Tag: istoric

  • La piaţa de artă!

    La piaţa de artă!

    Chiar
    dacă ne-am obişnuit ca apropierea sărbătorilor de iarnă să pună problema
    aprovizionării cu bunătăţi tradiţionale, astăzi vă propunem altfel de tentaţii.
    Vorbim cu Laurențiu Victor Săcui,
    istoric de artă și galerist, despre tendinţele pieţei de artă din România.


    L-am
    întrebat pe Laurențiu Victor Săcui, pentru început, dacă există cu adevărat o piață
    de artă în România de astăzi și ce posibilități au iubitorii și colecționarii
    de artă să își satisfacă așteptările în
    ţara noastră.

    Ținând cont de faptul că există o criză majoră pe
    piața investițiilor financiare, problemă cu care se confruntă atât investitorii
    din România cât și cei din alte părți ale lumii, trebuie să recunoaștem că
    investiția în artă rămâne una dintre cele mai stabile şi sigure investiții din
    spectrul posibilităților pe care investitorii le au astăzi la îndemână. Unui
    investitor care nu este familiarizat cu fenomenul artei îi vine destul de greu să cumpere opere de
    artă fără a avea o experiență în domeniu. Aceasta problemă se poate rezolva totuși
    cu ajutorul unui consultant financiar specialist în piața de artă, care-l va
    iniția pe viitorul colecționar cu ceea ce presupune investiția
    în artă.

    S-a demonstrat, de-a lungul timpului, că valoarea obiectelor de
    artă poate crește spectaculos și poate oferi mari satisfacții celor care
    îndrăznesc să facă investiții în acest domeniu. Vă dau cel mai la îndemână
    exemplu, și anume pictura românească, a cărei valoare a crescut în ultimii 30
    de ani, am putea spune chiar exponențial, în cazul unor autori. Piața operelor
    de artă este într-o continuă dezvoltare, iar cifrele de afaceri din ultimii ani
    ale caselor de licitație din întreaga lume dovedesc cu prisosință acest lucru.


    Interlocutorul
    nostru ne-a încredinţat astfel că putem să apelăm la casele de licitaţii şi la
    galeriile din România, care sunt deja la nivel european, şi ne-a spus ce caută
    colecționarii:

    Bineînțeles, lucrările semnate de artiști
    celebri, însă pentru achiziționarea unor astfel de opere trebuie făcute
    sacrificii financiare pe măsură. Dar
    merită, pentru că, vedeți dumneavoastră, operele de artă sunt valori
    perene care au fost, sunt și vor fi
    admirate și apreciate de generații întregi. Și cum ,,frumusețea va salva lumea,,
    după cum spunea Dostoievski, am credința că investiția în frumos reprezintă și pentru noi o soluție salvatoare.


    L-am
    întrebat pe Laurențiu Victor Săcui ce artiști consideră că ar avea potențial de
    creștere a cotelor în următorii ani.

    În primul rând pictorii contemporani, de unde pot apărea și cele mai
    mari surprize. Îl avem ca exemplu pe Adrian Ghenie, care a demonstrat că se
    poate. Cine a investit în pictura lui Ghenie înainte de a ajunge un pictor
    celebru, a făcut o investiție cu care astăzi se poate lăuda. În al doilea rînd,
    eu cred că pictura românească de avangardă încă nu și-a spus ultimul cuvânt pe
    piața operelor de artă, fiind în acest moment mult subestimată. Aceasta are un
    serios potențial de creștere a cotelor în viitor. Gândiți-vă că arta
    avangardistă în Europa de vest a ajuns la prețuri amețitoare. Se vehiculează
    zeci și chiar sute de milioane de euro pentru o lucrare de avangardă. La noi prețurile
    sunt încă foarte jos. Vă dau ca exemplu pictura din țara vecină, Ungaria. Acolo,
    pictorii avangardiști au cote mult mai mari decât cele de la noi, în
    Polonia la fel și lista ar putea
    continua.


    L-am
    invitat pe interlocutorul nostru să ne spună la ce pictori avangardiști români s-a
    referit:

    Sunt nume deja arhicunoscute
    publicului iubitor de artă din România. Artiști precum: Max Hermann Maxy, Corneliu
    Mihăilescu, Victor Braunner, Milița Petrașcu, Merica Rîmniceanu sau Hans
    Mattis-Teutsch, sunt pictori consacrați în istoria artei românești. Muzeul
    Național de Artă a organizat sub patronajul domnului director Călin Stegerean
    în primăvara acestui an o expoziție retrospectivă de excepție dedicată pictorului
    Max Hermann Maxy, importantă figură a artei de avangardă din România. Evenimentul
    s-a bucurat de un real succes, ceea ce mă face să cred că în urma acestei expoziții a crescut
    mult interesul iubitorilor de artă de a avea o lucrare de Maxy în propria colecție. Şi mai sunt şi alte
    domenii ale artei, căutate de colecționari: sculptura, ceramica, porțelanul, artă
    populară, covoarele orientale, arta extrem orientală și multe, multe altele
    sunt dorite de colecționarii pasionați. Aceste
    opere, pe lîngă faptul că ne decorează interioarele creând o atmosferă plăcută locuinței noastre, reprezintă
    și o foarte serioasă investiție pentru viitor.


    Şi
    pentru că se apropie sărbătorile şi există şi obiceiul cumpărării unui obiect
    nou la începutul unui nou an, de ce să nu ne gândim poate la achiziţionarea
    vreunei opere de artă? Ca să nu mai vorbim de avantajul că şi dacă nu cumpărăm
    încă, măcar ne lăsăm încântaţi de frumos, lucru de care avem atâta nevoie!


  • Moda vestimentară în portretele votive

    Moda vestimentară în portretele votive

    Aflate peste o sută de ani (de la începutul secolului al XVIII-lea până în
    1877) sub suzeranitate otomană, principatele dunărene Țara Românească și
    Moldova aveau să stea mult timp, de asemenea, sub influența culturii și
    civilizației orientale. Aceasta s-a manifestat, mai ales, în timpul domniilor
    fanariote care au debutat în 1714 în Moldova și în 1716 în Țara Românească și
    care s-au încheiat în ambele țări în 1821. În această perioadă, cele două
    principate au fost conduse de domnitori aleși de Înalta Poarta dintre
    funcționarii greci din cartierul Fanar din Instanbul. Orientalizarea adusă de
    domniile fanariote a început, totuși, să slăbească încă din perioada 1806-1812
    când, din cauza războiului ruso-turc, trupele moscovite, occidentalizate de mai
    mult timp, au ocupat principatele românești. Atunci, pentru prima oară,
    șalvarii atât cei feminini, cât și cei masculini au început să fie înlocuiți de
    rochii și, respectiv, pantaloni, anteriul și giubeaua de redingote și frac,
    basmaua de pălărie, ișlicul de joben. Pătrunderea modelor vestimentare din
    Occident n-a fost scutită de contestări și de întreruperi cauzate de situația
    politică și militară care la începutul secolului al XIX-lea arunca țările
    române când înspre Rusia sau Austria, când înspre Imperiul otoman care și-a
    păstrat totuși suzeranitatea mult timp.

    Evenimentul decisiv avea să fie, însă,
    semnarea Tratatului de la Adrianopole în 1829. Începând de atunci schimbarea
    stilului de viață oriental cu cel occidental a devenit ireversibilă. Hainele au
    fost primele înlocuite și portretele boierimii de atunci arată clar acest fapt.
    Dar nu doar portretele laice, ci și cele aflate în biserice, așa-numitele
    fresce votive. Cele din prima parte a secolului al XIX-lea indică faptul că
    mulți boieri de la țară, mai ales, au rămas mai mult timp credincioșii modei
    vechi și tradiției vestimentare orientale.
    Însă și cei care au îmbrățișat moda apuseană apar, de asemenea, pe
    zidurile bisericilor ctitorite de ei. Înfațișați, de obicei, alături de
    familie, acești ctitori demonstrează, peste ani, cum îmbinau noul cu vechiul în
    vestimentația lor dintr-o epocă a schimbărilor și a eccletismului.

    Istoricul
    Tudor Dinu a cercetat portrele votive din epocă și iată ce a constatat:

    Tablourile votive din biserici sunt, pentru respectiva perioadă, în
    număr de 141, în care regăsim mai bine de 1100 de figuri de oameni îmbrăcați în
    vestimentația epocii. Desigur, unii
    boieri tradiționaliști preferă în continuare anteriul, giubeaua și calpacul, în
    vreme ce fiii lor tineri le-au schimbat pentru redingotă, frac sau joben. Prin
    muzeele noastre se păstrează cam 200 de costume de secol XIX și început de
    secol XIX și, de asemenea, tot cam două sute de portrete șevalet. Comparativ,
    există 1100 de figuri de ctitori bisericești îmbrăcați în veșminte, fie ele
    turcești, fie nemțești, cum se spunea odinioară. Ca atare, descoperirea acestei
    surse neexploatate de nimeni contribuie foarte mult la clarificarea imaginii
    despre moda epocii.



    În cartea sa intitulată Moda în Țara Românească.
    Între Fanar, Viena și Paris. 1800 și 1850, Tudor Dinu s-a concentrat mai ales
    pe bisericile de țară, ctitorite de boieri în prima parte a secolului al
    XIX-lea în partea Olteniei reprezentată azi de județele Gorj și Vâlcea, zonă
    care în epocă era relativ prosperă și mai ferită de urgia războaielor. Potretele
    votive de acolo atestă atât continuarea tradițiilor vestimentare într-o
    perioadă de schimbări profunde, cât și trecerea la moda nouă, trecere marcată
    și prin coabitarea elementelor vechi cu cele noi. Explicația acestui ecletism
    ne-o oferă tot istoricul Tudor Dinu.

    Boierii mari, care dețineau și ranguri,
    erau membri în sfatul domnesc, având o funcție oarecare, nu își puteau permite
    să renunțe, cel puțin în cadrul oficial sau semioficial, la această
    vestimentație orientală, care reprezenta o marcă a statutului lor social. De
    pildă, chiar și acoperămintea de cap pe care o purta reflectau funcția pe care
    o avea. De pildă, domnitorul avea dreptul să poarte ișlic cu capac alb. Boierii
    mai de rang mare aveau ișlic cu capac roșu și cei de rang mai mic ișlic cu
    capac verde. Boierii și fiii de boieri, în așteptarea numirii într-o funcție,
    purtau acel acoperământ foarte ciudat, numit calpac, semănând sau cu un balon,
    sau cu o pară. Ca atare, ei nu puteau renunța decât în cadru neoficial la
    aceste veșminte, cel puțin până până în anii 1830. În schimb, doamnele se pare
    că le-au adoptat cu ușurință extraordinar. De îndată ce rușii ne-au ocupat, în
    1806, doamnele au început să imite moda adusă de ruși.


    Iar adepții înnoirii nu se sfiau să se lase pictați pe zidurile bisericii
    în noile haine nemțești sau occidentale. Este cazul ctitorilor bisericii din
    satul Hurezani, județul Gorj, unde toți membrii familiei ar fi putut apărea
    într-una din revistele de modă ale vremii. Totuși, moda cea nouă a avut
    detractorii ei destul de vocali.

    Tudor Dinu: Argumentele
    țineau mai degrabă de un conservatorism legat de religie. În mod straniu, se
    considera că noua modă împinge la păcat pe atât pe doamne, cât și pe bărbați.
    De asemenea, pantalonii au fost obiectul unor dispute furibunde între
    tradiționaliști și progresiști, mai ales că se știe că nu era tocmai comod
    pentru un bărbat să schimbe vechea vestimentație cu una nouă. Trebuia să țină
    un pic de regim de slăbire anterior, așa să îi zicem. Anteriul, care e un fel
    de rochie unisex, permite formele mai
    rotunde decât pantalonii pentru care tânărul care voia să-i poarte trebuia să
    aibă o condiție fizică destul de bună. La fel, jiletca, redingota sau fracul
    presupuneau și niște sacrificii. Aceste sacrificii le făceau și doamnele care
    se strângeau îngrozitor cu corsetul,
    astfel încât să pară mai suple și să-și pună în lumină o talie ce se voia una
    de viespe.



    În ciuda greutăților inerente începuturilor, noua modă vestimentară a avut
    succes de cauză fiind urmată la scurt timp de schimbarea mobilelor, a viziunii
    asupra aranjării interioarelor și de modificarea arhitecturii.


  • Nicolae Iorga, 150 de ani de la naștere

    Nicolae Iorga, 150 de ani de la naștere

    În perioada
    octombrie 2022 – ianuarie 2023, are loc la Complexul Muzeal Național Neamț din
    Piatra-Neamț o expoziție organizată de Muzeul Național de
    Istorie a României (MNIR) despre una dintre cele mai importante figuri
    culturale, istorice, academice și politice românești: Nicolae Iorga (1871-1940),
    150 de ani de la naștere. Istoric, critic literar, documentarist, poet,
    enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor
    universitar și academician – o listă lungă de titluri, profesii și calități
    profesionale care nu face decât să ne arate o parte a personalității
    remarcabile a omului Nicolae Iorga.

    Despre Iorga, despre expoziție și ce se
    poate descoperi în ea, am stat de vorbă cu cercetătorul științific și curatorul
    expoziției, Cristina Paiușan-Nuică


    Trebuie să spun că expoziția este
    bazată pe Colecția Iorga-Pippidi. Și să-i mulțumesc domnului profesor
    universitar doctor Andrei Pippidi, nepot al lui Nicolae Iorga. Mama sa, doamna
    Liliana Iorga-Pippidi, a fost fiica lui Nicolae Iorga, care a donat Muzeului
    Național de Istorie a României o colecție absolut prețioasă, într-un act de
    generozitate care cumva continuă actele de generozitate făcute de bunicul, și
    apoi de către mama domnului profesor Pippidi. Închipuiți-vă că aveam
    certificatul original de naştere al lui Nicolae Iorga, că avem diplomele de
    școală, unde vedem ce note avea la școala primară, apoi la liceu, diploma de
    universitate, diploma de doctor la Leipzig. Avem fotografii de familie, avem
    fotografii cu Nicolae Iorga și cei 11 copii, 4 din prima căsătorie cu Maria
    Tasu şi 7 din căsătoria cu Catinca Iorga. Avem un superb portret al Catincăi
    Iorga făcut de Schweitzer-Cumpăna și restaurat aici în muzeu. A fost expus în
    expoziția de la București pentru prima oară și acum este la Piatra-Neamț.
    Aveam, îi spun eu așa, un fel de mini-istorie a Europei făcută din diplomele de
    Doctor Honoris Causa și din decorațiile pe care Nicolae Iorga le-a primit de-a
    lungul vremii. Pentru că puține sunt țările cu care el a avut relații și de
    unde nu a primit o recunoaștere. De exemplu, a primit o diplomă de membru
    corespondent al Academiei din Chile. Trecând practic Oceanul, Nicolae Iorga a
    făcut și un periplu în America și cred că e un subiect foarte interesant, care
    ar trebui aprofundat.



    Ce alte obiecte
    importante pot fi văzute în expoziție? Și ce conține vitrina dedicată chiar
    localității Piatra-Neamț din cadrul expoziției, conform curatoarei Cristina
    Paiușan?


    În expoziția de la Piatra-Neamț puteți
    vedea toate aceste lucruri. Puteți vedea câteva dintre obiectele personale ale
    lui Nicolae Iorga, obiecte care au fost donate Institutului de Istorie Nicolae
    Iorga și pe care le-am cuprins în această expoziție. De exemplu, penița cu
    care el a scris, ochelarii, o lupă, un penar de argint în care își ținea
    tocurile, scrisori personale, scrisori primite de la mari personalități. Și, pentru
    că Nicolae Iorga a avut o bună relație cu Piatra-Neamț, a vizitat de mai multe
    ori toată acea zonă, a vizitat mânăstiri, a vizitat orașul ca atare, împreună
    cu colega mea Mihaela Verzea, care este și director adjunct la muzeul din
    Piatra-Neamț, am făcut o mică vitrină legată de Iorga și Piatra-Neamț. Vitrină
    în care sunt două piese extrem de importante: sunt două scrisori, una primită
    de la Elena Cuza, chiar în anul 1909, anul în care Elena Cuza s-a stins. Ea s-a
    retras la Piatra-Neamț în ultimii ani de viață, și de ea a avut grijă doctorul
    Flor, cel care trimite cea de-a doua scrisoare, care însoțește practic
    scrisoarea Elenei Cuza. Elena Cuza îi mulțumește lui Nicolae Iorga în 1909
    pentru tot ce a făcut el pentru nația română și îi mulțumește și pentru
    păstrarea memoriei soțului ei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. E o scrisoare
    foarte interesantă. Alături de ea este o carte de vizită a preotului Constantin
    Matasă. Este cel care a protejat monumentele din Neamț și cel care a avut o
    strânsă relație cu Nicolae Iorga, care a fost președintele Comisiunii
    Monumentelor Istorice.


    În finalul
    interviului, Cristina Paiușan ne-a făcut o ultimă mărturisire de suflet despre
    expoziție


    Sper eu ca fiecare dintre cei care o
    vor vizita va găsi câte ceva nou despre Nicolae Iorga, despre omul Nicolae
    Iorga și relația sa cu copiii săi, pe care i-a iubit foarte mult. Câte ceva
    despre relația și marea dragoste pe care i-a purtat o soției. Iar una dintre cele
    mai frumoase scrisori de dragoste păstrate este dintre acelea pe care domnul
    profesor Pippidi le-a publicat în Scrisori către Catinca, unde omul Iorga,
    unde Nicu cel îndrăgostit, îi scria unei domnișoare destul de serioase și care
    nu știa sigur dacă își va lega viața de pe atunci celebrul Nicolae Iorga.
    Expoziția a fost la București și acum este la Piatra Neamț și sperăm să o
    itinerăm în întreaga țară, iar în fiecare loc să spunem ceva despre Nicolae
    Iorga și locul respectiv. Sperăm să readucă în atenția publicului un mare
    savant și un mare om. Să readucă în atenția publicului istoriografia românească
    și tot ce a însemnat Nicolae Iorga pentru istoriografia românească și pentru
    poporul român, pentru că Nicolae Iorga a fost printre fondatorii României
    întregite, iar rolul său cred eu că a rămas important și astăzi. Iar, atunci
    când vrei să găsești un subiect sau cauți o bibliografie, te duci la Iorga și
    zici ia să vedem ce a scris el acum mulți ani? și apoi începi să cauți ceea
    ce s-a mai scris de la Iorga și până astăzi despre subiectul respectiv.

  • Michal Wasiucionek

    Michal Wasiucionek

    A
    ajuns în România cu mulți ani în urmă, la finalul liceului, în 2006, când a
    venit împreună cu un grup de prieteni, a bătut țara în lung și în lat timp de o
    lună și s-a îndrăgostit de-a dreptul de aceste locuri. Mai târziu, în timpul
    facultății, a aplicat pentru o bursă Erasmus la Universitatea din Bucureşti,
    după care a hotărât să facă doctoratul la Florenţa, pe tema istoriei Țărilor
    Române şi a relaţiilor cu Imperiul Otoman.

    A ales să revină la București din
    2015 pentru a putea face cercetare și pentru a-și termina de scris teza de
    doctorat, a studiat cu bursă și s-a angajat ulterior la Colegiul Noua Europă. A
    învățat repede limba română, care face parte din pasiunile sale și și-a
    construit o nouă viață în capitala României. Michal a fost invitatul acestei
    rubrici și în 2018, iar acum revine la Radio România Internațional și ne
    povestește ce a mai făcut în ultimii doi ani, cum a fost perioada de izolare
    din ultimile luni pentru el și cum s-a schimbat viața lui în tot acest timp:


    Ultimii ani au reprezentat mai degrabă o
    perioadă de continuitate pentru mine și de a pune rădăcini și mai adânci în
    București, pentru că de un an sunt angajat atât la Colegiul Noua Europă, cât și
    la Institutul de Istorie Nicolaie Iorga din București, ceea ce înseamnă că m-am
    integrat, sper, și mai mult aici în oraș și în țară. Continui să lucrez și să
    fac cercetare pe aceleași teme legate de relațiile dintre Țările Române și
    Imperiul Otoman și cum această legătură a jucat un rol hotărâtor, de fapt, în
    istoria României. Deci în privința aceasta este mai degrabă o continuare, o
    dezvoltare, decât o schimbare bruscă de curs.


    În ceea ce
    privește felul în care am petrecut sfârșitul
    lumii, am avut o
    experiență destul de interesantă. Eu fiind istoric, din motive de cercetare
    trebuie să mă deplasez destul de des, iar începutul pandemiei m-a prins în
    străinătate, în Turcia. A fost o perioadă destul de complicată în ce privește
    evaluarea diferitelor posibilități și am hotărât să mă revin cât mai repede în
    România, ca să fiu sigur că nu mă găsesc cumva în situația de a rămâne în
    străinătate fără să mă pot întoarce în România. Apoi, la jumătatea lunii martie
    am decis să mă autoizolez, din cauza faptului că am fost în călătorie, chiar
    dacă în Turcia nu fusese identificat până atunci niciun caz de Covid, dar în
    același timp mi s-a părut că era o măsură de siguranță, iar atunci când m-am
    întors am petrecut două săptămâni singur acasă. Exact atunci când perioada
    aceasta s-a terminat, s-au introdus restricții în ce privește părăsirea
    domiciliului, așadar pentru mine a fost o perioadă destul de lungă.


    A fost un timp în care, să spun sincer, speram să am timp să citesc mai
    mult în liniște, să citesc cărți pe care voiam să le citesc, dar niciodată nu
    aveam timp. Destul de repede am încetat să urmăresc presa, nu cu totul, dar am
    redus consumul de știri destul de brusc, pentru că pur și simplu, la un moment
    dat, mă simțeam un pic copleșit de știri, de cantitatea de informații și de
    atitudinea destul de panicardă.


    Mi se pare că am făcut unele schimbări în ce privește, de exemplu,
    atitudinea față de planificare. A fost un bun moment de a pune lucrurile în ordine,
    de a mă organiza mai bine. Înainte de pandemie niciodată nu aveam timp și mi se
    pare că aceste câteva luni au fost un moment bun exact în această privință. De
    exemplu, eu am început să gătesc mult mai mult și am revenit la învățarea de
    limbi străine, lucru
    ri pentru care nu aveam timp până acum. Această perioadă a
    fost pentru mine și una de oarecare oportunitate.


    Michal a fost nevoit să aleagă între
    Florența și București în ultimul an de studiu doctoral și el a ținut să se mute
    în capitala României. Aici s-a integrat rapid și și-a făcut o viață plăcută, cu
    prieteni și evenimente interesante. Anul acesta încă nu a reușit să-și vadă
    familia din Polonia, din cauza situației actuale, însă are în plan o călătorie
    cât de curând se va putea. Chiar dacă nu au fost de acord cu decizia lui la
    început, părinții și fratele l-au vizitat în trecut și le-a plăcut noua casă a
    lui Michal. El se declară fericit în România, iar eu l-am întrebat dacă se vede
    aici pe termen lung:







    Da,
    absolut, mă văd pe termen lung și în momentul de față nu am niciun plan să
    plec, fiindcă mi-am construit o viață aici. Părinții mei au avut la început
    câteva dubii după ce am ales România și a fost o oarecare neînțelegere. Dar,
    după ce au venit aici în România și le-a plăcut foarte mult, au spus că chiar
    înțeleg de ce m-am mutat, chiar dacă uneori ne tachinăm în privința asta. Și
    aceasta fiindcă, după ce am terminat studiile de doctorat în Italia, din
    perspectiva lor ar fi fost mai drăguț să mă viziteze la Roma sau la Florența,
    decât la București. Dar e o glumă mai degrabă decât o adevărată uimire.


    Sunt aici
    câteva lucruri care mă țin: primul este că oamenii din România sunt foarte
    drăguți, că este această atmosferă, aș spune în general relaxată și este cumva
    o energie pozitivă aici. Mereu mi-au plăcut și România, și Bucureștiul, pentru
    că au acest șarm, care uneori scapă vederii. La fiecare colț în România și în
    București se poate găsi ceva nou, ceva ce nu știam, ce nu așteptam. Au acest
    farmec foarte specific și Bucureștiul, și România. Uneori, e adevărat că este o
    țară care are unele probleme, dar în același timp este un loc care pentru mine
    este foarte pozitiv și foarte primitor.

  • 102 ani de la unirea Basarabiei cu România

    102 ani de la unirea Basarabiei cu România

    Pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea
    Basarabiei cu România, aceasta devenind astfel prima dintre provinciile
    istorice care s-au unit cu România.

    Interviu cu istoricul Mihail Tașcă, doctor
    în drept, cercetător ştiinţific superior la Institutul de Cercetări Juridice şi
    Politice al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova.



  • Nicolae Bălcescu

    Nicolae Bălcescu

    Patriot, revoluționar, om politic, scriitor, istoric și om care a
    făcut istorie. Astfel l-am putea caracteriza pe Nicolae Bălcescu, personalitate
    a românilor din zbuciumatul secol al XlX-lea. Deşi toată lumea poate spune că a
    auzit de el, în acelaşi timp se poate afirma că, în prezent, este o
    personalitate aproape total uitată. Ca şi neobservată a trecut şi împlinirea,
    în acest iunie, a două secole de la naşterea sa. Nici opera și nici viața sa,
    de numai 33 de ani, nu sunt evocate, în mod semnificativ, cu această ocazie.

    Aşadar, Nicolae Bălcescu s-a născut, în București, în 1819, acum 200 de ani, în
    ziua de 29 iunie, la Bucureşti. A purtat numele de familie al mamei sale,
    Zinca, originară din localitatea vâlceană Bălcești. A studiat la Sfântul Sava,
    avându-l profesor pe Ion Heliade Rădulescu și coleg pe Ion Ghica. Mai târziu,
    Ghica va evoca, într-o scrisoare adresată poetului Vasile Alecsandri, spiritul
    dreptăţii şi dragostea pentru istorie a micului Bălcescu. În aceeași scrisoare,
    Ion Ghica își amintește că îl vizitase pe Nicolae Bălcescu la închisoare, unde
    era deţinut pentru participarea, la numai 21 de ani, la o conspiraţie
    revoluţionară. La ieșire, împreună cu Ion Ghica și Christian Tell, înființează,
    societatea secretă revoluționară Frăția, care avea deviza Dreptate și Frăție.

    Gruparea se dezvoltă semnificativ, aderând tot mai mulți tineri revoluționari,
    și se deschide chiar o filială la Paris, numită Societatea studenților
    români, condusă de C. A. Rosetti. Din 1844, editează Magazin istoric pentru
    Dacia, împreună cu ardeleanul August Treboniu Laurian. Ideea unirii românilor
    îl face ca, în aceea perioadă, să călătorească pe la românii din afara
    Munteniei, în Ardeal și Moldova, dar și în Italia și Franța. Anul revoluționar
    1848 îl prinde în Franța, de unde revine la București și devine ministru de
    externe în Guvernul provizoriu, revoluționar. La înăbușirea revoluției din
    Muntenia, devine un exilat. Trece munţii în Transilvania unde negociază, fără
    succes, între revoluționarii unguri și cei români. Ajuns la Paris scrie studiul
    său istoric cel mai important Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, rămas în
    manuscris și publicat de Alexandru Odobescu, în 1861 – 1863. În 1851, Odobescu,
    care îl admira pe Bălcescu, îl ajută la înființarea organizației Junimea
    română.

    Bălcescu este un precursor al unificării Europei, pe baze moderne,
    revoluţionare, de libertate şi respectare a drepturilor omului. În 1852, bolnav
    şi epuizat, încearcă să revină în Muntenia sau măcar în Moldova. Otomanii,
    însă, nu îi iartă activitatea revoluţionară şi nu îi permit să debarce de pe
    vasul de pe Dunăre pe care se afla. Urcă la bord o serie de prieteni şi mama
    sa. Este ultima întâlnire, pentru că Nicolae Bălcescu urma să plece în Italia,
    în sudul său însorit, pentru a-şi trata plămânii bolnavi. Avea să moară, exilat
    şi fără speranţă, după ceva mai mult de o lună, la Palermo. Corpul său nu a
    putut fi găsit de prietenii care au vrut să îl aducă în pământul ţării sale, pe
    care a iubit-o atât de mult. O întreagă mitologie s-a născut în jurul
    rămăşiţelor sale pământeşti, dar cert este că, la Palermo, memoria lui Nicolae
    Bălcescu este cinstită şi onorată. Pe hotelul Alla Trinacria, unde şi-a trăit
    ultimele clipe, se află o mare placă memorială care vorbeşte despre Nicolae
    Bălcescu, distins istoric şi fervent patriot, luptător pentru ridicarea
    României moderne.

    Pe aceeaşi faţadă, se află o placă memorială dedicată chiar
    lui Garibaldi, care a locuit în acest hotel zece ani după Bălcescu, în 1862,
    când lupta pentru unificarea Italiei. Nu departe îi aflăm din nou pe cei doi
    revoluţionari care nu s-au întâlnit dar au luptat pentru ţările lor. Este
    parcul Garibaldi, dedicat marelui revoluţionar şi camarazilor săi de arme şi
    luptă. Aici a fost ridicată o sculptură oferită de Academia Română, bustul lui
    Nicolae Bălcescu, mare patriot şi istoric român, după cum este scris pe soclu.
    Tricolorul românesc aşezat pe statuie de un necunoscut însoţeşte portretul de
    piatră al Nicolae Bălcescu, un vizionar revoluţionar care şi-a dedicat scurta
    şi intensa sa viaţă poporului român.

  • Istoricul basarabean Sergiu Musteață… între cetățile dacice și arheologia urbană

    Istoricul basarabean Sergiu Musteață… între cetățile dacice și arheologia urbană

    Istoricul basarabean Sergiu Musteață… între cetățile dacice și arheologia urbană.


  • Personalitatea lui Alexandru FILIPAȘCU, istoric al întregului Maramureș, omagiată la București

    Personalitatea lui Alexandru FILIPAȘCU, istoric al întregului Maramureș, omagiată la București

    Personalitatea lui Alexandru FILIPAȘCU,
    istoric al întregului Maramureș, omagiată la București.



  • Lansarea volumului „Chişinău: evocări interbelice”, ediție îngrijită de Diana Vrabie

    Lansarea volumului „Chişinău: evocări interbelice”, ediție îngrijită de Diana Vrabie

    Acolo unde simțirea românească a
    fost sugrumată, renăscând spectaculos în agitatul interbelic… Volumul Chişinău.
    Evocări interbelice
    – o
    antologie dedicată Chișinăului, ce transmite imaginea vie a ceea ce a fost
    orașul cândva, coordonat de criticul şi
    istoricul literar dr. Diana Vrabie, conferenţiar universitar la Universitatea
    de Stat Alecu Russo din Bălţi, a fost prezentat în luna ianuarie 2019 şi
    publicului din România.

    Interviu cu dr. Diana Vrabie, critic şi istoric literar, conferenţiar universitar la Universitatea de Stat Alecu Russo din Bălţi.


  • Michal Wasiucionek

    Michal Wasiucionek

    Michal Wasiucionek
    vine din Polonia şi este istoric şi cercetător de doi ani la Colegiul Noua
    Europă. A venit la noi în ţară pentru a-şi continua cercetările pentru teza sa
    de doctorat, în domeniul relaţiilor pe care le-au avut de-a lungul timpului
    Ţările Române şi Imperiul Otoman. Prima oară a ajuns aici cu un grup de
    prieteni în urmă cu mai mult de zece ani, pe când era licean, şi atunci s-a
    îndrăgostit de România. Tinerii au petrecut atunci o lună pe meleagurile
    noastre şi au vizitat Bucovina, Maramureşul şi toată partea de vest. De ce este
    interesat de istoria Ţărilor Române şi de ce a ales România ne spune el:



    Mă numesc Michal Wasiucionek, sunt polonez de origine şi de câţiva ani
    locuiesc în Bucureşti. Sunt istoric de meserie şi vin din Varşovia, acolo am
    terminat studiile. Am studiat un an de zile cu bursă Erasmus la Universitatea
    din Bucureşti, după care am hotărât să fac doctoratul în Florenţa, pe tema
    istoriei României şi a relaţiilor cu Imperiul Otoman. Am fost nevoit să aleg
    unde vreau să stau, unde vreau să mă mut şi trebuia să mă decid ori să rămân la
    Florenţa, ori să mă duc la Bucureşti. Pentru mine alegerea a fost destul de
    firească, am vrut să vin aici. De doi ani lucrez la un proiect de cercetare la
    Colegiul Noua Europă. De fapt, istoria României m-a interesat încă de când am
    terminat liceul la Varşovia. În Polonia, după bacalaureat avem vacanţa cea mai
    lungă din viaţa noastră, practic, pentru că înainte să începem anul academic
    sunt cinci luni de vacanţă. Eu şi câţiva colegi de liceu am hotărât să mergem
    în România aşa ca nişte liceeni săraci, cu ocazia, pentru o lună. Era anul
    2006. Mi-a plăcut foarte mult şi m-am hotărât să mă înscriu la un curs de limba
    română. A început să mă intereseze istoria României, dar, să fiu sincer, când
    am venit în România cu bursă, ideea mea pentru masterat era să scriu despre
    Mihai Viteazul, care din perspectiva polonezilor, din ce puteam să găsesc în
    Polonia, este o personalitate total necunoscută. În general, asta e problema cu
    istoria României, că nu este prea bine cunoscută. Când am ajuns am hotărât că
    nu are niciun rost să scriu despre Mihai Viteazul, pentru că s-a scris atât de
    mult şi e mai bine să găsesc altă temă. Aşa am ajuns la relaţiile
    româno-otomane, care sunt tratate un pic diferit de către istoricii români faţă
    de cum simţeam că ar trebui să fie tratate, eu având un anumit avantaj, cum mi
    se părea. Uitându-mă la istoria României din afară, deci fără bagaj emoţional,
    fără să fiu angajat, eram de părere că este mai interesant să nu ne întrebăm de
    ce otomanii nu au cucerit aceste teritorii, sau dacă le-au cucerit, ci să ne
    uităm la Ţările Române ca parte din Imperiul Otoman şi din lumea în care trăiau
    atunci, din atmosfera, din moda, îmbrăcămintea şi cultura vremii. În limba
    română sunt foarte multe cuvint
    e de origine turcă şi am găsit acest aspect mult
    mai interesant de studiat decât să privesc doar la chestiuni politice.


    Acum Michal se
    gândeşte să rămână în România pe termen mai lung, pentru că şi-a făcut
    prieteni, s-a integrat aici şi se simte foarte bine la Bucureşti. Ce îi place
    aici şi ce ar schimba, cum s-a schimbat viaţa lui de zi cu zi şi dacă i-a fost
    uşor sau dificil să se integreze ne spune chiar el:


    N-a fost atât de greu, pentru
    că n-aş zice că între Polonia şi România sunt diferenţe atât de mari în ce
    priveşte modul de a trăi. O diferenţă este faptul că în România, de exemplu,
    există relaţii mult mai strânse de prietenie şi este mai uşor să te întâlneşti
    cu prietenii şi să faci ceva împreună, iar acest lucru îmi place mult mai mult
    în România decât în Polonia. Unul din lucrurile cele mai frumoase ale României
    este că e atât de diversă, că sunt zone atât de diferite, încât orice om poate
    să găsească ceva pe placul lui. În Polonia, imaginea despre România s-a
    schimbat foarte mult, acum este privită ca o ţară interesantă, ca un loc bun
    pentru vacanţă, şi mulţi polonezi s-au mutat în Bucureşti, fie pentru muncă,
    fie pentru că pur şi simplu le place aici. Chiar dacă sunt un românofil, există
    destul de multe probleme. Mare parte din ele sunt legate de politică. Politica
    românească mi se pare că suferă în general din cauza capcanei aşteptărilor
    foarte scăzute, de la clasa politică nimeni nu aşteaptă practic nimic. Pur şi
    simplu, foarte mulţi oameni s-au obişnuit cu nivelul acesta de clasă politică
    de acest nivel intelectual sau de integritate. Aceste lucruri se schimbă, se
    vede, de câţiva ani, cu proteste, dar aceasta e o mişcare în special urbană,
    care nu ajunge la multe judeţe, la multe comune mai mici. Asta e o primă
    problemă, iar altă problemă ar fi că nu se transformă într-o alternativă
    continuă.



    În finalul
    întâlnirii noastre, l-am rugat pe Michal Wasiucionek să transmită un mesaj
    românilor:


    E important să preţuiască ce au. Impresia
    mea în străinătate a fost că se întâmplă foarte des ca identitatea şi cetăţenia
    românească să fie percepute ca un dezavantaj. Nu mi se pare că e adevărat şi
    cred că românii trebuie să aprecieze că sunt români.



  • Jurnal românesc – 26.01.2018

    Jurnal românesc – 26.01.2018

    Elevii de etnie
    română din Ucraina vor beneficia de burse de studiu, iar profesorii lor vor
    putea urma stagii de specializare în universităţi din România, potrivit unei
    Hotărâri adoptate în şedinţa de Guvern de miercuri, în scopul promovării şi
    protejării dreptului cetăţenilor ucraineni de etnie română de a studia în limba
    maternă. Ministerul pentru Românii de Pretutindeni va acorda, într-o primă
    etapă, o mie de burse, în cuantum lunar de 200 de lei, pentru elevii etnici români
    cu domiciliul stabil în Ucraina, care au rezultate şcolare deosebite şi care
    studiază în şcolile cu predare în limba română sau cu studiul unor materii în
    limba română ca limbă maternă. Totodată, MRP, în parteneriat cu Ministerul
    Educaţiei, va acorda stagii de specializare în România pentru 300 de cadre
    didactice din şcolile româneşti din Ucraina, în scopul dezvoltării şi
    perfecţionării competenţelor de predare a limbii române sau în limba română.
    Vor putea aplica pentru aceste stagii de specializare cadrele didactice din
    şcolile româneşti din Ucraina care deţin diplome de studii ce permit
    exercitarea profesiei pe teritoriul Ucrainei şi fac dovada declarării
    apartenenţei la spaţiul identitar român.


    Ministerul de Externe,
    prin Departamentul Consular, şi Ministerul de Interne, prin Departamentul
    pentru Situaţii de Urgenţă, au încheiat, vineri, un Protocol de colaborare
    pentru acordarea de sprijin reciproc în gestionarea situaţiilor deosebite în
    care sunt implicaţi cetăţeni români aflaţi sau stabiliţi în străinătate,
    respectiv cetăţeni străini aflaţi sau stabiliţi pe teritoriul României.
    Încheierea acestui parteneriat va facilita efectuarea de activităţi şi acţiuni
    comune în situaţii de urgenţă majore, în statele din vecinătatea României,
    precum şi, de comun acord, în alte ţări unde Departamentul Consular va solicita
    sprijinul. Parteneriatul presupune, printre altele, şi derularea de activităţi
    precum exerciţii şi acţiuni comune. Totodată, vor fi promovate, pe bază de
    reciprocitate, aplicaţia dezvoltată de MAE ‘Călătoreşte în siguranţă’ alături
    de serviciul de alertare prin sms ‘Un SMS îţi salvează viaţa’, destinate
    cetăţenilor români care călătoresc în străinătate, precum şi Aplicaţia DSU care
    oferă utilizatorului informaţii cu privire la situaţii de risc.


    Personalităţi
    din lumea culturală, academică şi politică din Romania deplâng dispariţia
    istoricului, diplomatului şi filologului Neagu Djuvara, care a încetat din
    viaţă la Bucuresti, la vârsta de 101 ani. Într-un comunicat al Ministerului de
    Externe se arată că Neagu Djuvara va rămâne un simbol al elitei româneşti şi un
    model pentru generaţiile viitoare. În 2016, anul în care împlinea 100 de ani,
    el a fost decorat cu Ordinul Naţional Steaua României, în grad de
    Cavaler, cea mai înaltă distincţie oferită de statul român. Licenţiat în
    istorie la Sorbona în 1937, cu un doctorat în drept (1940) şi un doctorat de
    stat (1972) la Paris, Neagu Djuvara a fost un martor activ al unor momente de
    răscruce din istoria României Centenare şi al scenei istorice şi diplomatice
    europene. A fost trimis curier diplomatic la Stockholm, unde a rămas până în 1947,
    ca secretar de legaţie. După instalarea, de către trupele sovietice de ocupaţie,
    a dictaturii comuniste la Bucureşti, Neagu Djuvara a devenit unul dintre cei
    mai activi militanţi din exilul românesc anticomunist. În 1961 a plecat în
    Africa, unde a muncit 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic
    al ministerului de Externe din Niger. După revoluţia anticomunistă din 1989, a
    revenit la Bucureşti, unde a predat la Universitate şi a publicat numeroase
    volume de istorie şi memorialistică.

  • Centenarul revoluţiei bolşevice

    Centenarul revoluţiei bolşevice

    Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, aşa cum a
    fost denumită revoluţia bolşevică din 1917, este unul dintre cele mai
    importante evenimente ale secolului 20, dacă nu cumva cel mai important.
    Oarecum premonitoriu, jurnalistul american bolşevic John Reed şi-a intitulat
    cartea despre revoluţia condusă de Lenin Zece zile care au zguduit lumea,
    titlu care avea să devină o cruntă realitate. Din nefericire, după 1945 şi
    România avea să experimenteze ideile comunismului care, într-adevăr, zguduise
    lumea într-o măsură nemaivăzută până atunci.


    Împreună cu
    istoricul şi politologul Ioan Stanomir am încercat să aflăm care este
    importanţa primului război mondial, cel care a declanşat marile schimbări ale
    secolului 20. În ordinea importanţei este primul eveniment pentru că el a
    declanşat un lanţ de alte evenimente, generator de tragedii fără precedent în
    modernitate. Din primul război mondial se naşte şi revoluţia bolşevică, iar din
    revoluţia bolşevică se naşte tipul de reacţie care va provoca apariţia
    nazismului. Este un continuum de evenimente, continuum care are în centrul său
    primul război mondial. Pentru toate ţările implicate în el, primul război
    mondial a reprezentat un punct de cotitură, pentru învingători şi pentru
    învinşi. Iar Rusia este, să nu uităm, într-o situaţie paradoxală: ea nu este
    nici învins, nici învingător. Ea este în afara sistemului internaţional. Şi de aici sentimentul de
    complicitate în adversitate cu Germania care va merge de la tratatul de la
    Rapallo la pactul germano-sovietic.


    Un regim precum comunismul nu ar fi fost posibil
    fără o ideologie. Ioan Stanomir. Comunismul a avut la bază o ideologie
    care este marxism-leninismul, o formă radicalizată a gândirii lui Marx, altoită
    pe trunchiul leninist al partidului revoluţionar. La aceasta se adaugă
    varietăţile locale de tipul maiosmului, castrismului, polpotismului, există
    foarte multe variaţiuni pe o temă dată. Marxism-leninismul s-a întemeiat pe
    două axiome: lupta de clasă şi politica înţeleasă ca artă a violenţei, a
    exterminării adversarului. Acestea două sunt îngemănate. El a avut, ca să citez
    din clasici, o suprastructură de idei: egalitate socială, justiţie,
    fraternitate, calm, beatitudine. Dar această suprastrucutură a avut la baza ei
    un tip de abordare care excludea compromisul, excludea acceptarea adversarului
    ca adversar şi nu ca inamic şi presupunea urmărirea unor ţeluri utopice,
    prometeice. Întreprinderile prometeice, fie că se bazează pe ideea de eugenie
    rasială, fie pe ideea de eugenie socială, nu pot produce decât catastrofe
    deoarece ele pornesc de la teza existenţei unei umanităţi perfecte şi a unui
    segment imperfect care trebuie eliminat din cadrul ei. Comunismul a privit pe
    cei mulţi, pe oamenii muncii, ca pe acea umanitate perfectă şi pe cei care i se
    opuneau, inamicul de clasă, ca pe umanitatea imperfectă care trebuia eliminată.
    În ADN-ul acestei ideologii se afla propensiunea spre violenţă, dovadă că toate
    partidele care au avut la bază marxism-leninismul au fost partide totalitare.



    S-a spus că regimul sovietic n-a fost decât o
    aplicare greşită a ideilor luminoase ale comunismului. Ioan Stanomir. Marxismul
    pur nu poate conduce decât la o societate opresivă pentru că marxismul pur, aşa
    cum se exprimă încă din Manifestul Partidului Comunist, este o ideologie a
    conflictului. Marxismul revizionist este cu totul altceva, el porneşte de la
    posibilitatea concilierii intereselor nu prin revoluţie, ci prin vot. Şi aceasta este ceea ce duce la
    social-democraţie. Cealaltă cale conduce la Stalin, via Lenin. Deloc
    întâmplător, marxism-leninismul, ca unitate praxiologică, a condus în mod
    necesar la stalinism. Stalin a fost un revoluţionar şi istoricii revizionişti
    au avut dificultăţi să explice această relaţie între Lenin, omul bun, şi
    Stalin, omul rău. După cum au încercat să distingă între un Stalin bun şi unul
    rău. Nu există Lenin cel bun, există doar Lenin. fondatorul unui regim
    totalitar. Iar Stalin nu este nici bun, nici rău, Stalin este un leninist. Dacă
    acceptăm aceste judecăţi putem avea o înţelegere mai clară a legităţilor, ca să
    folosesc sintagma marxistă.


    România a avut ghinionul istoric să experimenteze
    timp de 45 de ani comunismul. Ce a însemnat comunismul românesc? Ioan Stanomir.
    Impactul direct al anului 1917 a fost anul 1921, anul scindării mişcării
    socialiste. Cominternul a fost extrem de activ în România şi profitând de
    inabilităţile regimului de la Bucureşti a reuşit să mobilizeze o parte a
    minorităţilor naţionale, de fapt o minoritate a minorităţilor naţionale. Cred
    că unul dintre miturile pe care noi trebuie să le combatem este acela al
    iudeobolşevismului. Este un mit fondator al mişcărilor de dreapta, mit care
    rămâne şi azi în memoria unor români care spun că comunismul a fost adus şi
    impus de evrei, ceea ce este cu totul fals. Experienţa comunistă românească
    este întâlnirea dintre represiune şi colaborare, între represiunea din primii
    15-20 de ani şi pactul social încheiat între comunism şi societatea românească
    sub Nicolae Ceauşescu, forjându-se pe ceea ce Vladimir Tismăneanu a denumit ca
    stalinism naţional. Stalinismul naţional este ideea perversă pe care am
    întâlnit-o la moartea generalului Iulian Vlad potrivit căreia ar fi existat
    două tipuri de Securitate: cea dejistă, înfeudată străinului, înţelegându-se
    prin aceasta evreilor, şi cea patriotică, care ar fi apărat ţara. În realitate
    a existat o singură Securitate, poliția politică a unui regim ilegitim şi
    criminal.


    După 100 de ani de la
    apariţia sa ca regim politic, atitudinea generaţiilor succesive faţă de
    comunism este mai confuză ca oricând. Ea pendulează între nostalgie, anarhie şi
    autoritarism, lupta împotriva capitalismului sub noi forme. Şi-a
    păstrat însă intactă fascinaţia pentru o lume mai bună.

  • Centenarul luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz

    Centenarul luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz

    În vara anului 1917, România îşi apăra existenţa. Intrase în război în
    august 1916 şi, în decembrie acelaşi an, capitala Bucureşti fusese ocupată de
    Puterile Centrale. Autorităţile române se refugiaseră la Iaşi şi armata română
    rezista pe Carpaţii Orientali şi pe sectorul dintre curbura Carpaţilor şi
    Dunăre. În vara anului 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în urma a 3
    bătălii cruciale, românii şi-au sacrificat vieţile pentru a da un sens
    viitorului lor politic. La centenar, am rememorat cu istoricul Sorin Cristescu
    de la Institutul de Studii Politice, Apărare şi Istorie Militară eroicele
    momente ale teribilelor încleştări. Esenţial a fost sprijinul misiunii
    militare franceze condusă de generalul Berthelot şi aprovizionarea sistematică
    cu muniţii şi arme a României pe toată durata iernii şi a primăverii anului
    1917. Cum lupte nu s-au dat, românii au strâns o cantitate mare de armament şi
    muniţie cu care au demonstrat că pot fi la nivelul celor mai bune armate din
    Europa. Ele veneau prin porturile ruse de la Oceanul Îngheţat, străbăteau Rusia
    şi ajungeau până la noi. În enciclopedia din 1938, publicată sub auspiciile
    regelui Carol al II-lea, se spune că România a primit 118.000 tone de material
    de război în această perioadă.


    Armata română a
    luptat acum 100 de ani cu o determinare totală. Însă a beneficiat şi de sprijin
    din partea aliatului rus. Sorin Cristescu. Nimeni nu poate nega ajutorul primit
    din partea ruşilor. Cert este însă că ei au avut un comportament inegal. Pe
    de-o parte, au fost unităţi care au părăsit frontul subminate de propaganda
    bolşevică, dar, pe de altă parte, alte unităţi, mai ales cele de artilerie,
    şi-au făcut datoria în mod impecabil. Să nu uităm că în jurul datei de 21 iunie
    1917 ei porniseră o ofensivă organizată de Aleksandr Kerenski. El încerca să
    reediteze succesele obţinute cu un an înainte, când capitala Galiţiei, Halici, fusese cucerită tot de către ruşi
    prin generalul Brusilov. Există în memorialistica germană scrierile generalului
    Curt von Morgen care spune foarte clar că se aşteptau că ruşii să-i atace pe
    frontul românesc în localitatea Fundeni de pe malul Siretului. Nu a fost aşa.
    Germanii s-au pregătit ei de luptă, spune von Morgen, pentru a termina odată
    pentru totdeauna cu românii şi cu ruşii şi pentru a-şi trimite trupele pe alte
    fronturi. În schimb, în ziua de 11 iulie s-a produs ofensiva românească de la
    Mărăşti care i-a luat oarecum prin surprindere.

    Ce
    i-a mobilizat atât de puternic pe românii care au luptat extraordinar la
    Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz? Cu siguranţă că sprijinul miilitar francez a fost
    unul esenţial. Însă discursul regelui Ferdinand I a contribuit substanţial la
    ridicarea moralului trupelor române: Vouă fiilor de ţărani care aţi apărat cu
    braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun Eu, Regele
    vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei care vă asigură fiecăruia
    recunoşinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul a stăpâni
    într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se va da şi o largă
    participare la treburile statului. Arătaţi, scumpii mei ostaşi, demni de
    încredere ce Ţara şi Regele vostru pun în voi şi împliniţi-vă ca până acuma
    datoria voastră cu sfinţenie. Cu detalii, Sorin Cristescu. Ostilităţile
    sunt redeschise de armata a 2-a română condusă de generalul Alexandru Averescu
    în zona localităţii Mărăşti, rămasă celebră. Îşi dă seama însă că ruşii nu
    doreau să lupte şi că va avea probleme, oricât ar fi dorit soldaţii români să
    lupte, înflăcăraţi de cuvântarea regelui Ferdinand şi de promisiunea sa că li
    se va da pământ şi o mai mare participare la viaţa ţării. Averescu îi transmite
    temerile sale lui Prezan, şeful Marelui Cartier General, că nu garantează
    victoria, care însă îi dă ordin să plece la atac. Ofensiva reuşeşte, este un
    succes limitat, frontul este spart pe o lungime de 20 kilometri şi adâncime de
    10. Dar flancurile române sunt expuse şi Averescu opreşte ofensiva. Este însă o
    victorie morală care arată o dată pentru totdeauna că germanii pot fi bătuţi,
    că germanii ştiu să fugă, ştiu să alerge, ştiu să lase totul în urmă ca să-şi
    salveze vieţile. A fost, vorba lui Nicolae Iorga, prima şi adevărata victorie românească.


    Însă bătălia de la
    Mărăşeşti a fost apogeul luptelor de pe frontul românesc din vara anului 1917.
    Sorin Cristescu. Marea încleştare de la Mărăşeşti era
    una planificată. Trebuia să înceapă în ziua de 6 august şi aşa a şi fost. Ea
    trebuia conjugată cu o ofensivă care pornea puţin mai târziu, pe valea
    Oituzului. Mărăşeştiul a fost încercarea planificată a germanilor de a
    străpunge frontul româneasc, încercare care eşuează. A fost un joc al aducerii
    în luptă a rezervelor, cel care va avea ultima rezervă va învinge. Cele mai
    înverşunate lupte au fost în ziua de 19 august 1917 la cota 100, apărată de
    compania de mitraliere condusă de căpitanul Grigore Ignat. Compania a fost
    îngropată pe acel deal, toţi soldaţii români şi-au pierdut viaţa, de la căpitanul
    Ignat până la ultimul soldat au murit cu mâinile încleştate pe piesele de luptă
    având în faţă mormane de cadavre inamice. Românii au contraatacat cu un
    batalion comandat de un militar căruia nu i-am fi ştiut numele dacă nu ar fi
    rămas scrierile mareşalului Antonescu. El vorbeşte la procesul său din 1946 de
    căpitanul Miclescu de la Mărăşeşti şi îi elogiază comportamentul. Am aflat şi
    că, după război, Miclescu a lucrat la Radiodifuziunea Română.


    Victoriile din vara
    anului 1917 au însemnat păstrarea României în război, dar şi credinţa că pacea
    va urma curând. O pace atât de dorită de toată lumea, însă la care părea atât
    de greu de ajuns.

  • Aputrusearea a Bucureştiului (1916-1918)

    Aputrusearea a Bucureştiului (1916-1918)

    Tru andreu 1916, Bucureştiul era aputrusit di aaskerili a Puterlor Centrale şi autorităţli române s-arifuga Iaşi. Regimlu di ocupaţie fu un sertu prit cari România era tratată ca vasilie azvimtă.Irinea anrobitoari tra România vrea s-hiba simnată tru martu 1918 Bucureşti, ama ea varnaoara nu fu ratificată di vasil’elu Ferdinand I. Ti-l’ia-haraua, dimec aputrusearea vrea s-tana până tru brumar 1918, cându protlu polim mondial va s-bitiseasca si va s-alasaă dinapoia a lui aproapea 10 miliun’I di morţa.



    Deadun cu istoricul Sorin Cristescu di la Universitatea Spiru Haret di Bucureşti featim isapi ti atea ti nsimna regimul di ocupaţie instaurat di armata germană, di anda intra Bucureşti.: “Intrarea s-feati yinindalui pri daua aradariki. Mareşalu Mackensen lo un automobil decapotabil şi agiumsi nainea a trupelor austro-ungare la Palatea vasilikeasca di Bucureşti, care al’I si deadi ca reşedinţă. El nu a ufilisi, s-aştirnu tru casa Meitany şi tru casaba s-astirnu administraţia militară. Ea vrea s-tana, zborlu a unlui hronicar a timpului, Virgiliu Drăghiceanu, 707 dzale. Easte şi una carte cu numa tamam aşi, “707 dzali sum cultura a pumnului german.”



    Ocupaţia fu sertă. Azvingătorl’i ufilisira pan di mardzina slăghinta a azvimtaloru şi bagara tru practico vrearea a lor, aşi cum spusi şi Sorin Cristescu. Ansimna una purdari organizata, fapta contra a banatorlor civil’i, cari vidzu zori s-da cantităţ mari di zahari şi aşternuturi di pat. Loara tuti grilajele şi metalele di Bucureşti, nica si niscanti clopati fura ufilisiti tra turnarea a tunurlor germane. Ocupaţia însimna restricţii di urdinari. S-minduira nica si la un fanico contra a camn’ilor di pi geadei. Ma s-hiba sa-lu pistipsim politicianlu Constantin Argetoianu şi ti angrapsi tru memoriile a lui, tuti putanili fura dunati şi dusi tru una cazarmă, Mizil. Aclo, eali fura controlate medical şi ateali landzidi fura yitripsiti pi paradzl’I a statlui. Ama germanil’i avea şi admiratori, anamisa di el’i politicienil’i conservatori Alexandru Marghiloman şi Petre P. Carp. Carp spunea că “varnaoară nu fura geadeili a Bucureştiului ahat ghini arniti. Lipsea ca nemţal’ii aeşta s-seadă nica vara 10 ani la noi s-nă facă oamini.” Ama jaflu contra a banatorlor civil’i, tra tut ti însimneadza agricultură şi petrol, avu proporţii babageani, sondele petroliere hiindalui asparti. Mackensen avea la dispoziţie 100.000 di prizonieri pi cari l’i-avea ntribata cari avea lucrata tru industria a petrolui. Cari avea lucrata aminta ndreptul srmână tru România, alanţa hiindalui pitricut tru Germania. Ase, ti 6 mesi, industria petrolieră fu bagată pi cicioare.”



    Care fu purtaticlu a alantor askeri di ocupaţie? Sorin Cristescu. Vargarl’I armasira celebri, tristă celebritate dimec, prit aputrusearea so calcarea a canascutal’ei cofetării “Capşa”, iu avea una colecţie di lichioruri fine, şi prit calcarea a Vibliotecal’ei ali Academie Române, di iu minduira s-fura nascanti manuscrisi. Momentul nai cama importantu fu tru yinar 1917 cându vargarl’I furara moaştili a mtului Dimitrie Basarabov. Tru atea iarnă greaua, li alinara tru una aftukina cari, aproapea di tritearea a Dunăl’ei, s-asparsi. Ama si s-nu s-aspardzea, mareşalu Mackensen tut vrea u anihila atea tentativă di furlaki. Istoriclu di artă Alexandru Tzigara-Samurcaş s-dusi la Mackensen, al’I exighisi situaţia şi Mackensen apruke ca vargarl’I s-hibă una s-una capturaţ şi moaştili s-hiba dati napoi. Tru atea ti mutreasti askirladzl’I turta, el’i s-harsira ti ateali dauă tunuri cari flancau statuia al Mihai Viteazul. Era dauă tunuri capturati Plevna tru 1877 di armata română pi cari armata nturtească li recupera tru una turlie “giuneascas”. Tu ti mutreaşti armatele austro-ungare nu fura problemi greali.”



    Amintarea a sudlui ali Românie şi a Bucureştiului însimna una cadealihea goadă ti u deadira Puterile Centrale, percepută ase di tuţ atel’i cari alăsara documente scrisi. Sorin Cristescu: Cara va s-ghivasim memoriile, nascanti ori ca ti hazi, a germanilor cari loara parti la campania di aputruseari ali Românie nvitam ca ea avu numa di “campania cacotlui gras”. Dimec s-aflara cantităţ babageani di mâcari. Germanii s-dusira la restaurantu şi caftara tuti meniurli, pan di mardzina. Li ltira, cadealihea, şi mâcara după vrearea a inimal’ei. Problema fu că atel’i soldaţ luyursiţ trupi di linia a doaua, ti ndaua stămâni, s-restabilira ahat ghini yiatarl’I la spusira că era buni ti linia întânia. Şi-atumtea, oamin’il’I ahurhira să-şi afla len turlii di langori. După instaurarea a aputrusearil’ei, generalu von Morgen apufusi ca cafi askirla s-pitreacă acasă, cafi mes, 12 di kiladz di alimente. “Cavai di askilra“, ngrapsea von Morgen, “cari s-toarna di acasă dit permisie avândalui tru disaga tiva macari “. Varnu nu avea izini să s-toarnă dit Germania cu mâcare cate tru Germania, smurea di foami tru kirolu a polimlui. Fără aputrusearea a sudlui ali Românie, a Bărăganlui, situaţia vrea s-hiba multu greauă. Aşi s-dimanda şi tru Germania, că România avea fută aputrusita, aca nu eara cadelihea cate dacirecuri dit ea avea dzută. Atel’I cari avea soie tru askerea di ocupaţie dit România era isihasiţ cate alumti numata s-dădea şi loa tru mesu 12 di kiladz di macari. Şi, dinaoară, tru veara a anlui 1917, habarea dzu ca kiritlu: nai puţan 10.000 di germani avea murită tru alumti ti s-deadira tru localităţ cu numi ca ti ciudie: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz.”



    Aputrusearea a Bucureştiului s-bitisea după aproapea doi an’i, tru brumar 1918. Tru bitisita a l’ei eara harauua ali victorie, intrarea tru normalitati şi una Românie ma mari.


    Armanipserea: Tascu Lala

  • Ocupaţia Bucureştiului (1916-1918)

    Ocupaţia Bucureştiului (1916-1918)

    În decembrie 1916, Bucureştiul era
    ocupat de armatele Puterilor Centrale şi autorităţile române se refugiau la
    Iaşi. Regimul de ocupaţie a fost unul aspru prin care România era tratată ca
    ţară învinsă. Pacea înrobitoare pentru România avea să fie semnată în martie
    1918 la Bucureşti, însă ea nu a fost ratificată niciodată de regele Ferdinand
    I. Din fericire, ocupaţia avea să dureze până în noiembrie 1918, când primul
    război mondial se va încheia lăsând în urma sa aproximativ 10 milioane de
    morţi.


    Împreună cu istoricul Sorin Cristescu
    de la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti am analizat ce a însemnat regimul
    de ocupaţie instaurat de armata germană, de la intrarea sa în Bucureşti.: Intrarea s-a făcut venind pe
    câteva coloane. Mareşalul Mackensen a luat un automobil decapotabil şi a ajuns
    înaintea trupelor austro-ungare la Palatul regal din Bucureşti, care i-a fost
    oferit ca reşedinţă. El nu l-a folosit, s-a aşezat în casa Meitany şi în oraş
    s-a instaurat administraţia militară. Ea avea să dureze, vorba unui cronicar al
    timpului, Virgiliu Drăghiceanu, 707 zile. Este şi o carte intitulată chiar aşa,
    707 zile sub cultura pumnului german.


    Ocupaţia
    a fost dură. Învingătorii au profitat din plin de slăbiciunea învinşilor şi au
    pus în practică bunul plac, aşa cum a afirmat şi Sorin Cristescu. A însemnat un jaf organizat,
    exercitat asupra populaţiei civile, care a fost obligată să ofere cantităţi
    mari de zahăr şi aşternuturi de pat. Au fost luate toate grilajele şi metalele
    din Bucureşti, chiar şi unele clopote au fost folosite pentru turnarea
    tunurilor germane. Ocupaţia a însemnat restricţii de circulaţie. S-a încercat
    exterminarea cu armele a câinilor vagabonzi. Dacă ar fi să îl credem pe
    politicianul Constantin Argetoianu şi ce a scris în memoriile sale, toate
    prostituatele au fost strânse şi duse într-o cazarmă, la Mizil. Acolo, ele au
    fost controlate medical şi cele bolnave au fost tratate pe banii statului. Dar
    germanii aveau şi admiratori, printre ei politicienii conservatori Alexandru
    Marghiloman şi Petre P. Carp. Carp spunea că niciodată nu au fost străzile
    Bucureştiului aşa de bine măturate. Ar trebui ca nemţii ăştia să mai stea vreo
    10 ani pe la noi să ne facă oameni. Dar jaful asupra populaţiei civile, a tot
    ceea ce însemna agricultură şi petrol, a avut proporţii imense, sondele
    petroliere fiind distruse. Mackensen avea la dispoziţie 100.000 de prizonieri
    pe care i-a întrebat cine lucrase în industria petrolului. Cine lucrase a
    primit dreptul să rămână în România, ceilalţi fiind trimişi în Germania.
    Astfel, în 6 luni, industria petrolieră a fost pusă pe picioare.


    Care a
    fost comportamentul celorlalte trupe de ocupaţie? Sorin Cristescu. Bulgarii au rămas celebri,
    tristă celebritate de altfel, prin jefuirea celebrei cofetării Capşa, unde
    era o colecţie de lichioruri fine, şi prin jefuirea Bibliotecii Academiei
    Române, de unde au încercat să fure nişte manuscrise. Momentul cel mai
    important a fost în ianuarie 1917 când bulgarii au furat moaştele Sfântului
    Dimitrie Basarabov. În acea iarnă grea, le-au urcat într-o maşină care, în
    apropiere de trecerea Dunării, s-a defectat. Dar chiar dacă nu s-ar fi
    defectat, mareşalul Mackensen tot ar fi anihilat acea tentativă de furt.
    Istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaş s-a dus la Mackensen, i-a explicat
    situaţia şi Mackensen a fost de acord ca bulgarii să fie imediat capturaţi şi
    moaştele să fie restituite. În ceea ce priveşte soldaţii turci, ei s-au bucurat
    la cele două tunuri care flancau statuia lui Mihai Viteazul. Erau două tunuri
    capturate la Plevna în 1877 de armata română pe care armata turcă le-a
    recuperat în mod glorios. În ceea ce priveşte armatele austro-ungare nu au
    existat probleme deosebite.


    Cucerirea
    sudului României şi a Bucureştiului a însemnat o adevărată lovitură dată de
    Puterile Centrale, percepută astfel de toţi cei care au lăsat documente scrise.
    Sorin Cristescu.: Dacă citim
    memoriile, uneori hazoase, ale germanilor care au participat la campania de
    ocupare a României aflăm că ea s-a numit campania cocoşului gras. Adică s-au
    găsit cantităţi imense de mâncare. Germanii s-au dus la restaurant şi au
    comandat toate meniurile, în întregime. Le-au plătit, bineînţeles, şi au mâncat
    după pofta inimii. Problema a fost că acei soldaţi consideraţi trupe de linia a
    doua, în câteva săptămâni, s-au restabilit aşa de bine încât medicii le-au spus
    că erau buni de linia întâi. Şi-atunci, oamenii au început să-şi găsească tot
    felul de boli. După instaurarea ocupaţiei, generalul von Morgen a hotărât ca
    fiecare soldat să trimită acasă, lunar, 12 kilograme de alimente. Vai de
    soldatul, scria von Morgen, care se întoarce de acasă din permisie având în
    raniţă ceva de mâncare. Nimeni nu avea voie să se întoarcă din Germania cu
    mâncare deoarece în Germania, pur şi simplu, se murea de foame în timpul
    războiului. Fără cucerirea sudului României, a Bărăganului, situaţia ar fi fost
    foarte gravă. Aşa s-a şi anunţat în Germania, că România fusese cucerită, deşi
    nu era adevărat deoarece două treimi din ea căzuseră. Cei care aveau rude în
    armata de ocupaţie din România erau liniştiţi deoarece lupte nu se mai dădeau
    şi primeau lunar 12 kilograme de alimente. Şi, dintr-o dată, în
    vara anului 1917, vestea a căzut ca un trăznet: cel puţin 10.000 germani
    muriseră în lupte date în localităţi cu nume ciudate: Mărăşti, Mărăşeşti,
    Oituz.

    Ocupaţia
    Bucureştiului se încheia după aproape doi ani, în noiembrie 1918. La capătul ei
    se aflau bucuria victoriei, reintrarea în normalitate şi o Românie mai mare.