Radio România Internațional

Tag: Ion Ratiu

  • Alegerile din 20 mai 1990

    Alegerile din 20 mai 1990

    Pe 20 mai 1990, în România aveau loc
    primele alegeri libere din 1946. Au fost semnul revenirii la societatea
    politică pierdută după 45 de ani de regim comunist opresiv. Pe 19 noiembrie
    1946, alianța condusă de partidul comunist cu sprijinul guvernului comunist
    impus de ocupantul sovietic, falsifica rezultatul alegerilor și câștiga 78% din
    locurile din Parlament. Atunci se încheia democrația română care avea să
    renască pe 20 mai 1990.



    Alegerile din 20 mai 1990 au fost
    dominate de figura lui Ion Iliescu și de Frontul Salvării Naționale, urmașul
    direct al partidului comunist încă de la căderea regimului Ceaușescu de pe 22
    decembrie 1989. Iliescu avea să câștige detașat 85% din opțiunile românilor în
    fața celorlați doi contracandidați, liberalul Radu Câmpeanu și țărănistul Ion
    Rațiu. Iar Frontul Salvării Naționale își adjudeca două treimi din locurile din
    parlament. În cei doi ani, până la alegerile din 1992 când electoratul român dă
    primele semne de maturizare, cel mai important act adoptat a fost Constituția
    României, în decembrie 1991.


    Despre scrutinul de acum 30 de ani
    s-a scris enorm. Opțiunile colosale pentru Iliescu și FSN au fost denumite
    alegerile din Duminica orbului, nume dat de cei care aleseseră candidații
    Opoziției formată atunci din Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat,
    Partidul Național Liberal și Partidul Social-Democrat. O privire aruncată azi
    asupra acelui scrutin din urmă cu 30 de ani ne arată că el nu a fost nici liber
    nici legitim, așa cum consideră Ioan Stanomir, profesor la Universitatea
    București:

    Privite din
    prisma unor exigențe minime, alegerile din 20 mai 1990 nu au fost nici libere,
    nici corecte. Nu în același mod în care nu au fost libere și corecte alegerile
    libere din 19 noiembrie 1946. Dar, într-un fel diferit, ele au fost nelibere și
    incorecte. De ce? Pentru că întreg climatul care a precedat alegerile și întreg
    climatul în cadrul căruia s-au desfășurat alegerile nu a fost de natură să
    genereze o alegere autentică și lipsită de constrângere a cetățenilor României.
    Și vreau să dau două exemple. Exemplul numărul unu a fost acoperirea mediatică.

    Practic, opoziția democratică a fost exclusă de la accesul la principalul canal
    de comunicare, Televiziunea română, între ghilimele liberă. Exemplul numărul
    doi este raportarea statului-partid FSN la competitorii politici, respectiv
    atacurile verbale și fizice de o gravitate excepțională la care au fost supuși
    activiștii și candidații partidelor de opoziție. Așa încât, pe 20 mai 1990
    poporul român nu a avut ocazia de a se pronunța în cunoștință de cauză pentru
    că partidul-stat care a cucerit puterea în decembrie 1989 a dorit să aibă în
    alegeri un mijloc de legitimare și nu o temelie pentru o democrație consolidată,
    așa cum o înțelegem astăzi.


    În cele
    câteva luni de libertate, din decembrie 1989 și până în 20 mai 1990, nimeni nu
    se putea aștepta ca poporul român să renască politic miraculos. Astfel,
    rezultatele au fost cele așteptate, așa cum spune Ioan Stanomir:

    Rezultatele erau ușor de
    anticipat, aș spune că erau singurele rezultate posibile. Ele au început să se
    prefigureze din clipa în care pe 22 decembrie 1989 Ion Iliescu s-a
    autoproclamat șef de stat. Aceste rezultate au fost prefigurate de transformarea
    Frontului Salvării Naționale în partid politic în ianuarie 1990 și, pe cale de
    consecință, în partid-stat de vreme ce controla inclusiv celulele de la nivelul
    întreprinderilor de stat. Rezultatele acelor alegeri au fost prefigurate din
    momentul în care lustrația, eliminarea fosților demnitari și comuniși și a
    foștilor securiști, a fost refuzată ca soluție politică în Consiliul Provizoriu
    de Uniune Națională, miniparlamentul provizoriu.


    Totuși,
    cum se explică acel comportament politic al unei națiuni înrobite vreme de
    aproape o jumătate de secol?

    Ioan Stanomir: Cred că este corect să vorbim despre o problemă originară a
    regimului politic din România. În decembrie 1989, ceea ce era în mod autentic
    schimbare revoluționară a fost canalizat de un grup politic avându-i în frunte
    pe Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan și numele pot continua într-un tip
    de organizare politică dominat de partidul-stat denumit Frontul Salvării
    Naționale. Ne putem întreba dacă era posibil altceva? Răspunsul meu este unul
    mai degrabă sceptic pentru că să nu uităm că România ieșea din 20 de ani de
    dejism și 25 de ani de ceaușism. Iar ceaușsimul în particular a fost un
    ingredient foarte important în constituirea ideologiei feseniste.


    Alegerile
    din 20 mai 1990 au intrat deja în manualele de teorie politică pentru studierea
    mecanismelor reconstrucției democratice. Este un exemplu despre cum societatea
    simte nevoia să revină treptat la normalitate, este tranziția complexă de la lipsa
    de libertate la libertate.

    Ioan Stanomir:
    Alegerile din 20 mai 1990 au reprezentat mai degrabă o excepție pentru că
    până la victoria Partidului Social Democrat din 2016 niciun alt partid nu a mai
    câștigat o asemenea proporție zdrobitoare. Frontul Salvării Naționale s-a
    confundat cu statul, iar statul, pentru foarte mulți români la nivelul anilor
    90 se confunda cu statul ceaușist. După 30 de ani, România e într-o situație paradoxală:
    pe de-o parte este în poziția de a-și fi împlinit aspirațiile fundamentale
    euroatlantice, dar în același timp e în poziția de a observa că statul român e
    un stat croit și condus în structurile sale profunde de urmașii fesenismului.


    Pesimismul
    alegerilor din 20 mai 1990 continuă să fie prezent în România. Dar e reperul de
    unde românii au reînceput să învețe a gândi politica liber.

  • Ion Raţiu: ehemaliger Exil-Politiker setzte sich für Demokratisierung ein

    Ion Raţiu: ehemaliger Exil-Politiker setzte sich für Demokratisierung ein

    Ion Raţiu war einer der wichtigsten demokratischen rumänischen Politiker nach 1990, der in seiner Jugend sowohl gegen die faschistische als auch gegen die kommunistische Diktatur gekämpft hat. 1990 kam er aus seinem Exil in Gro‎ßbritannien zurück nach Rumänien und trug zur Wiederbelebung der historischen Nationalen Christlich-Demokratischen Bauernpartei und zum Wiederaufbau der Demokratie in Rumänien bei. Ion Raţiu wurde am 6. Juni 1917 im westrumänischen Turda in einer Intellektuellen-Familie geboren, die für die nationalen Rechte der Rumänen im Habsburgerreich und später in Österreich-Ungarn gekämpft hatte. Er studierte Jura in Cluj (Klausenburg) und Wirtschaft in Cambridge und wurde auch aktiv in der Bauernpartei. 1940 wurde er als Diplomat angestellt und im Februar 1940 nach London geschickt. Nachdem Frankreich, der wichtigste Alliierte Rumäniens, besetzt wurde, arbeitete Raţiu weiter in der Botschaft Rumäniens in London, bis Anfang September 1940. Dann wurde die Macht von General Antonescu und der Eisernen Garde ergriffen. Raţiu lehnte die Allianz mit Nazi-Deutschland ab.



    1985 erklärte Ion Raţiu in einem Interview für die Sendung Actualitatea românească“ des Senders Freies Europa, unter welchen Umständen er in Gro‎ßbritannien geblieben ist. Das Interview stammt aus dem Archiv des Zentrums für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunks:



    Nach der Abreise des Königs Karl II. und der Ausrufung des Legionären Staates habe ich im September 1940 gekündigt. Ich bin zum britischen Au‎ßenministerium gegangen und habe politisches Asyl beantragt. Das habe ich auch gleich bekommen. Ich hatte das gro‎ße Glück, ein Stipendium an der Cambridge University zu bekommen und habe nach drei Jahren ein Master of Arts-Diplom im Bereich der Wirtschaftswissenschaften bekommen. Während der Zeit in Cambridge habe ich eine Reihe von Radio-Sendungen mit patriotischem Inhalt gemacht, die im Mittelpunkt Siebenbürgen hatten, insbesondere nach der Trennung Nordsiebenbürgens von Rumänien im Jahr 1940. Im Studentenleben im Rahmen des Verbandes rumänischer Studenten in Gro‎ßbritannien war ich auch aktiv.“




    Ion Raţiu wirkte auch in den Propaganda-Bemühungen für den Austritt Rumäniens aus der Achsenmächte-Allianz. Er wollte, dass Rumänien und ganz Mittel- und Osteuropa unter dem Einfluss der westlichen Demokratien nach dem Krieg bleibt.



    Ich habe im Internationalen Studenten-Ausschuss gearbeitet, da war ich Vize-Vorsitzender während des Krieges. Ich war auch im Weltjugend-Exekutiv-Komitee tätig. Uns war die Zukunft Europas nach dem Krieg wichtig, weil wir in England im Exil waren. Deswegen haben wir die Organisation CECCILS gegründet, »Central East European Students for a New Society«. Obwohl ich jung war, wurde ich von der Bewegung der freien Rumänen rekrutiert, die sich der Ausrichtung Rumäniens an die Politik Nazi-Deutschlands widersetzte und die der Meinung war, dass Rumäniens Platz an der Seite der gro‎ßen demokratischen Mächte des Westens ist, die der Gründung Gro‎ßrumäniens zugestimmt hatten. In dieser Periode habe ich Artikel geschrieben, Konferenzen organisiert und wurde auch vom BBC eingeladen.“




    Ion Raţiu wurde ein wohlhabender Geschäftsmann. Er gründete aber auch eine antikommunistische Organisation, die Weltunion der Freien Rumänen, und gab eine demokratische Zeitung, Românul liber“ (zu deutsch Der freie Rumäne“), heraus. Das war auch eine der einflussreichsten Publikationen des rumänischen Exils. Ion Raţiu dazu:



    Schon 1955 gab ich wöchentlich ein englisches Nachrichtenblatt heraus. Ich nannte es »Free Romanian Press«, Ziel war es, den Westen, insbesondere die Zeitungen und die einflussreichen Abgeordneten und Politiker in England, über die Lage in Rumänien zu informieren. Nach 20 Jahren wandelte sich diese Publikation in eine etwas grö‎ßere Zeitschrift, es war eine monatliche englisch-französische Broschüre. 1965 habe ich den Acarda-Verein, den Kulturellen Verband der Rumänen in England gegründet. Wir nannten ihn ‚kulturell‘, in unserer siebenbürgischen Tradition bedeutete das aber auch ‚politisch‘. 1980 habe ich zusammen mit Professor Brutus Coste aus Amerika alle aufgefordert, etwas zu machen, damit dieses Land im Westen ehrwürdig vertreten wird. Bis 1975 war ein Rumänischer National-Ausschuss tätig. Wir waren der Meinung, dass dieser Kampf weiter gehen muss und haben uns 1984 organisiert.“




    Ion Raţiu kam 1990 zurück nach Rumänien und wurde in der Politik aktiv. Er starb am 17. Januar 2000 in London, wurde aber — so sein Wille — in seinem Geburtsort Turda bestattet.

  • Ion Raţiu et la renaissance de la démocratie en Roumanie

    Ion Raţiu et la renaissance de la démocratie en Roumanie

    Descendant d’une grande lignée de patriotes et d’intellectuels roumains de Transylvanie, à l’époque encore partie de l’empire d’Autriche-Hongrie, Ion Rațiu est né le 6 juin 1917 dans la petite ville de Turda, située dans le centre de la Roumanie. Diplômé en sciences juridiques à Cluj et en économie à Cambridge, il suit la tradition familiale, s’intéressant très tôt à la politique, en rejoignant les rangs du Parti national de Transylvanie, devenu après la Première Guerre mondiale et l’union de la Transylvanie avec la Roumanie, le Parti national paysan. En 1940, il entre dans la diplomatie et rejoint son poste à Londres, au mois de février 1940, juste avant la débâcle de la France, principale puissance alliée de la Roumanie. Après l’armistice français, Ion Raţiu gardera son poste de diplomate à Londres jusqu’au début du mois de septembre 1940, lorsque Bucarest bascule dans le camp pro allemand. Francophile et anglophile résolu, Ion Raţiu se refusera de suivre le cours pro nazi que prend la politique roumaine, sous la férule du nouveau président de Conseil, le général Ion Antonescu.



    En 1985, dans une interview diffusée dans la rubrique L’Actualité roumaine de Radio Free Europe et préservée dans les archives du Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine, Ion Raţiu raconte les détails de son expatriation en Grande-Bretagne. Ecoutons sa voix :



    « J’ai démissionné après l’abdication et le départ du roi Carol II et l’arrivée au pouvoir de l’extrême droite. Je suis allé au ministère britannique des Affaires étrangères et leur ai demandé l’asile politique. Ils m’ont tout de suite accordé le statut de réfugié politique. Puis, j’ai eu la chance de décrocher une bourse d’étude à l’université de Cambridge, pour un Master of Arts en sciences économiques, un diplôme mieux côté que celui de licence. Alors que je suivais ces études, j’avais commencé à collaborer avec la radio, je faisais des émissions sur la question de la Transylvanie, dont une partie avait été arrachée à la Roumanie par Hitler et Mussolini, pour tomber dans l’escarcelle magyare. Puis, je me suis impliqué dans la vie estudiantine, dans les associations que les étudiants d’origine étrangère montaient en Grande Bretagne. »



    Pendant la guerre, Ion Raţiu a activement milité pour que la Roumanie quitte l’alliance avec les puissances de l’Axe et rejoigne le camp des Alliés. Et il souhaitait, forcément, que la Roumanie reste ancrée dans le camp occidental, une fois la guerre finie. Ecoutons-le :



    « Pendant la guerre, j’avais été élu vice-président du Conseil international des étudiants, et j’ai été membre du Conseil exécutif mondial de la jeunesse. Nous étions tous des étudiants exilés en temps de guerre en Angleterre, et l’avenir de nos pays, l’avenir de l’Europe nous inquiétait. Alors, nous avons fondé une autre association, « Central East European Student New Society », soit la société des étudiants et de la jeunesse originaires d’Europe centrale et de l’Est. Et puis, en dépit de mon jeune âge, j’avais été coopté dans la mouvance des Roumains qui s’opposaient activement à la politique d’alliance avec l’Allemagne menée à l’époque par Bucarest. Nous pensions que la place de la Roumanie était aux côtés des puissances démocratiques occidentales, celles qui nous ont épaulées à réaliser l’union de 1918 et la Grande Roumanie. En cette période, je tenais des conférences, j’écrivais des articles pour les journaux, et puis, évidemment, je parlais à la radio, à la BBC. »



    Après la guerre, devenu un prospère homme d’affaires, Ion Raţiu ne s’est pas tu devant l’occupation de la Roumanie par l’Armée rouge, et devant le processus de soviétisation rampante de la Roumanie. Il fonda ainsi l’Union mondiale des Roumains libres, édita des titres de presse, dont notamment le journal « Le Roumain libre », devenu l’un des plus influents journaux au sein de l’exil roumain. En 1985, Ion Raţiu était persuadé que seule l’union de toutes les personnes de bonne volonté allait pouvoir faire vaciller le communisme, ouvrant la voie à la restauration de la démocratie. Ecoutons-le :



    « C’est en 1980, avec le professeur Brutus Coste qui vivait aux Etats-Unis, nous avons lancé un appel à l’exil roumain, pour agir, pour que ce pays puisse être représenté dignement en Occident. Jusqu’en 1975, il y avait eu le Comité national roumain, une sorte de gouvernement qui fonctionnait en exil après l’occupation du pays par les communistes. Mais en 1975, le Comité national avait cessé son activité et nous considérions qu’il allait de l’intérêt du pays de pouvoir faire entendre sa voix dans le monde libre. Alors nous avons lancé cet appel, et nous nous sommes organisés en 1984. Cette organisation a été conçue pour pouvoir agir au-delà des querelles partisanes. Ce n’était donc pas une organisation des anciens partis actifs en Roumanie. Chacun devait consentir à faire l’effort pour passer outre ses filiations politiques. C’est ainsi que nous nous sommes organisés. Evidemment, les partis politiques devaient continuer à être présents au sein de l’exil, car il n’existe pas de démocratie en l’absence des partis politiques. »



    Après la chute du communisme, le 3 janvier 1990, était émis le décret-loi régissant l’apparition et le fonctionnement des partis politiques en Roumanie même. C’était le moment qui actait la renaissance de la vie politique démocratique en Roumanie, après 45 années de dictature du parti unique, le parti communiste. Rentré dans son pays natal peu de temps après, Ion Raţiu s’érigea en une réelle force motrice de cette vie démocratique retrouvée, et en un véritable repère moral. Un nœud-papillon autour du cou, discourant avec un léger accent anglais, Ion Raţiu retrouva ses anciens amis politiques restés au pays, pour refonder le Parti national paysan chrétien et démocrate. En tant qu’un des trois candidats aux premières élections présidentielles, organisées au mois de mai 1990, il affronta Ion Iliescu, l’héritier des communistes, avec une élégance sans pareil. Cet infatigable militant pour la renaissance de la démocratie en Roumanie s’est éteint à Londres, le 17 janvier 2000, et il a été enterré dans sa ville natale de Turda.


    (Trad. Ionuţ Jugureanu)

  • Ion Ratiu and the Rebirth of Romanian Democracy

    Ion Ratiu and the Rebirth of Romanian Democracy

    Politician Ion Ratiu was one of the role models for Romanian society as it was beginning to rebuild democracy in 1990, after 45 years of communism. He was a descendant of a family that was instrumental in fighting for the national rights of Romanians in the Austro-Hungarian Empire. Ion Ratiu had a considerable contribution to the improvement of the Romanian political climate after December 1989. He stood out by his signature bow tie, by his supremely polite way of expressing himself, and the slight English accent he had when speaking Romanian. Ratiu was one of the most important democratic Romanian politicians after 1990, one who had previously militated against both the Fascist and Communist dictatorships. Upon his return to Romania in 1990, he was instrumental in rebuilding the Christian-Democratic National Peasant Party, and got deeply involved in rebuilding a democratic climate.

    Ion Ratiu was born to a family of intellectuals on June 6, 1917, in Turda, in what is now western Romania. He had a degree in law from Cluj, and one in economy from Cambridge. He was active in the youth organization of the National Peasant Party. In 1940 he was appointed as a diplomat with the Foreign Ministry, and was sent to London right away, in February of that year, before the fall of France. After France was occupied, a country which used to be one of Romanias most important allies, Ratiu continued to work at the Romanian legation to the UK until early September 1940, when power in Romania was grabbed by General Antonescu and the Iron Guard. As an anglophile and francophile, Ratiu refused to accept his countrys joining the alliance with Nazi Germany.

    In 1985, in an interview with Radio Free Europe for the Romanian Current Events feature, preserved in the archives of the Center for Oral History by Radio Romania, Ion Ratiu described how he got to remain in the UK:

    “After King Carol II departed, and the Legionnaire state was set up, I resigned, in September 1940. I went to the British Foreign Secretary and asked for political asylum, which they granted me right away. I had the great luck to get a scholarship at Cambridge, and I studied there for three years and got a Master of Arts degree in economic sciences. While I was at Cambridge I made several radio broadcasts on patriotic topics with regard to Transylvania, especially after Northern Transylvania got taken away in 1940, and I was active in student life in the association of Romanian students in Great Britain.”

    Ion Ratiu got involved in the propaganda to get Romania out of the Axis and have it join the Allied side. He deeply wished for CEE, Romania included, to remain under the influence of Western democracies after the end of the war:

    “I worked on the International Student Council, where they made me vice-president during the war, and in the World Youth Executive Committee. Because we were all concerned about the future of Europe after the war, as exiles in England, we set up an organization we called Central East European Students for a New Society. Also, even though I was young, I was co-opted into the movement of free Romanians who opposed Romanias falling in line with Nazi Germany policy, and who said that Romanias place was next to the great democratic powers in the West who had created Greater Romania. During that time I wrote articles, I held conferences, and I spoke on the radio, as I said, at the BBC, of course.”

    As the prosperous businessman he became, Ion Ratiu did not watch passively from afar as Romania was being turned communist. He set up an anti-Communist organization, the World Union of Free Romanians, and printed democratic leaning publications, such as The Free Romanian, one of the most influential publications for Romanian exiles. In 1985, Ion Ratiu was convinced that only the unity of all Romanians could make democracy return. The organization welcomed all who wanted to help in the effort of restoring democracy:

    “In 1980, together with Professor Brutus Coste from America, we launched an appeal telling everyone that it would be the time to do something for this country to be represented in a dignified manner in the West. Until 1975 we had had the Romanian National Committee, which ceased its activities that year. We believed that this struggle needs to continue, and so we launched the appeal and we set up in 1984. We said from the beginning that this cannot be done around parties, we said that all Romanians who want to make an effort for the national cause should join us, irrespective of party, past or present. This did not mean that parties should not function. Quite the opposite, parties have to function, because there is no democracy without parties.”

    On January 3, 1990, the National Salvation Front issued a law decree on the creation and official registration of political parties in Romania. This act meant the renaissance of political parties and political pluralism in Romania, after 45 years of absence. Returning to Romania in 1990, right after the decree was issued, Ion Ratiu continued to display the same firm democratic beliefs, as a true moral compass. He passed away in London on January 17, 2000, and, as per his wishes, was laid to rest in his native Romanian town of Turda.

  • Ion Raţiu și renașterea democraţiei române

    Ion Raţiu și renașterea democraţiei române

    Politicianul Ion Rațiu a fost unul
    dintre modelele la care societatea românească s-a raportat atunci când a
    început refacerea democrației în 1990, după 45 de ani de comunism. Descendent
    al unei familii cu trecut în luptele pentru drepturile naționale ale românilor
    din Austro-Ungaria, Ion Rațiu, prin stilul său, a contribuit la îmbunătățirea
    considerabilă a climatului politic românesc de după decembrie 1989.


    S-a diferențiat
    de ceilalți politicieni prin papionul său, prin politețea desăvârșită a
    limbajului și comportamentului și prin accentul ușor englezesc cu care vorbea
    limba română. Raţiu a fost unul dintre cei mai importanţi politicieni democraţi
    români după 1990 care a militat deopotrivă împotriva dictaturii fasciste, cât
    şi a celei comuniste. Întors în România în 1990, a fost unul dintre cei care au
    reconstruit Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat şi s-a implicat în
    refacerea climatului democratic.



    Ion Raţiu s-a născut pe 6 iunie 1917
    la Turda, în vestul României, într-o familie de intelectuali români. A fost
    licenţiat în drept la Cluj şi economie la Cambridge şi activ în rândul tineretului
    Partidului Naţional Ţărănesc. În 1940 a fost angajat ca diplomat în Ministerul
    de Externe şi imediat a fost trimis la Londra, în februarie 1940, înainte de
    prăbuşirea Franţei.

    După ocuparea Franţei, principalul aliat al României, Raţiu
    a continuat să lucreze la legaţia României din Marea Britanie până la începutul
    lunii septembrie 1940, când puterea a fost preluată de generalul Antonescu şi
    Garda de Fier. Anglofil şi francofil, Raţiu a refuzat să accepte alăturarea
    României coaliţiei conduse de Germania nazistă.


    În 1985,
    într-un interviu acordat emisiunii Actualitatea românescă a postului de radio
    Europa liberă şi păstrat în arhiva Centrului de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română, Ion Raţiu povestea circumstanţele în care a rămas în
    Marea Britanie.

    După
    plecarea regelui Carol al II-lea şi înfiinţarea statului legionar, mi-am dat
    demisia, în septembrie 1940. M-am dus la ministerul de externe englez şi le-am
    cerut să-mi dea azil politic, ceea ce mi-a fost acordat imediat. Am avut marele
    noroc să primesc o bursă la Cambridge şi am studiat timp de trei ani luându-mi
    un Master of Arts, o diplomă ceva mai mare decât licenţa, în ştiinţele
    economice. În timpul cât eram la Cambridge am făcut o serie întreagă de
    transmisiuni la radio pe teme patriotice în chestiunea Transilvaniei, mai ales
    după luarea Transilvaniei de Nord în 1940, şi am fost activ în viaţa
    studenţescă în asociaţia studenţilor români din Marea Britanie.



    Ion Raţiu
    s-a implicat în propaganda de scoatere a României din alianţa Axei şi trecerea
    ei de partea Naţiunilor Unite. Dar el a dorit ca Europa Centrală şi de Est,
    implicit şi România, să rămână sub influenţa democraţiei occidentale după ce
    războiul se va fi terminat.

    Am
    lucrat în Consiliul Internaţional al Studenţilor unde m-au făcut vicepreşedinte,
    în timpul războiului, şi în Comitetul Executiv Mondial al Tineretului. Pentru
    că toţi eram preocupaţi fiind exilaţi în Anglia de viitorul Europei după
    război, am înfiinţat şi o organizaţie căreia îi spuneam CECCILS, Central East
    European Student a New Society, adică societatea studenţilor şi a tineretului
    din Europa Centrală şi Europa de Răsărit.

    De asemenea, deşi eram tânăr, am fost
    cooptat în mişcarea românilor liberi care s-a opus alinierii României la
    politica Germaniei naziste şi care a spus tot timpul că locul României era alături
    de marile puteri democratice din Occident care creaseră România Mare. În
    această perioadă am scris articole, am făcut conferinţe, am menţionat deja, am
    vorbit şi la radio, la BBC, bineînţeles.


    Devenit
    un prosper om de afaceri, Ion Raţiu nu a asistat pasiv, din Occident, la
    comunizarea României. A înfiinţat o organizaţie anticomunistă, Uniunea Mondială
    a Românilor Liberi, şi a editat presă de orientare democratică, ziarul Românul
    liber fiind una dintre cele mai influenţe publicaţii în rândul exilului
    românesc. În 1985, Ion Raţiu era convins că numai o unitate a tuturor românilor
    putea face ca democraţia să se întoarcă. Astfel, organizaţia sa s-a adresat
    tuturor celor care au dorit să se angajeze în efortul de restaurare a
    democraţiei.


    În 1980, împreună
    cu profesorul Brutus Coste din America, am lansat un apel în care am spus
    tuturora că este cazul să facem ceva pentru ţara aceasta ca să fie reprezentată
    în mod demn în Occident. Până în 1975 funcţionase un Comitet Naţional Român care
    în 1975 a încetat să activeze. Noi am considerat că trebuie să se continue această
    luptă şi atunci am lansat un apel şi ne-am înfiinţat în 1984. Noi am spus de la
    început că nu se poate face pe bază de partide, noi am spus că toţi românii
    care vor să facă un efort pentru cauza naţională, să vină la noi, indiferent
    cărui partid aparţin sau au aparţinut în trecut. Asta nu înseamnă ca partidele
    să nu lucreze. Dimpotrivă, partidele trebuie să lucreze pentru că nu există
    democraţie fără partide.


    Pe 3 ianuarie
    1990 apărea decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naționale privind
    înființarea și înregistrarea oficială a partidelor politice în România, act
    sinonim cu renașterea partidelor politice și a pluripartidismului politic, după
    45 de ani de absență. Revenit în România în 1990, imediat după apariția
    decretului, Ion Raţiu a continuat să fie acelaşi om cu ferme convingeri
    democratice, un adevărat reper moral. Decedat pe 17 ianuarie 2000 la Londra,
    trupul i-a fost adus în ţară, după propria dorinţă, şi înmormântat în oraşul
    natal Turda.

  • Ion Raţiu – milliant pour la démocratie dans l’exil

    Ion Raţiu – milliant pour la démocratie dans l’exil

    Revenu d’exil en 1990, après la chute du communisme, Ion Raţiu a compté parmi les personnalités qui ont reconstruit le Parti National Paysan Chrétien et Démocrate (PNTCD) et ont œuvré pour refaire le climat démocratique en Roumanie.

    Ion Raţiu est né le 6 juin 1917 à Turda, dans l’ouest du pays, dans une famille d’intellectuels roumains qui ont lutté pour les droits nationaux des Roumains dans l’Empire des Habsbourg et d’Autriche-Hongrie. Il a étudié le droit à Cluj et l’économie à Cambridge et il a été un militant du Parti National Paysan. En 1940 il entre au ministère des Affaires Etrangères comme diplomate et il est envoyé tout de suite à Londres, en février 1940. Après l’occupation nazie de la France, principal allié de la Roumanie, Ion Raţiu continue à travailler à la légation roumaine de Londres jusqu’en septembre 1940, lorsque le général Antonescu et le mouvement d’extrême-droite « la Garde de Fer » accèdent au pouvoir à Bucarest. Anglophile et francophile, Raţiu refuse d’accepter que la Roumanie ait rejoint la coalition dirigée par l’Allemagne nazie.

    En 1985, dans une interview pour l’émission « L’actualité roumaine » de Radio Free Europe et conservée dans les archives du Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine, Ion Raţiu racontait dans quelles conditions il était resté en Grande Bretagne : « Après le départ du roi Carol II et l’instauration en Roumanie de l’Etat national légionnaire (d’extrême-droite), j’ai démissionné, en septembre 1940. Je me suis rendu au ministère britannique des Affaires Etrangères et j’ai demandé l’asile politique, qui m’a été immédiatement accordé. J’ai eu la grande chance de recevoir une bourse à Cambridge où j’ai étudié pendant 3 ans, obtenant un diplôme en sciences économiques. Pendant que j’étais à Cambridge, j’ai parlé à la radio du problème transylvain, notamment après que la Roumanie se soit vu ravir la Transylvanie du nord, en 1940. Toujours pendant cette période passée à Cambridge, j’ai été actif au sein de l’association des étudiants roumains de Grande Bretagne. »

    Ion Raţiu s’est engagé dans la propagande visant à faire sortir la Roumanie de l’Axe, pour rejoindre les Nations Unies. Pourtant, il souhaitait que la guerre une fois terminée, l’Europe Centrale et de l’Est – et implicitement la Roumanie – reste sous l’influence de la démocratie occidentale.

    Ion Raţiu: « J’ai travaillé au Conseil international des étudiants, dont j’ai été désigné vice-président, pendant la guerre, et au Comité exécutif mondial de la jeunesse. Puisque nous étions tous exilés en Grande Bretagne et par conséquent préoccupés par l’avenir de l’Europe après la guerre, nous avons également créé une organisation que nous avons appelée CECCILS, en fait une société des étudiants et de la jeunesse d’Europe Centrale et Orientale. Bien que très jeune encore, j’ai été coopté dans le mouvement des Roumains libres qui s’est opposé à l’alignement de la Roumanie sur la politique de l’Allemagne nazie et qui a toujours affirmé que la Roumanie avait sa place parmi les grandes puissances démocratiques occidentales qui avaient créé la Grande Roumanie. Durant cette période j’ai écrit des articles, j’ai tenu des conférences, j’ai parlé à la radio – à la BBC, bien sûr. »

    Devenu homme d’affaires prospère, Ion Raţiu n’a pas assisté passivement, depuis l’Occident, à la soviétisation de la Roumanie. Il a fondé une organisation anticommuniste, l’Union mondiale des Roumains libres, et a créé le journal « Românul liber » – Le Roumain libre – d’orientation démocratique, très influent parmi les membres de l’exil roumain.

    Ion Raţiu : « Nous avons sorti, dès 1955, un bulletin d’infos hebdomadaire en anglais. On l’appelait Free Romanian Press, et il était censé informer l’Occident, notamment les journaux, les députés et les hommes politiques britanniques, de la situation en Roumanie. 20 ans plus tard, nous avons transformé cette publication en une revue que l’on l’appelait toujours « La presse roumaine libre », seulement elle était devenue une sorte de brochure mensuelle en anglais et en français. En 1965 nous avons créé l’association « Acarda », qui était une Association culturelle des Roumains de Grande Bretagne. Bien qu’appelée « culturelle », selon la tradition transylvaine des siècles passés, « culturel » signifiait aussi « politique », car il s’agissait d’affirmer nos aspirations. »

    En 1985, Ion Raţiu était persuadé que seule l’unité de tous les Roumains pouvait déterminer un retour à la démocratie. Aussi, son organisation s’adressait-elle à tous ceux qui souhaitaient s’engager dans les efforts de restauration de la démocratie.

    Ion Raţiu : « En 1980, nous avons lancé, avec le professeur Brutus Coste des Etats-Unis, un appel par lequel nous informions tout le monde qu’il fallait agir pour que ce pays soit dignement représenté en Occident. Un Comité national roumain avait existé jusqu’en 1975. Nous avons estimé que l’on devait continuer cette lutte, nous avons lancé cet appel et nous avons créé, en 1984, l’Union Mondiale des Roumains Libres. Nous avons affirmé dès le début que cette entreprise ne pouvait reposer sur des partis politiques, que tous devaient faire un effort pour la cause roumaine, se joindre à nous, quel que soit le parti auquel ils appartenaient ou avaient appartenu dans le passé. Cela ne veut pas dire que les partis ne doivent pas faire leur travail. Au contraire, les partis doivent faire leur travail, car il n’y a pas de démocratie sans partis politiques. »

    De retour en Roumanie en 1990, Ion Raţiu a été le même homme ferme dans ses convictions démocratiques, un véritable repère moral. Il est décédé le 17 janvier 2000 à Londres, mais son corps a été ramené dans son pays natal et enterré dans sa ville de Turda, comme il l’avait souhaité. (Trad. : Dominique)

  • Ion Ratiu or the Story of Democracy in Exile

    Ion Ratiu or the Story of Democracy in Exile

    After his return to Romania in 1990, Ion Ratiu was one of the leaders who rebuilt the National Christian Democratic Peasant Party and contributed to the efforts of restoring a democratic climate to Romania. He was born in the Romanian Western city of Turda, on June 6, 1917, into a family of Romanian intellectuals who had fought for the national rights of the Romanians living in the Habsburg Empire and Austro-Hungary.



    He got a degree in law in Cluj and in economics at Cambridge and was an active member of the National Peasant Party. In 1940 he started working as a diplomat at the Foreign Ministry and was sent to London, in February 1940, shortly before the fall of France. After the occupation of France, the main ally of Romania, Ratiu continued to work at Romanias Legation in Great Britain until early September 1940, when the power in Romania was seized by general Antonescu and the Iron Guard. An anglophile and francophile, Ratiu refused to accept the idea of Romanias joining the coalition led by Nazi Germany.



    In 1985, in an interview aired on the show Actualitatea românescă (Romanian current affairs) on Radio Free Europe and kept in the archives of the Oral History Centre of the Romanian Radio Broadcasting Corporation, Ion Ratiu spoke about the circumstances which prompted him to remain in Great Britain: “After King Carol II left the country and the legionnaire state was established, I tendered my resignation, in September 1940. I went to the British Foreign Office to seek political asylum, which I was granted immediately. I was extremely fortunate to get a grant to Cambridge, where I studied for three years, getting a Master of Arts diploma in economics. While in Cambridge, I made a long series of radio broadcasts on patriotic issues regarding Transylvania, particularly after Romania lost Northern Transylvania in 1940, and I was an active member of the association of Romanian students in Great Britain.



    Ion Ratiu was also involved in propaganda aimed at taking Romania out of the Axis Alliance and making it join the United Nations. But he wanted Central and Eastern Europe, including Romania, to remain under the influence of the Western democracy at the end of the war: “I was part of the International Students Council where they made me vice-president during the war, as well as the World Youth Executive Committee. We all took a concern in Europes future after the war, as we were all exiled to England. So we set up an organization, ‘Center East European Student – A New Society, namely the society of students and youth from Central and Eastern Europe. Moreover, despite my young age, I was called up to join the movement of free Romanians who opposed Romanias rallying the policies of Nazi Germany, and who advocated Romanias place amongst the Western superpowers, who had created Greater Romania. During this period I wrote press articles, I organized conferences, I also spoke on the public radio, the BBC.



    Ion Ratiu became a successful businessman, and yet he did not idly stand by watching Romania get swept by communism. He set up an anti-communist organization, the World Union of Free Romanians, and started a democratic newspaper, The Free Romanian, which quickly became one of the most influential publications of Romanian exile.



    Ion Ratiu: “We started editing a news bulletin ever since 1955 in English, which we brought out on a weekly basis. We called it Free Romanian Press and it was aimed at keeping the press and influential politicians from the West and England in particular in the loop with respect to the developments in Romania. 20 years on we turned this paper into a more sophisticated mimeographed publication, which bore the same name, except it was a sort of monthly booklet published in English and French. In 1965 we founded the Acarda Cultural Association of Romanians in England. Although it was labeled a cultural association, according to our Transylvanian tradition from the past, it was as much a political organization as it was cultural, which we used to voice our aspirations.



    In 1985 Ion Ratiu was confident that only by uniting could Romanians restore democracy. Therefore his organization addressed everyone who wanted to get involved in this effort.



    Ion Ratiu: “In 1980, together with Prof. Brutus Coste from America, we appealed to the general public that it was high time we did something to earn our country a worthy representation in the West. There was a Romanian Committee that was functional up until 1975. We thought that this is a fight worth taking, so we mustered our efforts and set up the World Union of Free Romanians in 1984. From the very onset we made it a point about making our organization non-political, and called on all Romanians who wanted to do something for the country to come join us, irrespective of the party they were members of. It doesnt mean parties should stop existing altogether. On the contrary, we need parties, as there is no democracy without political parties.



    Returning to Romania in 1990, Ion Ratiu continued to foster his democratic beliefs and principles to the extent that he became a symbol of morality. He died on January 17, 2000 in London and was buried in his native town, Turda, as per his request.

  • Exil-Rumänen zu Zeiten des Kommunismus: Ion Raţiu kämpfte für Demokratie

    Exil-Rumänen zu Zeiten des Kommunismus: Ion Raţiu kämpfte für Demokratie

    1990 kam er aus seinem Exil in Gro‎ßbritannien zurück nach Rumänien und trug zur Wiederbelebung der historischen Nationalen Christlich-Demokratischen Bauernpartei und zum Wiederaufbau der Demokratie in Rumänien bei. Ioan Raţiu wurde am 6. Juni 1917 im westrumänischen Turda in einer Intellektuellen-Familie geboren, die für die nationalen Rechte der Rumänen im Habsburgerreich und später in Österreich-Ungarn gekämpft hat. Er studierte Jura in Cluj (Klausenburg) und Wirtschaft in Cambridge und wurde auch aktiv in der Bauernpartei. 1940 wurde er als Diplomat angestellt und im Februar 1940 nach London geschickt. Nachdem Frankreich, der wichtigste Alliierte Rumäniens, besetzt wurde, arbeitete Raţiu weiter in der Botschaft Rumäniens in London, bis Anfang September 1940. Dann wurde die Macht von General Antonescu und der Eisernen Garde ergriffen. Raţiu lehnte die Allianz mit Nazi-Deutschland ab.




    1985 erklärte Ion Raţiu in einem Interview für die Sendung Actualitatea românească“ des Senders Freies Europa, unter welchen Umständen er in Gro‎ßbritannien geblieben ist. Das Interview stammt aus dem Archiv des Zentrums für Mündliche Geschichte des Rumänischen Rundfunks:



    Nach der Abreise des Königs Karl II. und der Ausrufung des Legionären Staates habe ich im September 1940 gekündigt. Ich bin zum britischen Au‎ßenministerium gegangen und habe politisches Asyl beantragt. Das habe ich auch gleich bekommen. Ich hatte das gro‎ße Glück, ein Stipendium an der Cambridge-Universität zu bekommen und habe nach drei Jahren ein Master of Arts-Diplom im Bereich der Wirtschaftswissenschaften bekommen. Während der Zeit in Cambridge habe ich eine Reihe von Radio-Sendungen mit patriotischem Inhalt gemacht, die im Mittelpunkt Siebenbürgen hatten, insbesondere nach der Trennung Nordsiebenbürgens von Rumänien im Jahr 1940. Im Studentenleben im Rahmen des Verbandes rumänischer Studenten in Gro‎ßbritannien war ich auch aktiv.“




    Ion Raţiu wirkte auch in den Propaganda-Bemühungen für den Austritt Rumäniens aus der Achsenmächte-Allianz. Er wollte, dass Rumänien und ganz Mittel- und Osteuropa unter dem Einfluss der westlichen Demokratie nach dem Krieg bleibt.



    Ich habe im Internationalen Studenten-Ausschuss gearbeitet, da war ich Vize-Vorsitzender während des Krieges. Ich war auch im Weltjugend-Exekutiv-Komitee tätig. Uns war die Zukunft Europas nach dem Krieg wichtig, weil wir in England im Exil waren. Deswegen haben wir die Organisation CECCILS gegründet, »Central East European Students for a New Society«. Obwohl ich jung war, wurde ich von der Bewegung der freien Rumänen rekrutiert, die sich der Ausrichtung Rumäniens an die Politik Nazi-Deutschlands widersetzte und die der Meinung war, dass Rumäniens Platz an der Seite der gro‎ßen demokratischen Mächte des Westens ist, die Gro‎ßrumänien gegründet hatten. In dieser Periode habe ich Artikel geschrieben, Konferenzen organisiert und wurde auch vom BBC eingeladen.“




    Ion Raţiu wurde ein wohlhabender Geschäftsmann. Er gründete aber auch eine antikommunistische Organisation, die Weltunion der Freien Rumänen, und gab eine demokratische Zeitung, Românul liber“ (zu deutsch Der freie Rumäne“), heraus. Das war auch eine der einflussreichsten Publikationen des rumänischen Exils. Ion Raţiu dazu:



    Schon 1955 gab ich wöchentlich ein englisches Nachrichtenblatt heraus. Ich nannte es »Free Romanian Press«, Ziel war es, den Westen, insbesondere die Zeitungen und die eiflussreichen Abgeordneten und Politiker in England über die Lage in Rumänien zu informieren. Nach 20 Jahren wandelte sich diese Publikation in eine etwas grö‎ßere Zeitschrift, es war eine monatliche englisch-französische Broschüre. 1965 habe ich den Acarda-Verein, den Kulturellen Verband der Rumänen in England gegründet. Wir nannten ihn ‚kulturell‘, in unserer siebenbürgischen Tradition bedeutete das aber auch ‚politisch‘.“




    1985 war Ion Raţiu davon überzeugt, dass nur die Einheit aller Rumänen die Rückkehr zur Demokratie ermöglichen könnte.



    1980 habe ich zusammen mit Professor Brutus Coste aus Amerika alle aufgefordert, etwas zu machen, damit dieses Land im Westen ehrwürdig vertreten wird. Bis 1975 war ein Rumänischer National-Ausschuss tätig. Wir waren der Meinung, dass dieser Kampf weiter gehen muss und haben uns 1984 organisiert.“




    Ion Raţiu kam 1990 zurück nach Rumänien und wurde in der Politik aktiv. Er starb am 17. Januar 2000 in London, wurde aber — so sein Wille — in seinem Geburtsort Turda bestattet.

  • Ion Raţiu sau democraţia în exil

    Ion Raţiu sau democraţia în exil

    Ion Raţiu a fost unul dintre cei mai importanţi
    politicieni democraţi români după 1990 care a militat deopotrivă împotriva
    dictaturii fasciste, cât şi a celei comuniste. Întors în România în 1990, a
    fost unul dintre cei care au reconstruit Partidul Naţional Ţărănesc
    Creştin-Democrat şi s-a implicat în refacerea climatului democratic. Ion Raţiu
    s-a născut pe 6 iunie 1917 la Turda, în vestul României, într-o familie de
    intelectuali români care au luptat pentru drepturile naţionale ale românilor
    din Imperiul habsburgic şi Austro-Ungaria. A fost licenţiat în drept la Cluj şi
    economie la Cambridge şi activ în rândul Partidului Naţional Ţărănesc. În 1940
    a fost angajat ca diplomat în Ministerul de Externe şi imediat a fost trimis la
    Londra, în februarie 1940, înainte de prăbuşirea Franţei. După ocuparea
    Franţei, principalul aliat al României, Raţiu a continuat să lucreze la legaţia
    României din Marea Britanie până la începutul lunii septembrie 1940, când
    puterea a fost preluată de generalul Antonescu şi Garda de Fier. Anglofil şi
    francofil, Raţiu a refuzat să accepte alăturarea României coaliţiei conduse de
    Germania nazistă.


    În 1985, într-un
    interviu acordat emisiunii Actualitatea românescă a postului de radio Europa
    liberă şi păstrat în arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea
    Română, Ion Raţiu povestea circumstanţele în care a rămas în Marea Britanie: După plecarea regelui Carol al
    II-lea şi înfiinţarea statului legionar, mi-am dat demisia, în septembrie 1940.
    M-am dus la ministerul de externe englez şi le-am cerut să-mi dea azil politic,
    ceea ce mi-a fost acordat imediat. Am avut marele noroc să primesc o bursă la
    Cambridge şi am studiat timp de trei ani luându-mi un Master of Arts, o diplomă
    ceva mai mare decât licenţa, în ştiinţele economice. În timpul cât eram la
    Cambridge am făcut o serie întreagă de transmisiuni la radio pe teme patriotice
    în chestiunea Transilvaniei, mai ales după luarea Transilvaniei de Nord în 1940,
    şi am fost activ în viaţa studenţescă în asociaţia studenţilor români din Marea
    Britanie.



    Ion Raţiu s-a
    implicat în propaganda de scoatere a României din alianţa Axei şi trecerea ei
    de partea Naţiunilor Unite. Dar el a dorit ca Europa Centrală şi de Est,
    implicit şi România, să rămână sub influenţa democraţiei occidentale după ce
    războiul se va fi terminat: Am
    lucrat în Consiliul Internaţional al Studenţilor unde m-au făcut vicepreşedinte,
    în timpul războiului, şi în Comitetul Executiv Mondial al Tineretului. Pentru
    că toţi eram preocupaţi fiind exilaţi în Anglia de viitorul Europei după
    război, am înfiinţat şi o organizaţie căreia îi spuneam CECCILS, Central East
    European Student a New Society, adică societatea studenţilor şi a tineretului
    din Europa Centrală şi Europa de Răsărit. De asemenea, deşi eram tânăr, am fost
    cooptat în mişcarea românilor liberi care s-a opus alinierii României la
    politica Germaniei naziste şi care a spus tot timpul că locul României era alături
    de marile puteri democratice din Occident care creaseră România Mare. În
    această perioadă am scris articole, am făcut conferinţe, am menţionat deja, am
    vorbit şi la radio, la BBC, bineînţeles.


    Devenit un prosper om
    de afaceri, Ion Raţiu nu a asistat pasiv, din Occident, la comunizarea
    României. A înfiinţat o organizaţie anticomunistă, Uniunea Mondială a Românilor
    Liberi, şi a editat presă de orientare democratică, ziarul Românul liber
    fiind una dintre cele mai influente publicaţii în rândul exilului românesc. Ion
    Raţiu: Am început încă în
    1955 un buletin de ştiri numai în limba engleză pe care îl scoteam săptămânal.
    Îi spuneam Free Romanian Press, era pentru a informa Occidentul, mai ales
    ziarele şi deputaţii şi oamenii politici influenţi din Anglia despre situaţia
    din România. După 20 de ani am transformat acestă publicaţie în ceva mai mare,
    într-o revistă tot şapirografiată, îi spuneam tot Presa Liberă Română, doar că
    era un fel de broşură lunară în care scriam şi în englezeşte şi în franţuzeşte.
    În 1965 am înfiinţat asociaţia Acarda, Asociaţia Culturală a Românilor din
    Anglia, deşi îi spuneam asociaţie culturală potrivit tradiţiei noastre ardelene
    din trecut, cultural însemna
    şi politic pentru afirmarea aspiraţiile noastre.



    În 1985, Ion Raţiu era convins că numai o unitate a
    tuturor românilor putea face ca democraţia să se întoarcă. Astfel, organizaţia
    sa s-a adresat tuturor celor care au dorit să se angajeze în efortul de
    restaurare a democraţiei: În
    1980, împreună cu profesorul Brutus Coste din America, am lansat un apel în
    care am spus tuturora că este cazul să facem ceva pentru ţara aceasta ca să fie
    reprezentată în mod demn în Occident. Până în 1975 funcţionase un Comitet
    Naţional Român care în 1975 a încetat să activeze. Noi am considerat că trebuie
    să se continue această luptă şi atunci am lansat un apel şi ne-am înfiinţat în
    1984. Noi am spus de la început că nu se poate face pe bază de partide, noi am
    spus că toţi românii care vor să facă un efort pentru cauza naţională, să vină
    la noi, indiferent cărui partid aparţin sau au aparţinut în trecut. Asta nu
    înseamnă ca partidele să nu lucreze. Dimpotrivă, partidele trebuie să lucreze
    pentru că nu există democraţie fără partide.



    Revenit
    în România în 1990, Ion Raţiu a continuat să fie acelaşi om cu ferme convingeri
    democratice, un adevărat reper moral. Decedat pe 17 ianuarie 2000 la Londra,
    trupul i-a fost adus în ţară, după propria dorinţă, şi înmormântat în oraşul
    natal Turda.

  • Avram Iancu’s Will

    Avram Iancu’s Will

    Avram Iancu is an icon of the fight for freedom of the Romanians in Transylvania. He was born in 1824 into a family of Romanian peasants in the Apuseni Mountains and died in 1872 in todays Hunedoara county. Avram Iancu was the leader of the 1848 revolution in Transylvania and fought so that Romanians may gain the fundamental socio-political rights they had been deprived of, at a time when Transylvania was part of the Hapsburg Empire.



    Avram Iancu was not alone in his fight. Joining him were Romanian peasants, but also representatives of the Romanian church and intellectuals in the region. Among them was the Ratiu family, to whom Avram Iancu entrusted his will, recently donated to the “Lucian Blaga Central University library in Cluj Napoca. In recent years, the Romanians have got to know the Ratiu family, mainly because of Ion Ratiu, a Romanian-born British-resident businessman, who also ran for president in the first presidential election after the fall of communism in Romania. His name, as well as the name of his ancestors is, for the Romanians in Transylvania, at least as important as the name of Avram Iancu. Giving us details about how Avram Iancus will ended up with the Ratiu family, here is the director of the “Lucian Blaga Central University Library Doru Radosav.



    Doru Radosav: The will got to the Ratiu family in the 19th century. Specifically, on December 20, 1850, when it was written by Avram Iancu, and signed ‘ lawyer and emeritus prefect, the document came into the possession of Basiliu Ratiu, one of the forefathers of todays Ratiu family, who was a priest of the Greek-catholic Bishopric in Blaj. Why did the will end up with Basiliu Ratiu? We must say Avram Iancu knew that family, and also knew Basiliu Ratiu, who was the founder of the Ratiu political dynasty. During the journey he made from Targu Mures to the Apuseni Mountains in the spring of 1848, and for the subsequent years, he called in at that family and was offered shelter in their house in Turda. We also need to say that Basiliu Ratiu chaired the assembly in Blaj, ahead of the day when the revolution broke out, and his political activity prevented him from becoming a Blaj bishop or a metropolitan bishop. He also got actively involved in the Great National Assembly in May 1848 and by and large, he was one of the fighters for the national ideal, through his thought and actions. From Basiliu Ratiu, the testament was placed in the hands of Ion Ratiu, the one who founded the Romanian National Party and who was a member of the memorandum movement that prepared the Union with Romania in 1918. From Ion Ratiu, it was passed on to Augustine Ratiu, Ion Ratius father, our contemporary. The will never left the country, it never reached London. It was kept like an almost sacred item by the members of the Ratius family who stayed in the country.



    From the Ratiu family, through Indrei Ratiu, the son of politician Ion Ratiu, who died in 2000, the will ended up in the custody of the Central University Library in Cluj, together with 30 other documents providing information about the Avram Iancu family, about Avram Iancus financial situation and the last years of his life. Speaking about the content of the document, hand-written by Avram Iancu, here is Doru Radosav once again.



    Doru Radosav: The text of the will is pretty well-known by those who focused their research on Avram Iancus life and activity. It begins with an impressive head sentence: ‘Theres one single strong wish that I have in my life, that of seeing my nation happy. Pathetic as it may sound, the formula captures a certain reality and speaks of the leadership qualities of the one who wrote it. In the last sentence of the will, he states he donates his entire fortune for the setting up of an Academy of Rights, a Law faculty, actually, where Romanians could learn to fight, law in hand, in order to get their proper rights. What does such a donation mean? Following the violent experience of the 1848 revolution as a military undertaking, at that stage in his life Avram Iancu reached the firm conclusion that the Romanians fight for political and national rights would have to be conducted within a democratic framework, with the weapon of the law in hand. He had given up on the fateful, warlike path of the years 1848 – 1849, in favor of a lawful, democratic militant action, in favor of the training of lawyers capable of placing themselves at the forefront of the fight for the ideals of freedom and justice and for the political representation of Romanians in Transylvania.



    The “Academy of Rights Avram Iancu was dreaming of could not be founded, for obvious reasons. Romanians political and social status in Transylvania at that time did not allow that to happen. But something else happened, in a positive way. Thanks to the foundation set up by the Ratiu family, and whose activity was made possible also thanks to funds coming from Avram Iancus fortune, a great many Romanian youngsters could study law In Cluj, Vienna and Budapest. The “Lucian Blaga Central University library in Cluj Napoca is staging a exhibition having Avram Iancu s will as its central item. The document will also be available in digital format, so that it may be known by a larger audience.

  • Vot şi democraţie

    Vot şi democraţie

    Pentru o societate democratică, votul este esenţial. Nicio formulă electorală nu este ideală dar este
    important ca cetăţenii să aibă acces neîngrădit la procesul electoral.
    Exprimarea opiniei fiecărui membru al societăţii este un principiu elementar al
    vieţii democratice. De-a lungul istoriei nu prea îndepărtate şi în state cu
    tradiţie democratică avem exemple de limitare a dreptului de vot pe diferite
    criterii.

    Secolul XX a început cu un vot cenzitar, cel care dă drept de vot
    doar celor cu ceva brumă de avere, şi s-a încheiat cu votul universal ridicat
    la nivel de normă democratică. Necesitatea unui proces electoral corect, care
    să dea conducătorii societăţii, a apărut în România odată cu căderea
    comunismului. Chiar în seara zilei de 22
    Decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, structura eteroclită
    care a preluat conducerea României, a anunţat, pe primul loc, abandonare
    rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem
    democratic pluralist de guvernământ, urmat imediat de organizarea de alegeri
    libere. România ieşea, prin jertfa supremă a cetăţenilor săi, din 45 de ani de
    dictatură comunistă, sistem autoritar cu un singur partid politic, desigur cel
    comunist, care domina întreaga viaţă a societăţii.

    Primele alegeri libere
    pluripartiste din România post-comunistă au avut loc la 20 mai 1990, acum 25 de
    ani. Timp de 5 luni, societatea românească a cunoscut o evoluţie accelerată,
    descoperind şi aplicând normele şi principiile sistemului democratic cu mai
    multe partide politice, fiecare cu un program politic propriu şi, desigur, cu o
    ofertă electorală personalizată. Datorită timpului scurt şi a condiţiilor
    complicate în care se desfăşura procesul de democratizare, liderii momentului
    au decis ca mandatele câştigate la alegerile din 20 mai 1990 să fie nu de 4 ani
    ci de 2 ani, jumătate din mandatul normal care era avut în vedere pentru
    politica românească. În acest interval, românii îşi propuneau să perfecţioneze
    sistemul democratic, să consolideze sistemul de partide politice şi dezbaterea
    politică liberă, să adopte o Constituţie democratică şi toate legile de bază
    pentru o viaţă socială şi politică liberă, pluralistă. Chiar de la primele
    alegeri, la 20 mai 1990, românii au revenit la parlamentul bicameral, cu Senat
    şi Cameră a Deputaţilor, tradiţional în România dar înlocuit, pe perioada
    comunismului, de un parlament cu o singură cameră. La aceste prime alegeri
    pluraliste libere, românii au ales, prin vot direct, şi preşedintele ţării.

    Dezbaterea, viaţa politică şi chiar noile structuri oficiale au fost dominate
    de trei partide politice, unul nou-noul, Frontul Salvării Naţionale, care
    prelua vizibilitatea grupului ce a exercitat puterea în stat imediat după fuga
    dictatorilor, cuplul Elena şi Nicolae Ceauşescu. Partidul Naţional Liberal şi
    Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat erau, în schimb, partide cu o
    istorie bogată, partide care au condus România în devenirea sa ca stat modern,
    începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea sau imediat după primul
    război mondial.

    Cele trei partide au dat, în 1990, şi principalii candidaţi la
    şefia statului: Ion Iliescu, din partea FSN, Radu Câmpeanu, pentru PNL şi Ion
    Raţiu, reprezentând PNTCD. Cum, în România, nu au avut loc niciodată alegeri
    anticipate, Parlamentul s-a schimbat din 4 în 4 ani, următorul termen expirând
    în anul următor. Până în 2004, alegerile parlamentare au coincis cu cele
    prezidenţiale. Atunci, noul şef al statului a fost ales pentru un mandat de 5
    ani, decuplându-se, astfel, alegerile parlamentare de cele ale şefului
    statului.

    Din 1992, românii îşi aleg, prin vot universal, şi aleşii locali.
    Până acum, alegerile locale au avut loc în acelaşi an cu cele legislative, fără
    ca această coincidenţă să fie o regulă oficială. De asemenea, din 2009, românii
    îşi aleg trimişii în Parlamentul european, de asemenea, prin vot universal şi
    liber.