Radio România Internațional

Tag: Iuliana Preduț

  • Women in communist prisons

    Women in communist prisons

    The presence of women in history has long been neglected, but their importance has not been inferior to that of men. Women have gone through the most powerful experiences in history, just like men, and in the communist prisons they suffered as much and endured with the same courage. One of the most impressive stories is that of the teacher Iuliana Preduț from the family of Toma Arnăuțoiu, leader of the anti-communist partisans in the Făgăraș Mountains. In 1958, while she was at school, she was arrested and imprisoned along with her entire family on charges of supporting the resistance movement. At the time of her arrest, she was 6 months pregnant and the birth of her daughter in the Văcărești facility was part of her prison experience.

    Shortly after her arrest, Iuliana Preduț was transferred from the prison in Pitesti to Văcărești, in Bucharest, where she gave birth to the little girl Libertatea Justina. In 2001, the Oral History Center of the Romanian Broadcasting Corporation had the opportunity to interview the heroine.

    Here is how she recalled that terrible experience:

    They put me in cell 116 in the evening, and in order for my life to be a real ordeal, they left me alone in a Turkish toilet with 6 holes that could hardly be seen because they were full of faeces. The heavy smell there, the torturous road from the Securitate office in Pitesti to the dreaded prison in Văcăreşti had obviously accentuated my terrible pain mixed with a hunger hard to imagine. I was gradually losing all my strength. Eventually, I sat down in the urine floating on the cement floor of the toilet.

    Iuliana Preduț had to fight everything there, her fears, her fate, the infernal Communist torture machinery. She was all by herself in an awful cell, waiting to give birth. Iuliana Preduț:

    I tried to gather my strength and sit on a bed. I felt like I was being watched. After a while I looked around me and horror just stabbed my soul. The beds stacked against the ceiling were in astonishing disarray, as if after a thorough search. There were fresh traces of blood, dirty cotton wool, and faeces on the cold, muddy cement. I felt as in the horror scenes imagined only in novels, the presence of evil spirits approaching me. The fear was so great, especially that I was hearing strange sounds in the corridor. It sounded like a mixture of human moaning and the moaning of sheep, the howl of a wild beast pouring hard into the cell in which I had been locked up. I got suddenly terrified. The child was struggling so hard and hitting my belly as if she wanted to escape from the hell I had just entered. I burst into tears and I couldn’t stop for a long time.

    However, hope finally emerged from that pit of despair, as Iuliana Preduț recalls:

    Fear had become so excruciating that I started to pray to God to take me out of this land of suffering and darkness, even though I knew I was sinning because I had another life in me for which I had a duty to hope. Suddenly, from a corner of the cell, the holy figure of a grieving Mother appeared in a ray of blinding light and said to me: Why are you afraid? Can’t you see I’m with you? Then she disappeared on the same bright ray, leaving in my soul so much peace. The child calmed down, the tears miraculously stopped, and the cell suddenly looked different, just an ordinary prison cell in which hope had to overcome suffering. Overcoming my deplorable condition, I gathered the blankets full of blood and pus, I took the faecal remains in my hands and took them to a corner of the cell, thus making a little room for me.

    Iulianei Preduț’s mystical enthusiasm would materialize into a human being. A person who’d managed to maintain his humanity in that inferno:

    I wished I could wash my hands, but there was no water. I didn’t dare knock on the door because I knew the rules of detention, and especially because I knew they’d say no. But then a miracle happened. The tray slot opened, and a guard pushed a mug of water through it and then closed it. I washed my hands and I sat on the bed. Then a voice called me through the tray slot. He asked me to give him the mug and he poured a bit of milk in it. I hadn’t seen milk since they arrested me. He asked me in a very low voice what I had seen that calmed me like that. I think he was looking through the slot and saw me. I told him who it was: the Mother of Mercy. His eyes were full of compassion, at least that’s what I could see through that slot. I asked him, because I realized he was different from the other guards, where those terrible noises were coming from. He told me that all the cells in that wing were full of dying people.

    Iuliana Preduț lived. And she lived to also tell the story of awful times that would go down in the big encyclopaedia of barbaric practices in the 20th century. (MI)

  • Femei în închisorile comuniste

    Femei în închisorile comuniste

    Prezenţa în istorie a femeilor a fost mult timp neglijată, însă importanţa lor nu a fost mai prejos decât cea a bărbaţilor. Femeile au trecut prin cele mai puternice experiențe ale istoriei ca şi bărbaţii iar în închisorile comuniste ele au suferit în aceeași măsură și au îndurat cu același curaj. Una dintre poveștile cele mai impresionante este cea a învățătoarei Iuliana Preduț care provenea din familia lui Toma Arnăuțoiu, lider al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș. În 1958, ea a fost arestată de la catedră și a fost întemnițată împreună cu întreaga familie cu acuzația de a-i fi sprijinit pe rezistenți. La data arestării era însărcinată în 6 luni și o parte din experiența carcerală a fost nașterea fiicei sale în închisoarea de la Văcărești.



    La scurt timp de la arestare, Iuliana Preduț este transferată din închisoarea de la Pitești la Văcărești în București unde va da naștere fetiței Libertatea Justina. În anul 2001, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a avut ocazia s-o intervieveze pe eroină: M-au băgat seara în celula 116, și ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar m-au lăsat singură într-un WC turcesc cu 6 găuri care aproape nu se mai vedeau fiindcă erau pline cu materii fecale. Mirosul greu de acolo, drumul chinuitor de la Securitatea Piteşti până la temuta închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat. Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător că mă lăsau puterile. M-am aşezat jos, în urina care plutea pe cimentul WC-ului.



    Iuliana Preduț se lupta cu fricile ei, se lupta cu soarta potrivnică, se lupta cu mașinăria infernală a statului comunist. Stătea singură într-o celulă și aștepta să nască. “Am încercat să-mi adun puterile şi să stau pe un pat. Simţeam că sunt urmărită prin vizeta celulei. După un timp am privit cu atenţie în jurul meu şi groaza mi-a fulgerat sufletul. Paturile suprapuse până spre tavan erau într-o dezordine uluitoare, ca după o percheziţie amănunţită. Pe cimentul rece şi năclăit erau urme proaspete de sânge, vată murdară, resturi fecale. M-am simţit precum în scenele de groază imaginate doar în romane, prezenţa unor duhuri rele care se apropiau de mine. Teama era atât de mare, mai ales că pe coridor se auzeau nişte sunete stranii. Părea un amestec de geamăt de om şi behăit de oaie, un urlet de fiară sălbatică revărsate cu putere spre celula în care fusesem închisă. M-a cuprins brusc o spaimă de moarte. Copilul se zbătea atât de tare şi îmi lovea pântecele de parcă şi el ar fi vrut să evadeze din infernul în care tocmai intrasem. Am izbucnit într-un plâns înăbuşit, cu şiroaie de lacrimi pe care nu le mai puteam opri.



    Și din acel hău al disperării se ivește și speranța pentru Iuliana Preduț. Track: Spaima devenise parcă atât de chinuitoare încât începusem să mă rog lui Dumnezeu să mă ia de pe acest pământ al suferinţei şi întunericului, deşi ştiam că astfel păcătuiesc, fiindcă purtam în mine o altă viaţă pentru care aveam datoria să sper. Deodată, dintr-un ungher al celulei, a apărut pe o rază de lumină orbitoare figura sfântă a unei Maici îndoliate care mi-a zis: “De ce te temi? Nu vezi că sunt cu tine? A dispărut aceea apoi pe aceeaşi rază strălucitoare, lăsându-mi însă în suflet atâta pace şi atâta linişte. Copilul s-a liniştit, lacrimile mi s-au oprit ca prin miracol, iar celula mi s-a părut acum alta, o celulă obişnuită de închisoare în care speranţa trebuia să învingă suferinţa. Învingându-mi starea deplorabilă în care eram, am strâns păturile pline de sânge şi de puroi, am luat în mâini resturile fecale pe care apoi le-am dus într-un colţ al celulei, făcând astfel puţin loc şi pentru mine.



    Extazul mistic al Iulianei Preduț se va materializa într-un om. Unul care își păstrase omenia în acel infern omniprezent: Aş fi vrut să mă spăl pe mâini dar nu aveam apă. Nu îndrăzneam să bat în uşă fiindcă ştiam regulile detenţiei, dar mai ales pentru că anticipam refuzul lor. Minune, însă! Vizeta s-a deschis foarte uşor şi un gardian mi-a împins prin ea o căniţă de apă, îmbiindu-mă parcă să o beau, apoi a închis vizeta fără zgomot. M-am spălat pe mâini şi m-am aşezat oarecum liniştită pe marginea patului. Vocea aceluiaşi paznic m-a chemat la vizetă. Mi-a cerut căniţa de metal în care a turnat puţin lapte. Nu mai văzusem lapte de când mă arestaseră. M-a întrebat în şoaptă ce văzusem de mă liniştisem? Mă privise, cred, prin vizetă cum plângeam înăbuşit şi citise pe faţa mea spaima care mă cuprinsese mai înainte. I-am spus cine îmi adusese liniştea: Maica Îndurărilor. Ochii lui păreau plini de nespusă compătimire, atât am putut desluşi prin vizetă. L-am întrebat, fiindcă mi-am dat seama că era un om deosebit în comparaţie cu ceilalţi paznici, de unde veneau acele sunete groaznice care se amplificau pe coridor? Mi-a destăinuit că toate celulele din aripa aceea a închisorii erau pline de bolnavi care nu mai aveau multe zile de trăit.



    Iuliana Preduț a supraviețuit. Ca să spună povestea unor vremuri îngrozitoare care să fie scrise în marea enciclopedie a barbariei secolului 20.