Radio România Internațional

Tag: istoria Bucurestiului

  • Hipodromul Băneasa

    Hipodromul Băneasa

    Loisirul a
    fost una dintre ideile care a făcut ca orașele și economia românești să se
    dezvolte și mentalul colectiv să se remodeleze. Iar una dintre marile atracții
    ale protipendadei bucureștene de dinainte de 1945 a fost hipodromul din nordul
    Bucureștiului denumit hipodromul Băneasa. Reper foarte cunoscut al vieții
    cotidiene bucureștene, hipodromul Băneasa, azi aproape uitat, a fost pentru mai
    mult de 40 de ani centrul cel mai important loc de desfășurare a evenimentelor
    hipice.


    În 1875
    se înființa la București Jockey Club Român pentru a îmbunătăți rasa de cai
    pursânge englez. A fost al treilea club de acest gen din lume după cele din
    Anglia și Franța. Un Jockey Club se înființase la Iași în 1862 și din 1875 el
    s-a alăturat clubului bucureștean. Jockey Club Român avea ca preocupare nu
    numai îmbunătățirea raselor de cai ci și organizarea de competiții hipice
    pentru a testa calitatea animalelor. Prima cursă de cai a avut loc în 1875, în
    anul înființării. Președintele de onoare al clubului era viitorul suveran al
    României Carol I, cel care inaugura clubul, și după el toți regii României aveau
    să dețină titlul. Însă cel care a avut contribuția cea mai mare a fost
    politicianul conservator Alexandru Marghiloman, considerat părintele hipismului
    românesc. Creșterea și îmbunătățirea calității cailor și organizarea de curse
    au dus la apariția unui nou sport, hipismul, care avea nevoie de un loc pentru
    practicarea sa. În 1881 se construia primul hipodrom în zona de nord a
    Bucureștiului. Iar peste două decenii, tot în același loc, vechiul hiopodrom
    era demolat și unul nou începea să prindă viață, una dintre cele mai frumoase
    clădiri ale Bucureștiului care rivaliza cu alte hipodromuri din Europa.


    Istoricul Cezar Buiumaci este specializat în
    istoria Bucureștiului și are o bună expertiză în istoria transformărilor
    succesive ale capitalei României din istoria ultimelor două decenii.

    Hipodromul de
    la Băneasa a fost construit de către Jockey Club,
    lucrările demarând în anul 1902 și durând în totalitate 7 ani. Cel care a
    semnat contractul de realizare al acestui edificiu a fost vicepreședintele clubului,
    politicianul Alexandru Marghiloman, antreprenor fiind Leopold Schindl. Pe lângă
    Alexandru Marghiloman îi găsim în calitate de inițiatori pe George Moruzi și pe
    primarul capitalei Nicolae Fleva, cel care va și pune la dispoziție terenul
    pentru construirea hipodromului. Arhitectul hipodromului de la Băneasa a fost
    Ion D. Berindei și a fost conceput în genul celor de la Longchamp și Chantilly.
    Despre acest hipodrom, Mircea Berindei, nepotul arhitectului Berindei, spunea:
    copertina tribunelor a fost în consolă, deci fără stâlpi susținători, și
    cuprindea o a doua tribună suprapusă primei, de la sol. Verificarea rezitenței
    acestei copertine a fost făcută, conform relatărilor, prin încărcarea ei cu un
    regiment de ostași avându-l în frunte pe însuși proiectantul, și anume
    arhitectul I. D. Berindei.


    Cursele
    hipice erau foarte populare, așa cum o arată și presa vremii. Dar hipodromul
    reușea să fie locul unde oamenii se întâlneau nu doar pentru evenimentele
    sportive.

    Cezar Buiumaci: Hipodromul
    avea o capacitate de 5000 de spectatori însă de foarte multe ori această
    capacitate era depășită de 3-4 ori. Hipodromul a fost inaugurat cu mare fast în
    prezența familei regale și a numeroși invitați de seamă. Aici se organizau
    curse de galop și de trap, cele de galop fiind organizate joia și duminica
    pentru ca cele de trap să aibă loc miercurea și sâmbăta. Hipodromul era
    frecventat de protipendada bucureșteană fiind în zona preferată pentru plimbări.
    Era construit la capătul Șoselei Kiseleff, o zonă care se va dezvolta ulterior
    pe componenta de loisir, în această zonă fiind amenajat la mijlocul deceniului
    al patrulea al secolului 20 Parcul Național, astăzi Herăstrău. Parcul a fost
    construit de către Carol al II-lea cu ocazia organizării celei de-a doua ediții
    a Lunii Bucureștilor.

    Aceată sărbătoare va avea consecințe benefice asupra zonei
    fiind refăcut Arcul de Triumf, reamenajarea pieței de la intrarea în noul parc
    creând astfel o ambianță plăcută. Întreaga zonă devenea una preferată pentru
    petrecerea timpului liber. Însă faima pe care o capătă hipodromul a fost una
    care atrăgea toate categoriile sociale, aici venind curioșii inclusiv din
    provincie, cu toții iubitori de cai și de curse. Aici aveau loc pariuri
    sportive. Aici au avut loc și evenimente care nu se înscriu în cadrul celor
    hipice, așa cum este demonstrația aviatică din 1909 a aviatorului francez Louis
    Blériot. Demonstrația a avut loc pe suprafața de iarbă a hipodromului.



    Considerate preocupări burgheze,
    incompatibile cu modul de viață proletar pe care îl promova regimul comunist
    începând cu anul 1945, cursele de cai au fost desființate iar hipodromul
    demolat.

    Cezar Buiumaci: În
    timpul regimului comunist, hipodromul de la Băneasa a fost demolat, pe locul
    lui fiind construit mai întâi Combinatul Poligrafic Casa Scânteii, astăzi Casa
    Presei, proiectat inițial undeva pe Șoseaua Chitila, pentru ca ulterior să fie
    ridicat aici Parcul expozițional dedicat realizărilor economiei naționale. Casa
    Scânteii este un edificiu reprezentativ al arhitecturii realist-socialiste de
    inspirație sovietică și care a reprezentat maximumul obedienței regimului de la
    București. Iar pavilionul expozițional era menit să expună realizările unui nou
    tip de economie centralizată și realizată planificat, tot după model sovietic.



    Reînființat după revoluția din
    decembrie 1989, Jockey Club Român organizează și azi curse de cai. Însă
    hipodromul unde ele se țin se află la Ploiești, la 60 de kilometri nord de
    București.

  • Grădinari şi peisagişti străini în Ţările Române

    Grădinari şi peisagişti străini în Ţările Române

    La începutul reorientării de la Răsărit la Apus a civilizaţiei româneşti, multe domenii necesare modernizării şi apărute ca efect al ei erau insuficient dezvoltate sau lipseau cu desăvârşire. De aceea, domnitorii şi boierii din ţările române — Moldova şi Ţara Românească — au adus străinătate specialiştii care să suplinească aceste lipsuri. Pe lângă arhitecţi, medici, profesori sau ingineri, au venit şi grădinari peisagişti. Cea mai iubită grădină publică a Bucureştiului, Parcul Cişmigiu, este opera unor dintre aceşti peisagişti străini şi amenajarea sa a avut loc între a doua jumătate a anilor 1840, fiind inaugurat în 1954. Pe atunci, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu l-a chemat de la curtea imperială de la Viena pe grădinarul peisagist de origine germană Karl Friedrich Wilhem Meyer.



    Deşi destul de binecunoscut azi, Meyer nu a fost singurul străin care a lucrat la conceperea Cişmigiului, mai ales că el a şi murit la doar 38 de ani în 1852, aflăm de la peisagistul Alexandru Mexi. Acest parc, spre deosebire de grădina Kiseleff, va trece prin diferite etape de transformări, unele mai drastice, altele mai puţin drastice. Cele mai importante au fost făcute de Wilhelm Knechtel prin anii 1880, iar apoi cele mai cunoscute — care dau Cişmigiului înfăţişarea de astăzi — sunt cele realizate prin anii 1920 de către Friedrich Rebhun. Wilhelm Knechtel a mai lucrat în Ţara Românească şi la alte proiecte, printre altele la grădinile Castelului Peleş. El este autorul traseelor pietruite prin pădure. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, vor lucra şi peisagişti de origine franceză cei mai cunoscuţi fiind Edouard Redont şi Emile Pinard. Cei doi au lucrat împreună la mai multe parcuri publice dintre care cel mai cunoscut este parcul Romanescu din Craiova. Ei au mai lucrat şi la Caracal, la actualul parc Constantin Poroineanu precum şi la mai multe grădini private din zona Argeş Muşcel. Iar Pinard a lucrat şi pe Valea Prahovei, în localitatea Floreşti, la Breaza şi la Buşteni.




    În secolul al XIX-lea, peste tot în lume, amenajarea grădinilor publice şi private se făcea predominant în stil englezesc pentru ca mai târziu, în secolul XX, să fie preferat stilul francez. În ţările române, însă, peisagiştii străini au introdus şi specificul local. Alexandru Mexi. Wilhelm Meyer, Wilhelm Knechtel şi Friedrich Rebhun şi alţii care veneau din spaţiul cultural de limbă germană au preluat o parte din specificităţile locale şi au căutat să le adapteze în grădinile din Ţara Românească şi din Moldova. În ceea ce-i priveşte pe grădinarii peisagişti francezi, lucrările lor sunt mult mai apropiate de ceea ce se proiecta în Franţa decât de specificul local. Redont a şi publicat o carte despre Parcul Bibescu — actualul parc Romanescu din Craiova — la scurtă vreme după ce acesta a fost inaugurat şi toate schiţele şi desenele din carte seamănă foarte bine cu cele incluse într-una din publicaţiile franceze foarte cunoscute în domeniu, în Europa. (…) Aveau, deci, un bagaj de cunoştinţe destul de mare şi încercau să aplice aproape fără ezitare principiile pe care le-au studiat.




    În a doua jumătate a secolului al XIX-lea când piaţa europeană era suprasaturată de arhitecţi şi grădinari peisagişti, cei stabiliţi în ţările române aveau ocazia nu doar să-şi facă meseria, dar să şi obţină venituri onorabile şi să se simtă bine în sânul unei societăţi care i-a primit cu căldură. Un exemplu e Friedrich Rebhun, care s-a adaptat foarte bine în Bucureşti, deşi iniţial, el considerase capitala României doar o haltă în drumul său prin Japonia, ne povesteşte Alexandru Mexi:



    În secolul al XX-lea, Friedrich Rebhun, care a ajuns prin 1910 în Bucureşti, — ultimele referinţe despre el apărând prin 1958 după aproape 50 de ani de aclimatizare” — în răstimpul petrecut aici a şi publicat multe materiale, inclusiv o carte unde făcea apel la specificul românesc sau la specificul unor oraşe. Ba chiar atunci s-a realizat un prim plan pentru actualul parc Herăstrău — la începutul anilor 1930 –, care trebuia să se numească Parcul Naţional. El a făcut o critică a plantelor aclimatizate acolo, susţinând că un parc naţional trebuia să aibă şi vegetaţie autohtonă, care are oricum mai bogată decât speciile exotice importate.


    Foarte multe din plantele care au fost aclimatizate atunci nu au rezistat în timp, altele da. De exemplu, în Cişmigiu, încă se păstrează câteva exemplare vechi de platani, dar şi de salcâmi japonezi. Câteva se mai păstrează şi la Peleş. Dar pe atunci era un joc de noroc, nu se ştia dacă aceste plante se vor adapta la condiţiile din diferitele oraşe ale României. Pentru că, în epocă, existau puţine pepiniere în spaţiul românesc, cele mai multe plante erau aduse din Austria şi din Italia. Se mai păstrează şi azi la Arhivele Naţionale, suficiente facturi, chitanţe şi liste de plante care erau aduse din pepiniere din spaţiul austriac sau italian.