrika erinnert. Es hatte nichts mit der Legalität oder der Konfrontation mit der Vergangenheit zu tun. Dieser Schauprozess, diese Maskerade hat die Idee der Vergangenheitsbewältigung und der Akzeptanz der Vergangenheit in den Hintergrund gestellt. Nicolae Ceauşescu hat die Rolle des Sündenbocks übernommen, um die klassische Terminologie der Politik zu verwenden. Als Sündenbock hat er der ganzen Nation erlaubt, sich für die eigene Schwäche zu rechtfertigen und die ganze Schuld auf Nicolae Ceauşescu zu schieben. Dieser Prozess wies einige heikle Probleme auf. Erstens war die juristische Einstufung der mutma‎ßlichen Taten Ceauseşcus eine phantasievolle. Zweitens war es nicht relevant, ihn aus der Perspektive des Rechtsstaates zu beurteilen. Es war ein Revolutionsgericht, so können wir es definieren. Ein Revolutionsgericht, das an die Methoden der Tscheka während des roten Terrors erinnert.“




    Viele waren der Meinung, dass man für Nicolae Ceauşescu einen echten Prozess hätte organisieren müssen. Wir haben Ioan Stanomir gefragt, ob man unter den Umständen von damals einen fairen Prozess hätte organisieren können



    Hätte das rumänische Volk 1989 anders agieren können? Hätte der rumänische Staat 1989 etwas anderes sein können als eine Ansammlung von Gaunern, die sich gegenseitig ausschalteten? Wären die Dinge anders verlaufen, wäre auch der rumänische Kommunismus anders gewesen. Der Kommunismus hat es geschafft, den Staat in eine Bande von Mördern und Komplizen umzuwandeln. Und diese Mörder und Komplizen haben ihren Chef liquidiert. Nicolae Ceauşescu macht sich nicht des Völkermordes laut Terminologie des Völkerrechts schuldig, sondern der Organisierung und Koordinierung eines illegitimen und kriminellen Regimes, um die vom rumänischen Staat offiziell anerkannte Terminologie zu benutzen. Was hätte ein vernünftiges Land mit Nicolae Ceauşescu gemacht? Es hätte ihm das angeboten, was er als Kommunist anderen verweigert hat: einen fairen Prozess, infolge dessen er zu lebenslanger Haft oder zum Tode verurteilt worden wäre. Ich stelle nicht die Strafe in Frage, sondern die Art und Weise, wie sie beschlossen wurde. Ein faires Gericht hätte Ceauşescu sowieso zu einer sehr langen Haftstrafe verurteilt.“




    Der Ceauşescu-Prozess hätte ein Moment sein müssen, in dem die Rumänen der Macht, die sie 45 Jahre lang erniedrigt hatte, in die Augen schaut. Es hätte ein Moment der Wahrheit und der Überwindung einer Terror-Periode sein müssen. Leider war das nicht der Fall. Ioan Stanomir weiter dazu:



    Es ist die Geste, durch die wir es nicht schafften, uns vom Kommunismus zu trennen. Diese Hinrichtung beweist die tiefgreifende, ununterbrochene Kontinuität zwischen dem kommunistischen Regime und dem Regime von Iliescu. Ion Iliescu ist der Ausdruck des Versuchs der Rumänen, sich vom alten Regime loszusagen, ohne das wirklich zu tun. Ein typischer Versuch der postkommunistischen Gesellschaften, eine Schuldlosigkeit zu beteuern, die sie nicht hatten. Alle, die den Kommunismus erlebt haben — Opfer, Täter und Folterer, Mitläufer –, sind nicht unschuldig. Die totalitären Regime berauben die Menschen ihrer Unschuld.“




    Der 25. Dezember 1989 ist ein Tag, an dem sich die Nostalgie, die Frust der Nichterfüllung und das Gefühl des unerbittlichen Schicksals treffen. Das Gespenst Ceauşescus geht auch jetzt noch um, durch die Erinnerung an einen unwürdigen Prozess, der aber für die Epoche typisch war.

  • Centenarul revoluţiei bolşevice

    Centenarul revoluţiei bolşevice

    Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, aşa cum a
    fost denumită revoluţia bolşevică din 1917, este unul dintre cele mai
    importante evenimente ale secolului 20, dacă nu cumva cel mai important.
    Oarecum premonitoriu, jurnalistul american bolşevic John Reed şi-a intitulat
    cartea despre revoluţia condusă de Lenin Zece zile care au zguduit lumea,
    titlu care avea să devină o cruntă realitate. Din nefericire, după 1945 şi
    România avea să experimenteze ideile comunismului care, într-adevăr, zguduise
    lumea într-o măsură nemaivăzută până atunci.


    Împreună cu
    istoricul şi politologul Ioan Stanomir am încercat să aflăm care este
    importanţa primului război mondial, cel care a declanşat marile schimbări ale
    secolului 20. În ordinea importanţei este primul eveniment pentru că el a
    declanşat un lanţ de alte evenimente, generator de tragedii fără precedent în
    modernitate. Din primul război mondial se naşte şi revoluţia bolşevică, iar din
    revoluţia bolşevică se naşte tipul de reacţie care va provoca apariţia
    nazismului. Este un continuum de evenimente, continuum care are în centrul său
    primul război mondial. Pentru toate ţările implicate în el, primul război
    mondial a reprezentat un punct de cotitură, pentru învingători şi pentru
    învinşi. Iar Rusia este, să nu uităm, într-o situaţie paradoxală: ea nu este
    nici învins, nici învingător. Ea este în afara sistemului internaţional. Şi de aici sentimentul de
    complicitate în adversitate cu Germania care va merge de la tratatul de la
    Rapallo la pactul germano-sovietic.


    Un regim precum comunismul nu ar fi fost posibil
    fără o ideologie. Ioan Stanomir. Comunismul a avut la bază o ideologie
    care este marxism-leninismul, o formă radicalizată a gândirii lui Marx, altoită
    pe trunchiul leninist al partidului revoluţionar. La aceasta se adaugă
    varietăţile locale de tipul maiosmului, castrismului, polpotismului, există
    foarte multe variaţiuni pe o temă dată. Marxism-leninismul s-a întemeiat pe
    două axiome: lupta de clasă şi politica înţeleasă ca artă a violenţei, a
    exterminării adversarului. Acestea două sunt îngemănate. El a avut, ca să citez
    din clasici, o suprastructură de idei: egalitate socială, justiţie,
    fraternitate, calm, beatitudine. Dar această suprastrucutură a avut la baza ei
    un tip de abordare care excludea compromisul, excludea acceptarea adversarului
    ca adversar şi nu ca inamic şi presupunea urmărirea unor ţeluri utopice,
    prometeice. Întreprinderile prometeice, fie că se bazează pe ideea de eugenie
    rasială, fie pe ideea de eugenie socială, nu pot produce decât catastrofe
    deoarece ele pornesc de la teza existenţei unei umanităţi perfecte şi a unui
    segment imperfect care trebuie eliminat din cadrul ei. Comunismul a privit pe
    cei mulţi, pe oamenii muncii, ca pe acea umanitate perfectă şi pe cei care i se
    opuneau, inamicul de clasă, ca pe umanitatea imperfectă care trebuia eliminată.
    În ADN-ul acestei ideologii se afla propensiunea spre violenţă, dovadă că toate
    partidele care au avut la bază marxism-leninismul au fost partide totalitare.



    S-a spus că regimul sovietic n-a fost decât o
    aplicare greşită a ideilor luminoase ale comunismului. Ioan Stanomir. Marxismul
    pur nu poate conduce decât la o societate opresivă pentru că marxismul pur, aşa
    cum se exprimă încă din Manifestul Partidului Comunist, este o ideologie a
    conflictului. Marxismul revizionist este cu totul altceva, el porneşte de la
    posibilitatea concilierii intereselor nu prin revoluţie, ci prin vot. Şi aceasta este ceea ce duce la
    social-democraţie. Cealaltă cale conduce la Stalin, via Lenin. Deloc
    întâmplător, marxism-leninismul, ca unitate praxiologică, a condus în mod
    necesar la stalinism. Stalin a fost un revoluţionar şi istoricii revizionişti
    au avut dificultăţi să explice această relaţie între Lenin, omul bun, şi
    Stalin, omul rău. După cum au încercat să distingă între un Stalin bun şi unul
    rău. Nu există Lenin cel bun, există doar Lenin. fondatorul unui regim
    totalitar. Iar Stalin nu este nici bun, nici rău, Stalin este un leninist. Dacă
    acceptăm aceste judecăţi putem avea o înţelegere mai clară a legităţilor, ca să
    folosesc sintagma marxistă.


    România a avut ghinionul istoric să experimenteze
    timp de 45 de ani comunismul. Ce a însemnat comunismul românesc? Ioan Stanomir.
    Impactul direct al anului 1917 a fost anul 1921, anul scindării mişcării
    socialiste. Cominternul a fost extrem de activ în România şi profitând de
    inabilităţile regimului de la Bucureşti a reuşit să mobilizeze o parte a
    minorităţilor naţionale, de fapt o minoritate a minorităţilor naţionale. Cred
    că unul dintre miturile pe care noi trebuie să le combatem este acela al
    iudeobolşevismului. Este un mit fondator al mişcărilor de dreapta, mit care
    rămâne şi azi în memoria unor români care spun că comunismul a fost adus şi
    impus de evrei, ceea ce este cu totul fals. Experienţa comunistă românească
    este întâlnirea dintre represiune şi colaborare, între represiunea din primii
    15-20 de ani şi pactul social încheiat între comunism şi societatea românească
    sub Nicolae Ceauşescu, forjându-se pe ceea ce Vladimir Tismăneanu a denumit ca
    stalinism naţional. Stalinismul naţional este ideea perversă pe care am
    întâlnit-o la moartea generalului Iulian Vlad potrivit căreia ar fi existat
    două tipuri de Securitate: cea dejistă, înfeudată străinului, înţelegându-se
    prin aceasta evreilor, şi cea patriotică, care ar fi apărat ţara. În realitate
    a existat o singură Securitate, poliția politică a unui regim ilegitim şi
    criminal.


    După 100 de ani de la
    apariţia sa ca regim politic, atitudinea generaţiilor succesive faţă de
    comunism este mai confuză ca oricând. Ea pendulează între nostalgie, anarhie şi
    autoritarism, lupta împotriva capitalismului sub noi forme. Şi-a
    păstrat însă intactă fascinaţia pentru o lume mai bună.

  • Romantism şi ideea naţională

    Romantism şi ideea naţională

    Romantismul a fost curentul
    literar-artistic care a pus în centrul existenţei umane etnicitatea şi limba
    poporului. Produs al gândiri occidentale, romantismul a fost considerat adesea
    o reacţie la universalismul clasicismului, a cosmopolitismului. Tradiţia,
    trecutul şi limba unei comunităţi împărtăşite de toţi membrii săi au fost
    considerate fundamentele pe care romantismul vedea lumea. Iar statul naţional a
    fost forma politică de exprimare a ideilor romantismului. Romantismul românesc
    nu a făcut nici el excepţie fiind prima sincronizare a spaţiului românesc cu ideile
    Occidentului. În cele trei ţări române, influenţele romantismului venit din
    două direcţi: în Moldova şi Muntenia din lumea franceză, în Transilvania din
    lumea germană.


    L-am întrebat pe istoricul literar
    Ioan Stanomir în ce a constat proiectul romantic şi cum a fost el receptat în
    spaţiul românesc: Romantismul în spaţiul european şi în cel românesc
    proiectează o nouă imagine asupra comunităţilor etnice. În această imagine este
    practic o reinventare a identităţii acestora. Se porneşte de la explorarea unui
    patrimoniu arheologic şi cultural şi se ajungela crearea unui panteon în care
    sunt situaţi părinţii neamului şi modelele acestuia. Este un tip de reţetă care
    porneşte din Vestul Europei şi ajunge, cu o întârziere semnificativă în spaţiul
    românesc. Dacă discutăm din perspectiva purităţii estetice, romantismul
    românesc este un romantism compozit şi eclectic. O seamă dintre romanticii
    noştri au şi pagini clasice, să ne amintim de Grigore Alexandrescu. Alţi
    romantici sunt romantici dar sfârşesc prin a fi clasici, cazul lui Vasile
    Alecsandri. Cei care sunt cu adevărat pur romantici nu sunt foarte mulţi.
    Romantismul lor este uneori strident şi ilizibil astăzi, cum este cazul lui C.
    A. Rosetti. Romantismul românesc respectă reţeta europeană în privinţa
    reinventării de sine. Avem un întreg inventar de imagini, de la ruine la
    strămoşi, şi terminând cu evocarea faptelor de arme ale trecutului.


    Soluţia elitelor din Muntenia şi
    Moldova pentru modernizare şi statalitate a fost romantismul francez, în timp
    ce pentru românii din Imperiul austriac modelul romantic german a fost
    dominant: Principala
    problemă a diferenţei dintre cele două romantisme ţine de definiţia naţiuniii.
    Romantismul german era un romantism într-un anumit segment al său organicist,
    conservator şi xenofob. Influenţa sa se vede nu atât la paşoptişti, cât la
    Eminescu. El este cel mai puternic influenţat de romantismul german. În
    Transilvania se simte influenţa iluminismului de tip iosefinist şi a
    contaminării cu ideologia revoluţionară. Dar revoluţia din Transilvania este
    una paradoxală pentru că este, în termeni europeni, o contrarevoluţie gândită
    ca reacţie la excesele xenofobe ale unei revoluţii prin excelenţă europene, aşa
    cum era cea maghiară.


    Revoluţia de la 1848 a fost punctul
    culminant al manifestărilor romantismului românesc. Ea a fost începutul
    reformelor şi a modernizării în spaţiul românesc. Ioan Stanomir: Romantismul românesc este paşoptismul, iar în
    acest tablou de familie cu toţii au fost implicaţi, mai mult sau mai puţin
    strălucit, în politică însemnând alcătuirea de societăţi cultural-literare,
    societăţi secrete, în exil şi apoi la întoarcerea din exil în ceea ce a rămas
    de făcut până către anii 1860-1870 când acea generaţie, practic, se epuizează.
    Depinde foarte mult de longevitatea romanticilor. Avem romantici care intră
    într-o perioadă de eclipsă, cazul lui Grigore Alexandrescu, romantici vârstnici
    care traversează perioade de mutaţii şi de metamorfoze, cazul lui Heliade
    Rădulescu, romantici exponenţiali şi manipulaţi de comunism, ulterior, cum a
    fost Nicolae Bălcescu intraţi în canon prin moarte eroică. Sunt romantici care
    abandonează cariera literară şi se dedică politicii în totalitate, aşa cum a
    fost C. A. Rosetti. Mai sunt romantici precum Bolliac care este mai mult
    jurnalist decât poet. Este o imagine de familie care se confundă cu ceea ce
    Paul Cornea numea oamenii începutului de drum.


    Romantismul a devenit, în timp,
    modelul cultural de referinţă. Aşa s-a născut cultura standardizată sau
    canonul: Dacă ne referim la o
    anumită receptare mecanică şi defomatoare m-aş opri la Dimitrie Bolintineanu.
    Este reţinut mai cu seamă prin legendele istorice, care sunt un fel de mic
    manual de patriotism paşoptist. Legendele istorice au reuşit un îndreptar de
    comportament şi să imortalizeze mitologic anumite figuri. Ceea ce proiecţia
    canonică a omis este opera romantică cea mai profundă şi vibrantă a lui
    Bolintineanu, poemul Conrad, care este un mic echivalent românesc al Rătăcirilor lui
    Childe Harold, scris de Byron. Byronismul a fost o modă de care romanticii
    români nu s-au putut sustrage.


    Unitatea naţională a fost cheia modernizării
    şi emancipării naţionale propusă de romantism, Ioan Stanomir: Unitatea naţională este o
    expresie care îşi datorează existenţa acestui discurs paşoptist. Ceea ce noi
    privim ca fiind canonic, domnitorul Mihai Viteazul, este invenţia lui Florian
    Aaron şi Nicolae Bălcescu, şi, în particular, a lui Gheorghe Bibescu, cel care îi
    foloseşte mantia cu ocazia ceremoniilor oficiale. Conştiinţa naţională este o
    formulă anacronică pe care noi o proiectăm pentru a ne explica comportamente
    care nu au niciun fel de legătură cu investirea lor din epocă. Romanticii
    paşoptişti au dorit în mod cert unitatea principatelor. În privinţa
    Transilvaniei şi Banatului lucrurile erau complicate pentru faptul că exista
    acolo un curent federalist care privea mai degrabă spre Europa Centrală şi mai
    puţin spre Carpaţi. Nu trebuie să uităm că relaţia romanticilor transilvăneni
    şi bănăţeni cu Imperiul austriac a fost una complicată, mulţi dintre ei s-au
    pus sub semnul imperiului pentru a rezista republicanismului maghiar.


    Romantismul
    a fost un curent artistic, un model politic şi o tendinţă societală bazat pe
    emoţii. Care i-au păstrat o bună imagine şi contexte pozitive, în ciuda
    trecerii timpului.

  • „L’homme qui n’adhère à rien“ – die ideologischen Irrwege des Panait Istrati

    „L’homme qui n’adhère à rien“ – die ideologischen Irrwege des Panait Istrati

    Panait Istrati hat sich als junger Schriftsteller der kommunistischen Bewegung angeschlossen. Er ist auch einer der Intellektuellen, der sich nach einem kurzen Besuch in der Sowjetunion von dieser politischen Ideologie abwendet. Der Politikwissenschaftler und Publizist Ioan Stanomir erläutert den politischen und intellektuellen Werdegang des Schriftstellers:



    Die Beweggründe seiner Hinwendung in jungen Jahren zum Kommunismus ist — genau wie bei anderen Intellektuellen der Zeit in Europa — die Unzufriedenheit mit der damaligen sozialen Ordnung. Wie dürfen nicht vergessen, dass Panait Istrati erstens ein Sozialist war, ein Anhänger und guter Bekannter des bulgarischen Revolutionärs Christian Rakowski, ein Zeuge der Streiks, die Anfang des 20. Jahrhunderts unterdrückt wurden. Nicht zuletzt muss erwähnt werden, dass Istrati aus bescheidenen, ja prekären Verhältnissen stammte. Das alles mag ihn in seiner späteren Befürwortung des Kommunismus beeinflusst haben. Eine ausschlaggebende Rolle spielte dabei aber auch die Tatsache, dass er mit französischen Intellektuellen Kontakte knüpfte. Im französischen Kulturmilieu galt er als ein wahrer Gorki des Balkans, als Stimme der Verfolgten und Unterdrückten. Nicht zufällig habe ich den Vergleich mit Gorki erwähnt, die Schicksale Panait Istratis und Maxim Gorkis unterscheiden sich auf den ersten Blick voneinander, im Grunde genommen sind sie sich jedoch sehr ähnlich. Istrati war zunächst ein Kommunist, wurde dann aber von der Realität desillusioniert und folgte dem Weg der Nüchternheit, während Gorki hingegen ein Freund und Befürworter der Bolschewiken und Lenins war, der in einer ersten Etappe des Bolschewismus dennoch ins Exil ging. Später kehrte er in sein Heimatland zurück und schloss sich der Ideologie von Stalin an. Istrati und Gorki haben doch etwas gemeinsam: einen europäischen Ruhm und ein ideologisches Engagement, das Bild eines Schriftstellers, der die Berufung hat, den Bedürfnissen der Menschen, aus deren Milieu er selber stammt, Ausdruck zu verleihen.“




    1927 besuchte Istrati Moskau und Kiew. 1929 reist er wieder in die Sowjetunion und das ist der Zeitpunkt, an dem er den Schleier vor den Augen fallen lässt. Dem jungen Intellektuellen wird dann klar, dass das kommunistische Regime seine Worte nicht in Taten umsetzte. In seinem politischen Reisebericht Vers lautre flamme. Confession pour vaincus“ (rumänischer Titel: Spre o altă flacără”, deutscher Titel: Auf falscher Bahn. Geständnisse für Besiegte“), erschienen in französischer Sprache, prangert er den Totalitarismus der kommunistischen Ideologie an. Nachdem das Buch veröffentlicht wird, sieht sich der Schriftsteller Faschismus-Vorwürfen ausgesetzt. Dazu Ioan Stanomir:



    In zahlreichen Fällen war eine Reise in die Sowjetunion in der Regel kein Anlass, sich vom Kommunismus abzuwenden, sondern hingegen ein Anlass, sich in diese Ideologie weiter zu vertiefen. Die Ausnahmen bestätigen aber die Regel und es gibt wenige Intellektuelle der Zeit, die die Kraft finden, diesen ideologischen Schleier über die Augen zu lüften. Der englische Schriftsteller Herbert George Wells hat beispielsweise die Sowjetunion besucht und die Reise wirkte sich überhaupt nicht auf seine Weltanschauung aus. Es gibt zwei Namen, die hingegen ein gutes Beispiel für die Ernüchterung darstellen: Panait Istrati und André Gide. Die beiden sind nach Moskau gereist und haben Bücher geschrieben, die sie in heikle Situationen ihren Kampfgenossen gegenüber brachten. Nachdem Istrati »Auf falscher Bahn« geschrieben hatte, wurde ihm vorgeworfen, er würde den antifaschistischen Kampf verraten und eine Verleumdungskampagne gegen die Sowjetunion führen.“




    Panait Istrati prangert aber die Verbrechen von Stalin, nicht die kommunistische Ideologie an. Er bleibt ein Anhänger von Trotzki und gilt als einer der Intellektuellen, die nach einer reinen, unbefleckten Seele der Revolution“ suchten. Ioan Stanomir ist der Ansicht, dass Istrati eigentlich nur dem Stalinismus den Rücken kehrt:



    Trotzki war ein bewaffneter Prophet, der gegen sein eigenes Volk vorging. Die rote Armee, die Trotzki gegründet hatte, war ein Unterdrückungsinstrument gegen das russische Volk. Die rote Armee hat im russischen Bürgerkrieg die Bauern vernichtet. Trokzi stellte die antibürokratische und antitotalitäre Alternative aus Sicht der radikalen Linken dar. Istrati wendet sich von der politischen Ideologie Lenins ab, weil er einen grundlegenden Unterschied zwischen dem Leninismus aus Sicht der Linken und dem Stalinismus aus Sicht der antistalinistischen Linken merkt. Istrati streift seine linksextremistischen Überzeugungen niemals ab, sieht aber ein, dass Stalins Russland die Prinzipien Lenins nicht einhält. Genau wie andere Intellektuelle lässt sich Panait Istrati täuschen, dass der Leninismus unterschiedlich vom Stalinismus und dass der Leninismus kein totalitäres Regime sei.“




    Wie hat das kommunistische Regime in Rumänien den Schriftsteller für seine Zwecke instrumentalisiert? Dazu Ioan Stanomir:



    Panait Istrati wird in den 1960er Jahren in Rumänien ideologisch ausgeschlachtet. Es war kein Zufall, dass gerade in jenen Jahren die rumänisch-französische Kooperation in vielen Bereichen ausgebaut wurde. Aus der Zeit stammt die rumänisch-französische Film-Koproduktion »Codin«, die auf einem Text von Istrati beruht, ebenso die Verfilmung seines Romans »Die Disteln des Baragan«. Bei der Wiederanspornung der Beziehungen zu Frankreich spielte sein literarischer Nachlass auf jeden Fall eine ausschlaggebende Rolle. Istrati war ein geistiges Kind Frankreichs, ein balkanischer Gorki, der von dem linken Kulturmilieu Frankreichs gefördert wurde. Zu jenem Zeitpunkt waren zahlreiche französische Kommunisten nach Rumänien gekommen, Regisseure aus Frankreich machten sich für eine volksdemokratische Filmkunst in Rumänien stark. Zahlreiche Werke Istratis wurden dann ins Rumänische übersetzt, weil ein guter Teil ursprünglich auf französisch verfasst worden war. Wenn man einen Blick in die rumänischen Werkausgaben jener Zeit wirft, ist die Interpretation seines Lebenslaufes im Vorwort ebenfalls aufschlussreich: Istratis Abkehr vom Stalinismus sei zwar ein gravierender zeitweiliger Fehler gewesen, den er jedoch durch seine Verdienste um die Arbeiterbewegung wieder gut zu machen vermocht habe.“




    1933, zwei Jahre vor seinem Tod, veröffentlichte Panait Istrati den Essay L’homme qui n’adhère à rien“ (zu dt. in etwa Der Mensch, der sich zu nichts verpflichten lässt“), in dem er dem Stalinismus erneut eine Absage erteilte und seine Unabhängigkeit innerhalb linker Ideologien betonte.

  • Comics im sozialistischen Rumänien

    Comics im sozialistischen Rumänien

    Die komischen Bildergeschichten waren eine Form der westlichen städtischen Pop-Kultur, die auch im kommunistischen Rumänien ihre Liebhaber hatte. Das Regime vom damals veröffentlichte zwar rumänische Bildergeschichten-Zeitschriften, beliebter waren aber die ausländischen Comics.



    Die komischen Bildergeschichten hatten im Kommunismus unter der Zensur zu leiden. Im sozialistischen Rumänien war die Zeitschrift Cutezătorii“ (in etwa: Die Tapferen“, Die Wagemutigen“) die wichtigste Propaganda-Zeitschrift für Kinder unter 14. Bei mehreren Generationen rumänischer Kinder war allerdings die französische Zeitschrift Pif Gadget“ sehr beliebt. Ioan Stanomir, Bildgeschichten-Historiker gibt uns darüber Auskunft:



    »Pif Gadget« ist eine der seltsamsten Geschichten des Kalten Kriegs. Es ist eine Zeitschrift, die auf den Ruinen der Zeitschrift »Vaillant« aufgebaut wurde. Es ist eine Zeitschrift, die wie auch die »Cutezătorii« zwiespältig war: Es war eine Bildergeschichten-Zeitschrift, zugleich aber auch eine Propaganda-Zeitschrift der Französischen Kommunistischen Partei. Die Einführung von »Pif Gadget« in den kommunistischen Raum, insbesondere in Rumänien, war möglich, weil die Beziehungen zwischen Rumänien und Frankreich nach 1965-1968 eng wurden. Es ist eine Beziehung, die auf mehreren Ebenen aufgebaut wurde. Es beruhte auf dem offiziellen De-Gaulle-Regime in Frankreich, aber auch auf der kommunistischen Subkultur und der Gegenkultur. So ist auch die Existenz von Kino-Koproduktionen zu erklären. Französische Bücher aus der Taschenformatedition »Livre de poche« und französische Filme wurden eingeführt, es wurde diese Zeitschrift eingeführt, die vielleicht ungewöhnlichste Präsenz bei uns. Durch diese Zeitschrift kam man in Kontakt mit der französischen Kultur und mit der westlichen Pop-Kultur. Drittens kam man in Berührung mit einer Kultur, die für uns ungewöhnlich war, mit der Bildergeschichten-Kultur. Generationen von Kindern haben die Zeitschrift gelesen und dabei spontan und naiv Französisch gelernt. Sie haben entdeckt, dass es Superman gibt. Als dann später Superman im rumänischen Fersehen zu sehen war, kannten ihn schon die Kinder und Jugendlichen aus der Zeitschrift Pif Gadget.“




    Ein anderer wichtiger Held der Bildergeschichten war Rahan. Ioan Stanomir dazu:



    Rahan ist den Pif-Liebhabern auch bekannt. Er ist eine Kult-Gestalt, die man aus der Perspektive der amerikanischen und westlichen Pop-Kultur verstehen kann. Rahan ist ein Mensch vom Anfang der Welt. Er ist eine Bindeglied zwischen den Menschen, die noch keine eigentlichen Menschen sind, und den Menschen, die Menschen sein werden. Er ist den Gestalten ähnlich, die wir heute in amerikanischen Filmen wie 10.000 BC« sehen. Er ist ein Mensch, der mit Höhnlentigern, mit Mammuten kämpft, er ist ein Mensch, der die anderen lehrt, die Menschheit zu entdecken. Er ist eine Art Prometheus, der seine Aufgabe nicht kennt. Rahan ist eine der Kult-Gestalten, viele rumänische Bildgeschichten-Fans halten noch die Erinnerung an ihn wach. Ursprünglich steht Rahan in Verbindung zu Tarzan. Tarzan ist im Gedächtnis des Westens geblieben. Es ist ein Wei‎ßer, der auf einem schwarzen Kontinent seine Stellung ignoriert. Es ist eine Art Paternalismus, ein Wei‎ßer in Beziehung zu Schwarzen, die am Anfang der Zivilisation stehen. Pif war aber bestimmt keine rassistische Zeitschrift, weil die Ideologie der westlichen Linke nicht mit dem Rassismus reimte. Das war gut, denn es hat die Kinder gelehrt, dass es auch in der Elfenbeinküste, in Marokko, Frankreich, Rumänien Kinder gibt, die Französisch sprechen. Du konntest dir einen Brief-Freund in diesen Ländern aussuchen. Ich glaube, der Kampf gegen den Rassismus ist ein erhabenes Ziel, abgesehen vom ideologischen Blickwinkel. Es ist wunderbar, dass ein Kind aus Rumänien mit einem Kind aus Marokko oder aus dem Senegal in Kontakt sein konnte. Diese Vermittlung kam über Pif.“




    Wir haben Ioan Stanomir auch gefragt, warum es keine rumänischen Bildgeschichten-Helden gegeben hat.



    Wenn wir die Zeitschrift »Cutezătorii« in die Schule brachten, haben wir diese zusammengerollt und uns damit gegenseitig auf den Kopf geschlagen. Ich habe die »Cutezătorii«-Zeitschrift nicht geliebt. Ich kann Ihnen aber sagen, was für Helden ich in der Pif-Zeitschrift kennen gelernt habe. Ein gibt eine ganze Galerie von Helden, angefangen mit Pif und Hercule. Dann existierten Rahan, Placid und Muzo, Leonard, Doc Justice. Diese haben wir adoptiert, als ob sie unsere Helden waren. Wir verstanden nicht alles, wussten aber, dass es einen Ort gibt, woher die schön verpackten Zeitschriften kommen. Sie kamen mit wunderbaren Überraschungen und machten uns glücklich. Die Kinder träumten davon, diese Gadgets, die eigentlich die westliche Konsumkultur verkörperten, zu bekommen. Man wollte nicht die kommunistische Pionier-Krawatte, sondern schmackhafte Bonbons, nicht die faden rumänischen Bonbons. Die westliche Konsumkultur drang durch, weil es sich um eine farbige und schmackhafte Welt handelte. Vielleicht verstehen das die Jugendlichen von heute nicht. Es gab einen regelrechten Kult für die kubanischen Bonbons, es gab einen Kult für den Turbo-Kaugummi, der gut schmeckte. Der rumänische Kaugummi schmeckte nicht. Wir lebten in einer Welt von faden Klonen. Was interessierte mich der Kampf der Illegalisten? Wir hatten die französischen Illegalisten der französischen Widerstandsbewegung, die sympathischer waren. Die Pif-Zeitschrift hat — seltsamerweise und ungewollt — den Kapitalismus in Rumänien bekannt gemacht und nicht den Kommunismus unterstützt.“




    Die Geschichte der rumänischen sozialistischen Comics endete im Jahr 1989.