La împlinirea a 15 ani de la marea extindere din 2004, într-un context politic și economic mult mai puțin încurajator și entuziast, marcarea momentului la nivel european a fost discretă, după cum s-a comentat. Semnificația momentului 1 mai 2004 în prezent este analizată de George Jiglău, lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, Departamentul de Științe Politice.
Extinderea este în ADN-ul Europei. Este o politică-cheie a UE. Este cel mai puternic instrument de transformare – pentru că servește ca un stimulent puternic pentru reforme. Extinderea este, de asemenea, cel mai eficient și mai puternic instrument pe care-l avem pentru întărirea securității.
Așa își începea discursul comisarul european pentru extindere Štefan Füle, la a zecea aniversare a marii extinderi din 2004. La 1 mai 2004, nu mai puțin de 10 state aderau la UE. Dar cum a gestionat Uniunea Europeană acest val atât de mare de noi membre? Comentează prof. univ. dr. Iordan-Gheorghe Bărbulescu.
În discursul său de la aniversarea a 10 ani de la extinderea din 2004, același comisar pentru extindere, cehul Štefan Füle, a ținut să sublinieze că, de pe urma aderării la UE a 10 noi state, au beneficiat atât statele nou intrate, cât și statele deja membre ale Uniunii. Iată câteva date care susțin această concluzie: dinamismul economic al noilor membre a generat, în doar 6 ani, 3 milioane de noi locuri de muncă; exporturile germane către cele 12 state care au aderat în 2004 și în 2007 (deci inclusiv România și Bulgaria) s-au dublat; exporturile Marii Britanii au crescut cu aproape 50 la sută; pentru Olanda, extinderea a generat un venit suplimentar de 11 miliarde de euro; iar PIB-ul anual al Austriei a crescut cu 0,4 la sută datorită extinderii din 2004. Sunt date corespunzătoare momentului mai 2014.
Având ca obiectiv reunificarea continentului după căderea Zidului Berlinului și prăbușirea Uniunii Sovietice, extinderea din 2004 a Uniunii Europene cu nu mai puțin de 10 state (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia) a fost lansată în decembrie 1997 (odată cu reuniunea Consiliului European). Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003, a avut ca obiectiv reformarea instituțiilor Uniunii Europene, pentru a face față provocărilor și a funcționa eficient până va atinge un număr de 25 de state membre.
Tratatul de la Nisa constituie la rândul său un punct de referință în istoria UE, spune prof.univ.dr. Iordan-Gheorghe Bărbulescu.
La 7 februarie 1992, la Maastricht, în Țările de Jos, este semnat Tratatul privind Uniunea Europeană. Vorbim despre un moment deosebit de important în istoria UE, întrucât acest tratat a stabilit norme clare pentru viitoarea monedă unică, pentru politica externă și de securitate și pentru o cooperare mai strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne. De fapt, prin Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se creează oficial Uniunea Europeană.
Concret, tratatul pune bazele pentru uniunea economică și monetară, moneda unică (euro) și criteriile de utilizare a acesteia și oferă temeiul juridic pentru şase noi politici comune ale UE, printre care protecția consumatorilor, educația și formarea profesională, problemele de tineret și cultura. În plus, consolidează competențele Parlamentului European și introduce conceptul de cetățenie europeană.
După 10 ani, încă avem de studiat Tratatul de la Lisabona. Și încă mai descoperim valențe. (Prof. univ. dr. Iordan-Gheorghe Bărbulescu)
În anul 2004, UE s-a extins cu nu mai puțin de 10 țări. Opt state din Europa Centrală și de Est – Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria – aderă la Uniune, punând, astfel, capăt divizării Europei decise de marile puteri la Yalta (Crimeea), în urmă cu 60 de ani. Cipru și Malta devin și ele membre.
Trei ani mai târziu, vine rândul României și Bulgariei.
Era nevoie, așadar, de o reformare a cadrului legal al Uniunii Europene, pentru a-i spori eficiența. O reformare a instituţiilor Uniunii, dar şi a modului de luare a deciziilor la nivelul acesteia.
Astfel că, la 13 decembrie 2007, cele 27 de state semnau Tratatul de la Lisabona, care urma să intre în vigoare la 1 decembrie 2009.
Uniunea Europeană nu a ajuns la limita ei de dezvoltare. Eu cred că vom avea în continuare dezvoltări – pe dimensiunea economică (nu avem încă o uniune economică), pe dimensiunea de politică externă și de securitate comună, politica de apărare, justiție și afaceri interne. Oare e întâmplător că s-a creat Parchetul European, care să lupte împotriva fraudelor pe fonduri europene? E tot un pas. E întâmplătoare cooperarea prin Europol? Nu e. Europol nu mai e doar o bază de date. (Prof. univ. dr. Iordan-Gheorghe Bărbulescu)
Fiind de peste 20 de ani promotoarea unei Europe unite, Franţa a avut întotdeauna ca obiectiv garantarea păcii. Europa nu a fost unită şi am avut parte de războaie. Integrarea europeană nu se va produce peste noapte şi nici pe un singur plan. Ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de facto. Guvernul francez propune plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate.
Este un fragment din Declaraţia rostită la 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, declarație ce a rămas înscrisă în istoria construcţiei europene drept declaraţia Schuman.
Celebrul plan Schuman a fost elaborat în colaborare cu Jean Monnet, consilier pe probleme economice și om politic francez, principal autor, de fapt, al planului Schuman. Planul propunea exercitarea unui control comun asupra producţiei de cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante pentru industria armamentului. Ideea de bază era aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.
Semnat la 18 aprilie 1951 de miniștrii afacerilor externe ai celor șase state membre fondatoare, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a fost primul rezultat al Declarației Schuman. Înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg, CECO a fost prima dintr-o serie de instituţii europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi.
Data de 9 mai 1950 este considerată astăzi data naşterii Uniunii Europene.
Trebuie să recreăm familia europeană într-o structură regională, care s-ar putea numi Statele Unite ale Europei, iar primul pas concret va fi crearea unui Consiliu al Europei. Chiar dacă, la început, este posibil ca nu toate statele Europei să fie dispuse sau capabile să adere la Uniune, trebuie, cu toate acestea, să le reunim pe cele care vor şi pe cele care pot.
La 19 septembrie 1946, Winston Churchill rostea acest discurs la Universitatea din Zurich. Fost ofiţer de armată, reporter de război şi prim-ministru al Marii Britanii (1940-1945 şi 1951-1955), Churchill a fost unul dintre cei care au propus pentru prima dată crearea Statelor Unite ale Europei.
Cel mai important factor care a determinat nașterea ideii de Uniune a fost al doilea război mondial, deci dorința de pace pe continent, așa cum apreciază și prof. univ. dr. Iordan-Gheorghe Bărbulescu, Decan al Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană, din cadrul SNSPA.
La 7 februarie 1992, la Maastricht (Țările de Jos), este semnat Tratatul privind Uniunea Europeană. Tratatul stabilește norme clare pentru viitoarea monedă unică, pentru politica externă și de securitate și pentru o cooperare mai strânsă în domeniul justiției și afacerilor interne. Prin acest tratat se creează oficial Uniunea Europeană.