Bucovina sau Țara pădurilor de fag este
provincia din nordul României cu o istorie sinuoasă. În Evul Mediu, ea a făcut
parte din Rusia kieveană, din Cnezatul Haliciului și din principatul Moldovei.
Bucovina a fost nucleul din care s-a născut statul medieval Moldova, denumită și
Țara de Sus, iar orașul Suceava prima sa capitală. Reședința celui mai longeviv
principe moldovean, Ștefan cel Mare, din a doua jumătate a secolului al 15-lea,
a fost la Suceava. În 1774, Bucovina a fost anexată de Austria, iar în 1918 s-a
unit cu Regatul României. În iunie 1940, în urma a două ultimatumuri, Uniunea
Sovietică a anexat Basarabia și Bucovina de Nord, eliberate în 1941. În 1944,
Uniunea Sovietică a reanexat cele două teritorii, Bucovina de Nord fiind
încorporată Ucrainei.
Bucovina a fost și este o provincie
multiculturală și multietnică. Au locuit și locuiesc în Bucovina români,
ruteni, germani, polonezi, evrei, maghiari, romi și alții. Conform recensământului
din 1910 realizat de autoritățile habsburgice, populația Bucovinei era 800.198
locuitori dintre care 39% ruteni, 34% români, 13% evrei, 8% germani, 4,5%
polonezi, 1,3% maghiari. În perioada interbelică, atunci când Bucovina era
parte componentă a României Mari, respectarea drepturilor etnice din Bucovina a
urmat standardele democratice cele mai înalte, iar nivelul de trai se afla la
un nivel acceptabil. Diagnosticul este confirmat atât de statisticile
economice, cât și de mărturii. Una dintre aceste mărturii, înregistrată în 1998
de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, aparține învățătorului Mihai
Macsim, cadru didactic în satul Vatra Moldoviței.
Satul respectiv este în zona subcarpatică a Obcinelor. Este
o regiune foarte frumoasă, cu ţărani bine, gospodari de frunte, care în
perioada respectivă dintre cele două războaie, în special la Moldoviţa şi Vatra
Moldoviţei, erau de mai multe naţionalităţi. Dar relaţia dintre oamenii de
diferite naţionalităţi şi religii era cât se poate de bună. Nu existau
conflicte nici etnice nici religioase şi poate chiar nici politice. Oamenii,
majoritatea, erau muncitori în pădure. Şi alţii erau gospodari acasă, va să
zică erau bine înstăriţi.
Oamenii locului, actori ai istoriei
mici, s-au îndeletnicit cu ocupațiile tradiționale. Locuitori ai zonei montane,
ei erau legați de pădure. Mihai Macsim a descris comunitatea în care a lucrat
ca învățător. Ocupaţia de
bază a oamenilor din Moldoviţa erau aceea de lucrători în pădure. Ei se chemau
ţapinari. Adică munceau la fasonat lemne şi care apoi, mai departe, erau duse
în fabrică. Cât priveşte relaţiile dintre intelectuali în special, la Moldoviţa
erau foarte mulţi intelectuali, medici, doctori stomatologi, şefi de gară,
ingineri, învăţători, profesori, preoţi şi alte categorii de intelectuali. Era
un centru muncitoresc foarte dezvoltat. Era una din fabricile din fondul
bisericesc la Moldoviţa care era în zona respectivă cotată ca cea mai bună
fabrică. De foarte multe ori intelectualii se întâlneau ori la Primărie ori la
sediul fabricii şi discutau diferite relaţii însă nu erau relaţii din acestea
politice.
Gradul
de prosperitate economică este foarte important în existența oamenilor. De
aceea, nivelul de trai este un indicator despre cum funcționează o societate la
un moment dat, din punct de vedere politic, social și cultural. Mihai Macsim a
povestit cum trăia un învățător. Situaţia
materială a unui învăţător din perioada dintre cele două războaie era relativ
bună. De exemplu, învăţătorul suplinitor, care era pentru prima dată în
învăţământ, avea un salariu de vreo mie şase sute de lei pe lună, dar gazda şi
cele necesare pentru o lună de zile era de cam 800 de lei. Carevasăzică,
jumătate din salariu îi rămânea pentru buzunar. Deci n-aş putea spune că a fost
o perioadă în care învăţătorii au dus-o rău. Totuşi, raportat la alte categorii
de funcţionari, ei au fost puţin cam neglijaţi în ceea ce priveşte salarizarea.
Dar cum majoritatea învăţătorilor erau foarte modeşti, le ajungea. De exemplu,
eu am fost Breaza și acolo aveam un salariu de 1600, cu 800 plăteam gazda,
restul îmi rămâneau. Şi, majoritatea învăţătorilor, acei bani care rămâneau îi
foloseau pentru cărţi. Să ştiţi că învăţătorii dintre cele două războaie aveau
biblioteci foarte frumoase şi erau oameni care studiau foarte mult.
Membri
ai notabilităților unei comune rurale, învățătorii erau oameni respectați. De
altfel, pentru a compensa unele neajunsuri economice, comunitățile își protejau
învățătorii. Mihai Macsim. Într-adevăr,
în perioada aceea, învăţătorul şi directorul aveau o cotă parte de la fondul
bisericesc privind lemnele. Apoi, dacă locuiai în şcoală fără chirie și şcoala
avea nişte pământ, atunci pământul era arendat şi banii luaţi de pe arendă erau
împărţiţi între toţi învăţătorii din comuna respectivă. Deci exista sprijin
propriu-zis şi din partea autorităţilor, Şi învăţătorii de astăzi eu aş vrea să
trăiască precum aceia din 1937, 1938, 1939 până în 1940. Aşa cum spune că au
trăit, au trăit foarte bine. N-au fost neglijaţi decât într-o oarecare măsură
că aşa erau timpurile.
Departe
de a construi o imagine idilică, mărturiile care arată o societate democratică
așezată sunt folositoare pentru a vedea cum, prin contrast, se degradează o
societate în regimurile dictatoriale. Iar Bucovina a cunoscut din plin ambele
dictaturi ale secolului 20, fascismul și comunismul. Istoria la nivel micro și
cea la nivel macro nu se contrazic, ele sunt două părți complementare ale
existenței umane.