Tag: Jilava

  • חקירה על שנמצא חפץ שהיה שייך ליהודי ונמצא ליד בוקרשט

    חקירה על שנמצא חפץ שהיה שייך ליהודי ונמצא ליד בוקרשט

    מרכז “וילהלם פילדרמן” לחקר ההיסטוריה היהודית ברומניה הפועל במסגרת פדרציית הקהילות היהודיות ברומניה פתח בחקירה בכל הנוגע לחפץ שנמצא ביער JILAVA שליד בוקרשט, שם נרצחו יהודים רבים בינואר 1941. לאחר שהתבשר על גילוי זכוכית המגדלת של צורף באזור בו נרצחו 89 יהודים במהלך הפוגרום שבוצע ע”י אנשי התנועה הלגיונרית, ההסטוריון אדריאן ציופלנקה, מנהל המרכז פנה לבית העירייה בגילבה בבקשה לקבל את זכוכית המגדלת.



    במהלך הפוגרום בבוקרשט בשנת 1941 חברי התנועה הלגיונרית בבוקרשט עינו מאות יהודים. 124 יהודים נרצחו במהלך פוגרום זה. 89 מהם הובלו במשאיות לפאתי JILAVA והוצאו להורג. על סמך התיעוד של המכון לרפואה משפטית, התגלה כי ב- 22 בינואר 1941 ביער גילבה נהרג התכשיטן ווילי נידרמן, גבר כבן 20. קברו של נידרמן נמצא בבית העלמין היהודי GIURGIULUI. יש סבירות גבוהה שזכוכית המגדלת הייתה שייכת לו, ואם ההשערה זו תאושר, החפץ יוצג במוזיאון השואה שמנהל הפדרציה לקהילות יהודיות בבית הכנסת הגדול בבוקרשט.



    יש לחפש גם נתונים על צאצאי המשפחה ופרטים על הנסיבות בהן נהרג ווילי נידרמן. עד כה, המידע היחיד על משפחת ניידרמן הגיע ממר אילן לר, שציין כי הוריו של ווילי עלו לישראל ונקברו בירושלים. אחותו של ווילי, לולה, שהעידה ביד ושם, נפטרה בשנת 2008 והיא קבורה בהרצליה. אח אחר, אברם, נפטר Vapniarka, ואחות נוספת, רבקה, חיה בנתניה עד 2009.



    המרכז לחקר ההיסטוריה היהודית ברומניה “וילהלם פילדרמן” שיתף פעולה בעבר עם עיריית גילבה. בינואר 2018, שני המוסדות שיתפו פעולה כדי להנציח את הפוגרום בJILAVA ע”י סימון המקום בו התרחש הרצח.

  • Politische Attentate im faschistischen Rumänien: das Massaker im Gefängnis von Jilava

    Politische Attentate im faschistischen Rumänien: das Massaker im Gefängnis von Jilava

    Im Herbst 1940 rutschte Rumänien mit seinen amputierten Nord-, Süd-, Ost- und Westgrenzen den Abhang rechtsextremer Regime hinunter. Das korrupte und unmoralische persönliche Regime von König Karl II. lebte seine letzten Tage und hatte den Staat in die Flaute gestürzt und unfähig gemacht, seine Mission zu erfüllen und das Land zu schützen. Das Zweite Schiedsverfahren in Wien am 30. August 1940 markierte den endgültigen Schlag gegen dieses Regime, als Nazi-Deutschland und das faschistische Italien Rumänien zwangen, den Norden Siebenbürgens an Horthys Ungarn abzutreten.



    König Karl II. hatte daraufhin einen dringenden Appell an General Ion Antonescu richten müssen, seinen Erzfeind, der jedoch als Einziger in der Lage schien, angesichts des weit verbreiteten Debakels den Anschein von Nationalstolz wiederherzustellen. Angesichts der Weigerung der demokratischen Parteien, seinem Kabinett beizutreten, nahm dieser die Dienste der rechtsextremen Partei der Eisernen Garde in Anspruch, um ein Bündnis rechtsextremer Regierungen zu bilden, die als einzige glaubten, mit den neuen Herren Europas zu dieser Zeit vorteilhaft verhandeln zu können. Tatsächlich hatte die Eiserne Garde bei den letzten Wahlen im Jahr 1937, die vor der Errichtung des persönlichen Regimes von König Karl II. und der anschlie‎ßenden Unterdrückung der politischen Freiheiten stattfanden, 15% der Stimmen der rumänischen Wählerschaft gewonnen. Danach war diese rechtspopulistische Partei jedoch durch die Politik der angeordneten Attentate, die unter demselben König Karl II. durchgeführt wurden, ihrer wichtigsten Führer beraubt worden. 1940 wurde die nach Rache dürstende Eiserne Garde aufgefordert, an der Seite von General Antonescu in einem Staat zu regieren, den sie als national-legionären“ Staat bezeichneten und proklamierten.



    Die Eiserne Garde würde nicht lange warten, um ihre Pläne zu verwirklichen und sich an denjenigen zu rächen, die sie für die Ermordung ihrer historischen Führer 1938 verantwortlich machte. So wurden in der Nacht vom 26. auf den 27. November 1940 insgesamt 65 ehemalige Politiker, ranghohe Beamte der früheren Königsdiktatur Karl II. sowie hochrangige Armee- und Polizeibeamte, die dem ehemaligen König treu ergeben waren und die zuvor alle im Gefängnis von Jilava bei Bukarest inhaftiert waren, ohne weiteren Prozess meuchlings hingerichtet. Seit dieser Nacht sind 80 Jahre vergangen. Erinnern wir uns an diese schwarze Seite in der Geschichte Rumäniens im 20. Jahrhundert mit dem Historiker Ioan Scurtu, der zunächst die Abfolge der politischen Regime untersucht, die zu diesem Massenmord im November 1940 führten. Ioan Scurtu:



    Jedes Attentat ist ein Angriff auf die Demokratie, auf die Menschenrechte, ein Angriff auf die Meinungsfreiheit, und in diesem Fall gilt dies umso mehr, als es sich um politische Attentate handelt. Die Opfer hatten ihre Namen mit dem autoritären Regime von König Karl II. in Verbindung gebracht, das am 10. Februar 1938 errichtet worden war. Ein undemokratisches Regime. Wir sollten die Dinge daher wie folgt verstehen: Im November 1940 wurden diese Menschen, die Opfer, die bereits verhaftet worden waren, als Vertreter eines in Ungnade gefallenen Regimes angesehen, das die demokratischen Freiheiten unterdrückt hatte. In der Folge setzten einige, die dem Massaker entkommen waren, ihre politische Karriere fort und erwiesen sich manchmal als Verteidiger der Demokratie, wie Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu und Mihai Ralea. Aber zum Zeitpunkt des Massakers repräsentierten diese Menschen keine Demokratie.“




    Die offizielle Geschichtsschreibung nimmt oft allein die Vertreter der Eisernen Garde in Verantwortung für die Verschlechterung des politischen Klimas der damaligen Zeit. Der Historiker Ioan Scurtu ist jedoch der Ansicht, dass die Vertreter der demokratischen Parteien ihren Teil der Verantwortung in der Situation hatten:



    Diese giftige Atmosphäre begann mit der Ermordung von Corneliu Zelea Codreanu, dem Gründer und historischen Anführer der Eisernen Garde, und 13 seiner Legionäre. Letztere hatten den ehemaligen Premierministers I. Gh. Duca 1933 ermordet, eines der ersten politischen Attentate, aber auch 1936 ein Attentat gegen einen Dissidenten der Legionärsbewegung, Mihail Stelescu, verübt. Schlie‎ßlich verübten die Legionäre 1939 ein weiteres politisches Attentat auf den Premierminister von König Karl II., Armand Călinescu, das den Zorn des Königs auslöste, der nicht zögerte, zu staatsterrorismusähnlichen Praktiken zu greifen, um die Legion in die Knie zu zwingen. Infolgedessen wurden mehr als 200 Mitglieder der Legion als Vergeltung ermordet, von denen die meisten bereits in Gefängnissen und Haftanstalten interniert waren. Es gab keinen Prozess, sie wurden nicht strafrechtlich verfolgt, sie wurden einfach ermordet. Und dann wurden andere Mitglieder der Legionärsbewegung der Eisernen Garde, die nicht interniert waren, nachts aus ihren Häusern geholt und am nächsten Tag auf dem öffentlichen Platz an einem Seil aufgehängt. Selbst wenn die Taten der Mitglieder der Eisernen Garde wirklich grauenhaft waren, dürfen wir abschlie‎ßend nicht vergessen, dass sie wiederum unter der Unterdrückung beispielloser Gewalt und Attentate während der Herrschaft von Karl II. zu leiden hatten.“




    Unter den 65 Opfern des Massakers, das im November 1940 von Mitgliedern der Legionärsbewegung der Eisernen Garde im Gefängnis von Jilava verübt wurde, waren General Gheorghe Argeșanu, ehemaliger Premierminister und Verteidigungsminister, Victor Iamandi, ehemaliger Justizminister, General Gabriel Marinescu, ehemaliger Innenminister und Polizeipräfekt von Bukarest, General Ion Bengliu, ehemaliger Kommandeur der Gendarmerie, Mihail Moruzov, ehemaliger Chef des Geheimdienstes der Armee, und sein Stellvertreter, Niky Ștefănescu. Der Historiker Ioan Scurtu erklärt, wie sich die Mitglieder der Eisernen Garde diese schnelle Gerechtigkeit vorstellten:



    Das von General Ion Antonescu und der Eisernen Garde eingeführte Regime war dem vorherigen Regime, dem autoritären Regime von König Karl II., grundsätzlich feindlich gesinnt. Und so geht es, die Sieger rächen sich an die Besiegten. So hat General Antonescu die wichtigsten politischen Amtsträger des abgesetzten Königs sehr bald nach seiner Machtergreifung ins Gefängnis gesteckt. Aber er hatte nicht die Absicht, sie auf diese Weise töten zu lassen, er war nicht für Standrecht. Er plante, sie vor Gericht zu bringen und ihnen den Prozess nach den geltenden Gesetzen zu machen. Dafür hatte den Fall seinem engen Mitarbeiter, dem stellvertretenden Premierminister Mihai Antonescu, der Jurist war, anvertraut. Letzterer musste sicherstellen, dass das Recht auf Verteidigung respektiert wird und dass der Gerechtigkeit gemä‎ß den Regeln und Verfahren Genüge getan wird. Seine Verbündeten, die Legionäre, sahen die Dinge ganz anders. Sie waren der Ansicht, dass der 14. September 1940, der Tag, an dem sie an die Macht kamen, einen Wendepunkt in der Geschichte des Landes markiert hatte und dass es nicht mehr vorstellbar war, die alten Gesetze, die einen Aufschub erlaubten, einzuhalten. Und dass diejenigen, die sich der Ermordung vor allem von Corneliu Zelea Codreanu schuldig gemacht hatten, nach einer ‚revolutionären‘ Gerechtigkeit bestraft werden müssten. Und mit dieser Einstellung drang das Legionärskommando in die Strafanstalt von Jilava ein und führte die Hinrichtungen durch. Andere Vertreter des alten Regimes, insbesondere diejenigen, die verhaftet und in Gewahrsam der Bukarester Polizei gebracht worden waren, konnten dank der Intervention von General Antonescu gerettet werden.“




    Das Massaker an den 65 ranghohen Vertretern des Regimes von Karl II. im Gefängnis von Jilava war ein politisches Verbrechen, das nur durch den Wunsch nach Rache motiviert war. Ein neues Modell der Schnelljustiz, in dem gerade Gerechtigkeit und Demokratie ausgehöhlt wurden.

  • Le massacre de la prison de Jilava

    Le massacre de la prison de Jilava

    A lautomne 1940, avec ses frontières nord, sud et ouest amputées, la Roumanie glissait sur la pente des régimes dextrême droite. Le régime personnel du roi Carol II, corrompu et immoral, vivait ses derniers jours, après avoir entraîné lEtat dans le marasme et lavoir rendu incapable de remplir sa mission et sauvegarder le pays. Le second arbitrage de Vienne, du 30 août 1940, avait marqué le coup de grâce à ce régime, au moment où lAllemagne nazie et lItalie fasciste avaient forcé la Roumanie à céder le nord de la Transylvanie à la Hongrie de Horthy. Le roi Carol II avait alors dû faire appel en catastrophe au général Ion Antonescu, son ennemi juré, mais le seul qui semblait néanmoins capable de rétablir un semblant de fierté nationale face à la débâcle généralisée. Ce dernier, placé devant le refus des partis démocratiques de rejoindre son cabinet, sest adjoint les bons offices du parti dextrême droite de la Garde de fer, pour former une alliance de gouvernement dextrême droite, la seule en mesure, croyait-on, de pouvoir négocier avantageusement avec les nouveaux maîtres de lEurope de lépoque. La Garde de fer avait, en effet, réuni de 15% des voix de lélectorat roumain lors des dernières élections, tenues en 1937, avant linstauration du régime personnel du roi Carol II et la suppression des libertés politiques qui sensuivit. Mais, depuis, ce parti populiste dextrême droite avait été décapité de ses principaux leaders par la politique dassassinats commandités menée sous la houlette du même roi Carol II. Et voilà quen 1940, la Garde de fer, dépourvue de ses leaders historiques, mais assoiffée de vengeance, se voyait appeler à gouverner aux côtés du général Antonescu au sein dun Etat quils appellent et proclament comme lEtat « national-légionnaire ».



    La Garde de Fer nattendra pas longtemps pour mettre ses desseins à exécution, et pour se venger de ceux quelle tenait pour responsables des assassinats perpétrés en 1938 à lencontre de ses leaders historiques. Ainsi se fait-il que, dans la nuit du 26 au 27 novembre 1940, 65 anciens hommes politiques, dignitaires de lancien régime personnel du roi Carol II, ainsi que de hauts gradés de lArmée et de la Police fidèles à lancien roi, tous préalablement incarcérés à la prison de Jilava, située à proximité de Bucarest, seront lâchement exécutés, sans autre forme de procès. Depuis cette nuit-là, 80 ans se sont écoulés. Remémorons cette page noire de lhistoire de la Roumanie du 20e siècle avec lhistorien Ioan Scurtu, qui passera dabord en revue la succession des régimes politiques qui ont mené jusquà cet assassinat collectif du mois de novembre 1940. Ioan Scurtu :



    « Tout assassinat est une atteinte à la démocratie, aux droits de lhomme, une attaque contre la liberté dexpression, et dans ce cas cest dautant plus vrai, vu quil sagit dassassinats politiques. Les victimes avaient lié leurs noms au régime autoritaire du roi Carol II, instauré le 10 février 1938. Un régime antidémocratique. Il faudrait donc comprendre les choses ainsi : au mois de novembre 1940, ces gens-là, les victimes, déjà arrêtées, étaient perçues comme les représentants dun régime honni, qui avait supprimé les libertés démocratiques. Par la suite, certains, qui ont échappé au massacre, ont poursuivi leurs carrières politiques et se sont parfois révélés des défenseurs de la démocratie, comme Constantin Argetoianu, tels Gheorghe Tatarascu et Mihai Ralea. Mais, au moment du massacre, ces gens ne représentaient pas la démocratie. »



    Lhistoriographie officielle jette souvent lanathème sur les seuls représentants de la Garde de fer pour la dégradation du climat politique de lépoque. Pourtant, lhistorien Ioan Scurtu estime que les représentants des partis démocratiques ont leur part de responsabilité dans la situation. Ioan Scurtu :



    « Cette atmosphère délétère a débuté avec lassassinat de Corneliu Zelea Codreanu, fondateur et leader historique de la Garde de fer, et de 13 de ses légionnaires. Ces derniers étaient les auteurs de lassassinat de lancien premier ministre I. Gh. Duca, assassinat politique perpétré en 1933, mais aussi de celui commis en 1936 contre un dissident du mouvement légionnaire, Mihail Stelescu. Enfin, en 1939, les légionnaires procèdent à un autre assassinat politique contre le premier ministre du roi Carol II, Armand Calinescu, ce qui déclenche lire du roi, qui nhésitera pas à faire appel à des pratiques assimilables à du terrorisme dEtat pour mettre à genoux la Légion. Ainsi se fait-il que plus de 200 membres de la Légion seront assassinés en guise de représailles, alors que la plupart étaient déjà internés dans des prisons et des centres de rétention. Il ny a pas eu de procès, ils navaient pas été poursuivis, ils ont tout simplement été assassinés. Et puis dautres, toujours des membres du mouvement légionnaire de la Garde de fer, qui nétaient pas internés, se sont vus enlever de chez eux la nuit, et se sont retrouvés pendre au bout dune corde sur la place publique le lendemain. En conclusion, si les actions des membres de la Garde de fer ont été vraiment atroces, il ne faut pas oublier quils avaient à leur tour subi une répression dune violence inouïe et des assassinats pendant le règne de Carol II. »



    Parmi les 65 victimes du massacre perpétré par les membres du mouvement légionnaire de la Garde de fer à la prison de Jilava au mois de novembre 1940 lon compte le général Gheorghe Argeșanu, ancien premier ministre et ancien ministre de la Défense, puis Victor Iamandi, ancien ministre de la Justice, le général Gabriel Marinescu, ancien ministre de lIntérieur et préfet de Police de Bucarest, le général Ion Bengliu, ancien commandant de la Gendarmerie, Mihail Moruzov, ancien chef du Service secret de renseignement de lArmée ainsi que son adjoint, Niky Ștefănescu. Ioan Scurtu explique la manière dont les membres de la Garde de fer concevaient cette justice expéditive :



    « Le régime instauré par le général Ion Antonescu et la Garde de fer était fondamentalement hostile au régime précédent, soit au régime personnel du roi Carol II. Et les choses vont ainsi, les vainqueurs se vengent des vaincus. Cest ainsi que le général Antonescu met demblée en prison les principaux dignitaires du roi déchu, très vite après son sacre. Mais il nenvisageait pas les faire tuer de la sorte, il nétait pas partisan de cette justice expéditive. Il envisageait de les traduire en justice, la vraie, et dailleurs il avait chargé du dossier son proche collaborateur, le vice-premier ministre Mihai Antonescu, qui était juriste. Ce dernier devait sassurer que le droit à la défense soit respecté, et que la justice soit rendue dans le respect des règles et des procédures. Ses alliés, les légionnaires, voyaient en revanche les choses dune tout autre manière. Ils considéraient pour leur part que la date du 14 septembre 1940, celle de leur arrivée au pouvoir, avait marqué un tournant dans lhistoire du pays, et quil nétait plus concevable dobserver les anciennes lois qui permettaient un report. Et quil fallait nécessairement punir les coupables dassassinats, principalement de Corneliu Zelea Codreanu, selon une justice « révolutionnaire ». Et cest sur cette base que léquipe de légionnaires a pénétré dans létablissement pénitentiaire de Jilava, et a procédé aux exécutions. Dautres dignitaires de lancien régime, ceux qui ont été arrêtés et placés au dépôt de la Police de la capitale ont eu la vie sauve, grâce à lintervention du général Antonescu. »



    Le massacre perpétré alors dans la prison de Jilava sur les 65 dignitaires du régime de Carol II met en fait à lhonneur le crime politique mû par le seul désir de vengeance. Un nouveau modèle de justice expéditive, où le terme même de justice est sans doute employé à très mauvais escient. (Trad. Ionut Jugureanu)

  • Masacrul de la Jilava din 1940

    Masacrul de la Jilava din 1940

    În
    toamna anului 1940, cu graniţele de nord, sud, est și vest amputate, România
    aluneca pe panta regimurilor de extremă dreaptă. Regimul corupt şi imoral al
    regelui Carol al II-lea aruncase ţara în marasm şi îşi trăia sfârşitul. Dictatul
    de la Viena din 30 august 1940, prin care Germania și Italia impunseseră României
    cedarea Transilvaniei de Nord în favoarea Ungariei, dăduse regimului catrlist
    ultima lovitură. Generalul Ion Antonescu, adversar al lui Carol al II-lea, şi
    Garda de Fier capitalizau toate frustrările românilor și, pe fondul refuzului
    partidelor istorice de a forma o alianța guvernamentală cu extrema dreaptă,
    acaparau puterea. Lipsită de liderii care o aduseseră la 15% din preferinţele
    electoratului la alegerile din 1937, Garda de Fier, împreună cu oamenii
    generalului Antonescu, ocupa toate funcţiile executive proclamând România stat
    naţional-legionar.



    Garda de Fier a
    acţionat imediat pentru pedepsirea celor care îi lichidaseră capii în 1938. În
    noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, 65 de politicieni, militari şi ofiţeri
    superiori de poliţie din camarila lui Carol al II-lea, întemniţaţi pe 5 octombrie
    la închisoarea Jilava din sudul Bucureştiului, erau executaţi. De atunci se împlinesc
    80 de ani şi împreună cu istoricul Ioan Scurtu am trecut în revistă acele
    evenimente. Mai întâi, istoricul a analizat componenta politică a regimurilor
    care s-au succedat la guvernare în toamna anului 1940 şi comportamentul
    demnitarilor care au căzut victime legionarilor.

    Orice asasinat este un act împotriva democraţiei, împotriva
    drepturilor omului, a libertăţii de exprimare, cu atât mai mult că era vorba
    despre asasinate politice. Numai că cei asasinaţi la Jilava erau oamenii
    care-şi legaseră numele de regimul autoritar al lui Carol al II-lea instaurat
    la 10 februarie 1938, un regim antidemocratic. În acel moment, în noiembrie
    1940, cei de la Jilava nu reprezentau democraţia ci reprezentau un regim de
    esenţă autoritară. Dacă unii care au scăpat, cum au fost Gheorghe Tătărescu,
    Mihai Ralea, Constantin Argetoianu, au evoluat ulterior pe o linie democratică
    şi colaboraţionistă, cum a fost Ralea, este cu totul altceva. La momentul
    acela, ei nu reprezentau democraţia.


    Istoriografia
    tradiţională a aruncat responsabilitatea deteriorării climatului politic
    exclusiv pe umerii legionarilor. Fără a-i absolvi de vină pe fasciștii români
    pentru crimele comise, tendinţele de revizuire a istoriei acelor ani consideră
    că aşa-numiţii reprezentanţi ai democraţiei au avut o mare parte din vină împreună
    cu comportamentul fasciștilor la distrugerea democrației însăși. Ioan Scurtu.

    Această situaţie dramatică a
    pornit de la asasinarea lui Codreanu, șeful Gărzii, şi a altor 13 legionari,
    cei care îi omorâseră în 1933 pe premierul I. Gh. Duca şi în 1936 pe Mihail
    Stelescu, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Pe 21 septembrie 1939,
    legionarii l-au asasinat pe premierul Armand Călinescu şi a urmat apoi un
    adevărat asasinat în masă. Atunci, în septembrie 1939, s-a practicat pentru
    prima dată în România terorismul de stat. Au fost omorâţi peste 200 de
    legionari, cei mai mulţi aflaţi în lagăre şi închisori. care nu aveau nicio
    posibilitate de a se apăra. Nu existase nicio acuzaţie împotriva lor. Au fost
    pur şi simplu împuşcaţi iar alţii, care se aflau în libertate, au fost luaţi
    noaptea din paturile lor, de lângă neveste şi copii, şi spânzuraţi în piaţa publică.
    Sigur că noi, reliefând şi condamnând asasinatele legionare, nu putem să nu
    amintim şi că, la rîndul lor, legionarii au suferit persecuţii şi asasinate în
    timpul lui Carol al II-lea.



    Între
    cele 65 de victime ale masacrului de la Jilava din noiembrie 1940 s-au numărat
    generalul Gheorghe Argeșanu, fost ministru al Apărării Naționale și fost prim-ministru,
    Victor Iamandi, fost ministru de justiție, generalul de poliție Gabriel
    Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei și ministru de interne și ministru
    al ordinii publice, generalul Ion Bengliu, comandant al Jandarmeriei Române,
    Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei, și adjunctul
    său Niky Ștefănescu. Ioan Scurtu arată în ce a constat justiţia concepută de
    noul regim legionaro-antonescian.

    Regimul legionaro-antonescian a fost un regim ostil celui reprezentat de Carol
    al II-lea. Cum se întâmplă cel mai adesea în istorie, noul regim caută să se
    răzbune pe exponenţii vechiului regim. Antonescu a dispus trimiterea la închisoare
    a principalilor demnitari din timpul lui Carol al II-lea, urmând ca aceştia să
    fie judecaţi şi condamnaţi pe baza legislaţiei în vigoare. De această judecare
    se ocupa în particular vicepremierul Mihai Antonescu, jurist, care intenţiona
    să constituie complete de judecată cu asigurarea de avocați pentru apărare.
    Legionarii însă nu acceptau această idee. Ei considerau că pe 14 septembrie 1940
    avusese loc o revoluţie, se instaurase un nou regim şi nu se mai putea proceda
    la judecarea pe baza unor legi vechi care permiteau sustragerea şi amânarea.
    Cei vinovaţi de asasinate, al lui Codreanu în principal, trebuia neapărat
    pedepsiţi. Trebuia să fie o justiţie revoluţionară. Pe această bază acea echipă
    de legionari s-a deplasat la Jilava şi i-a împuşcat pe cei care erau acolo. Au
    fost şi alţii arestaţi şi duşi la Poliţia Capitalei numai că aceştia au fost
    salvaţi ca urmare a intervenţiei generalului Antonescu.



    Moartea
    celor 65 de demnitari carlişti a fost un tip nou de justiţie în care răzbunarea
    era principiul de bază. Când abuzul este principiul pe baza căruia acţionează
    cei care maimuţăresc democraţia justiția nu mai există.

  • Paul Goma

    Paul Goma

    Pe 25 martie 2020, pe fondul pandemiei de coronavirus,
    agențiile de știri dădeau o știre tristă: scriitorul Paul Goma, opozant
    anticomunist de referință, murea pe un pat al spitalului universitar
    Pitié-Salpêtrière din Paris răpus de o infecție cu Covid-19. Atipic și
    nonconformist, Goma a fost personalitatea incomodă pe care niciun regim nu o
    poate supune decât prin lichidare fizică. Totuși, a supraviețuit celui mai
    brual regim politic din istorie și a lăsat în urma sa o amintire a unui om
    hotărât să meargă până la capăt pentru apărarea convingerilor sale.


    Scriitorul Paul Goma a criticat
    mereu, fără rezerve, tot ceea ce nu i-a convenit, tot ceea ce i s-a părut a fi
    împotriva fiinţei umane şi a principiilor unei vieţi decente. S-a născut pe 2
    octombrie 1935 în judeţul Orhei din nord-estul Basarabiei sau Republicii
    Moldova de azi. După ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în 1940,
    familia Goma s-a refugiat în România. Multe i se pot reproşa lui Paul Goma, dar
    nu şi faptul că i-a fost frică.


    Conflictele cu regimul comunist au
    început în 1955 când, ca student, a intrat în dezacord cu profesorii de
    socialism ştiinţific. A apărut astfel cazul Goma care avea să se transforme
    în Mişcarea Goma, mișcare anticomunistă care a cuprins în total 430 de persoane.
    Scriitorul s-a solidarizat cu revoluţia maghiară din 1956 şi şi-a depus
    carnetul de membru al tineretului comunist. A fost prima oară când a fost
    arestat şi condamnat la 2 ani de închisoare. După eliberare, a fost trimis în
    domiciliu forţat în Bărăgan unde a stat până în 1964. În 1971, pentru că a
    publicat romanul Ostinato în Germania de Vest, roman care îi fusese drastic
    cenzurat în România, a fost exclus din PCR în care se înscrisese în 1968 pentru
    a susţine politica antisovietică a lui Ceauşescu. Apariţia romanului Uşa, în
    1974, tot în Germania de Vest, îl transformă definitiv într-un duşman al
    regimului.

    Din 1970 datează şi primele sale scrisori către postul de radio
    Europa liberă. Istoricul Cristina Petrescu a rezumat personalitatea lui Paul
    Goma. Se ştie că Goma a fost
    iniţiatorul mişcării pentru drepturile omului care a avut ca model Charta 77
    din Cehoslovacia, după care Goma a încercat să fie cooptat de către regim, şi
    parţial s-a reuşit aceasta, dacă ne uităm la articolele pe care el le publică
    până este arestat. Aflat în închisoare, retractează foarte mult din poziţiile
    exprimate, este în final eliberat datorită presiunii internaţionale pentru a
    ajunge să fie expulzat şi deveni unul dintre membrii marcaţi ai exilului
    democratic până în 1989. Rămâne un personaj controversat şi după 1989 mai ales
    datorită poziţiilor pe care le-a luat în privinţa sovietizării Basarabiei. Am
    să conchid şi am să spun că, în mare măsură, Paul Goma este un erou uitat al
    istoriei noastre recente, tocmai că nu şi-a găsit un loc potrivit.


    Chiar dacă Goma a susținut regimul
    Ceaușescu în august 1968, când acesta s-a opus invadării Cehoslovaciei, el a rămas
    un opozant deschis al acestuia. Cristina Petrescu susţine că liderul mişcării
    române pentru drepturile omului a continuat să şicaneze regimul. Goma s-a remarcat prin faptul
    că în anii 1970 a fost un vârf al nonconformismului în rândurile scriitorilor
    români pentru că este primul care reuşeşte să publice undeva în afara României
    două volume care îi fuseseră refuzate de cenzură. Unul dintre ele este
    pronunţat împotriva regimului, este un volum în care vorbeşte despre deţinuţi
    obsedaţi de libertate. Au avut mare succes pentru că au venit în momentul lui Soljeniţîn i se
    traducea Arhipelagul Gulag în limbi de circulaţie internaţională, motiv pentru
    care Goma este denumit Soljeniţîn român.



    Goma reintră în conflict deschis cu
    autorităţile comuniste în 1977 când semnează o scrisoare colectivă de protest
    adresată Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Belgrad din
    acelaşi an şi difuzată la postul de radio Europa liberă. Scrisoarea era un
    denunţ al încălcării drepturilor omului în România și începutul mișcării Goma.
    Cristina Petrescu.

    Deja
    există această sintagmă, Mişcarea Goma, care circulă în scrierile istorice,
    şi care reprezintă modul în care fost canonizat acest protest colectiv. De
    fapt, această nefericită sintagmă corespunde definiţiei Securităţii dată
    acestui grup. În acest caz, liniile grupului sunt puţin mai complicate tocmai
    pentru că este un grup mult mai mare decât cel de la samizdatul Ellenpontok sau
    cel intitulat Aktionsgruppe Banat. Eu voi încerca să fac o uşoară
    reinterpretare a acestei mişcări. În primul rând, voi diferenţia între cine a
    fost Goma, ca oponent cultural faţă de regimul comunist şi care are parte de o
    anumită canonizare, şi mişcarea Goma, care are o cu totul şi cu totul altă
    canonizare.



    Pe 1 aprilie
    1977 Paul Goma este arestat şi în acelaşi an, pe 20 noiembrie 1977, lui, soţiei
    şi copilului le-a fost retrasă cetăţenia română şi au fost expulzaţi din
    România. Au ajuns la Paris unde au cerut azil politic, însă scriitorul nu a
    dorit să ceară cetăţenia franceză. Ca reparaţie, regimul de la București de după
    1989 i-a redat lui Paul Goma cetăţenia română.

  • Scriitorul și disidentul Paul Goma  a murit din cauza infecției cu coronavirus

    Scriitorul și disidentul Paul Goma a murit din cauza infecției cu coronavirus

    Scriitorul și disidentul Paul Goma a murit, la vârsta 84 de ani, la spitalul La Pitié Salpetriere din Paris, unde era internat în urma infectării cu coronavirus, a anunțat biografa sa, scriitoarea, traducătoarea şi jurnalista Mariana Sipoș.



    În urma unui mesaj primit din Franța, cu regret si mare durere anunț plecarea dintre noi a marelui scriitor și disident Paul Goma, în noaptea din 24 spre 25 martie 2020. Paul Goma era internat din 18 martie la spitalul La Pitié Salpêtrière, în urma constatării infectării cu virusul ucigaș. Conform informațiilor transmise de echipa medicală care l-a îngrijit, Paul Goma a plecat senin, fără durere și cu sufletul împăcat, a transmis biografa lui Paul Goma.



    Conform indicaţiilor lui Filip Goma, respectând dorinţa tatălui său şi ţinând cont de restricţiile actuale în vigoare în Franţa, trupul lui Paul Goma va fi incinerat, iar urna funerară va fi depusă în Columbarium, la cimitirului Pere Lachaise din Paris.



    Paul Goma s-a născut în 1935, în Basarabia. În urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România. Critic al regimului comunist, el a fost arestat și torturat de Securitate. A fost eliberat după intervențiile Occidentului.



    În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare, pe care i-a executat la Jilava și Gherla. În noiembrie 1977, lui Goma, soției și copilului acestuia le este retrasă cetățenia română, fiind expulzați din țară. Au ajuns la Paris, unde au cerut azil politic. De acolo, Paul Goma a continuat să lupte împotriva regimului comunist.



    Exilat la Paris, Paul Goma şi-a publicat majoritatea volumelor, iniţial în franceză sau germană. Astfel, ”Le Tremblement… ”, cu titlul original în română, ”Culoarea curcubeului ’77 – Cutremurul oamenilor”, a fost republicat în iunie 1990, de Editura Humanitas. A continuat cu ”Patimile după Piteşti” (1990), ”Ura noastră cea de toate zilele” (1992), ”Sabina” (1993), ”Roman intim” (1994), ”Scrisuri. 1972-1998” (2000), care cuprinde articole, scrisori, pagini inedite de jurnal, comentarii, dialoguri.



    A scris peste 40 de volume (romane, mărturii, dialoguri, jurnal, articole) în limba română, care au fost traduse şi în limbile franceză, germană, olandeză, suedeză, italiană.




    Eu am fost un purtat de valurile istoriei. Eu nu am fost un revoltat, ci doar unul care a suportat ca basarabean, ca refugiat şi ca o persoană normală, care în momentul în care auzea sau i se spunea ceva care nu îi convenea sau i se părea că este neadevărat spunea: ba, nu e adevărat. Adică prostul clasei care se trezeşte vorbind, spunea Paul Goma într-unul dintre rarele sale interviuri la Radio România Cultural.




  • Der erste rumänische Staat: Die Befestigungsanlagen von Bukarest

    Der erste rumänische Staat: Die Befestigungsanlagen von Bukarest

    Die Militärkunst und die Kriegs-Philisophie des 19. Jahrhunderts brachten Anlagen mit sich, die Feinde abwehren sollten. So enstand die Idee Bukarest zu befestigen, nachdem die Stadt nach 1859 das politische und Verwaltungs-Zentrum des neu entstandenen rumänischen Staates geworden war. Darüber diskutierten wir mit dem Historiker Sorin Cristescu von der Spiru Haret-Universtät in Bukarest.



    Diese Idee entstand schon unter Cuza, der zwischen 1859-1866 regierte. Er wollte Bukarest befestigen, ihm fehlten aber die Mittel. Die Idee wurde dann, nach dem Unabhängigkeitskrieg 1877-78 vom König Karl I übernommen. Damals hatte Rumänien eine sehr enge Beziehung zu Belgien. Deswegen konnte Karl, infolge einer persönlichen Einladung, General Henri Alexis Brialmont, nach Rumänien bringen. Dieser hatte sich im Bau solcher Anlagen spezialisiert und hatte auch in Belgien ähnliche, als sehr gut eingestufte, Befestigungen gebaut. Ein solches Beispiel stellen die Befestigungen der Stadt Anvers dar. Es handelt sich dabei um 18 Forts, die auf einem 72 Kilometer langen Umkreis um die Stadt gebaut wurden. Ziel dieser Befestigungslinie war die Stadt aus der Schusslinie des Feindes fernzuhalten. Deswegen wurden die Forts in einer Entfernung von 14-15 Kilometern von der eigentlichen Stadt gebaut. Zwischen den 18 Forts gab es in Abständen von 2 Kilometern Abwehrbatterien mit 57mm-Kanonen, die im Nahkampf eingesetzt wurden.


    Der belgische General bekam den Auftrag die strategischen Bukarester Wehranlagen zu bauen. Sorin Cristescu berichtet:



    Die Bauarbeiten fingen 1883 an, offiziell endeten sie 1900, man hat aber noch bis 1910-1911 gebaut. Die Forts wurden aus normalen Ziegelsteinen gebaut. Man hat eine Ausschreibung für 300 Millionen Ziegelsteine organisiert, letztendlich brauchte man aber 500 Millionen Ziegelsteine. Ein Problem stellte die Wahl der Kannonen für die Kuppeln dar. Für den Auftrag haben zwei Unternehmen gekämpft: die französische Firma Creusot und das deutsche Unternehmen Gruson. Die Franzosen haben gewonnen. Sie sagten, die französischen Soldaten könnten sich während einer Attacke in der Kuppel der Abwehranlage aufhalten. Die Deutschen haben einen solchen Ansatz abgelehnt und das war auch gut so. Die Deutschen wussten genau, dass ein Soldat nichts in der Kuppel zu suchen hatte, wenn darauf geschossen wurde.



    Bukarest hatte drei Arten von Befestigungsanlagen, die größten entstanden im Norden der Stadt, während der Süden die kleineren Festungen beherbergte. Sorin Cristescu fragten wir nach den unterschiedlichen Kategorien.



    In Chitila und Otopeni standen Befestigungsanlagen vom Typ 1, sie waren 463 Meter lang und waren mit zwei 150-Millimeter-Kanonen und zwei 210-Millimeter-Haubitzen ausgestattet. In Mogoșoaia und Jilava waren die Anlagen vom zweiten Typ, mit einer Gesamtlänge von 448 Metern, vier 150-Millimeter-Kanonen şi und drei 210-Millimeter-Haubitzen ausgestattet. Schließlich gab es die dritte Art von Anlagen in Pantelimon, Cernica, Căţelu, Leordeni, Popeşti, Berceni, Broscărei, Măgurele, Bragadiru, Domneşti, Chiajna und Tunari. Das waren gewöhnliche Befestigungsanlagen, 400 Meter lang und sehr dicke Mauern. Wenn man eine derartige Anlage betritt, hat man ein mulmiges Gefühl, die Temperaturen sind sehr niedrig, die Luftfeuchtigkeit ist sehr hoch, es sind günstige Bedingungen für eine Tuberkulose-Erkrankung. Dann gab es noch eine Befestigungsanlage in Ștefăneşti, die von einem langen, 50 Meter breiten und 6,6 Meter tiefen Wassergraben umgeben war. Eine einzigartige Anlage steht noch in Afumaţi. Die großen Anlagen vom Typ 1 und 2 hatten im Inneren einen sogenannten Verschlag, einen runden Bau, der den verteidigenden Soldaten auch nach Besetzung der Hauptanlage den Weiterkampf ermöglichte. Die 18 Verschläge verfügten selbst jeweils über eine 150-Millimeter-Kanone und zwei 210-Millimeter-Haubitzen.



    Wir fragten Sorin Cristescu wieviel Bukarest für den Bau der Forts ausgeben musste und ob die Anlagen überhaupt ihren Zweck erfüllt hätten.



    Wer eine entsprechende Festung haben will, muss berücksichtigen, dass am Anfang eines Militärfeldzugs die Artillerie nicht benötigt wird. Die Kanonen und die Munition kommen später zum Einsatz. Und das ist eben hier nicht der Fall gewesen. Als Rumänien in den Ersten Weltkrieg trat, vor der Unterzeichnung des militärischen und politischen Abkommens mit der Entente am 17 August 1916, erwähnen die österreichisch-ungarischen Berichte am 8 August eine Stilllegung der Befestigungsanlage in Bukarest. Die gesamte Artillerie war den Regimenten an der Kriegsfront geschickt worden, wo sie benötigt wurde. Vor diesem Hintergrund ist die Befestigungsanlage Bukarets völlig nutzlos geworden. Die Gesamtkosten für deren Bau werden auf 111 Millionen Gold-Lei geschätzt. Wenn man auch noch berücksichtigt, dass ein Gramm Gold 3,10 Lei kostete, wenn wir überlegen, dass die Brücke in Cernavodă 35 Millionen Lei gekostet hat, dann wird uns klar, dass das Geld besser in die Aufstockung der Artillerie investiert worden wäre.



    Im Zweiten Weltkrieg wurde in den Forts die Flugabwehr installiert – diese sollten Bukarest vor den Angriffen der US-Luftwaffe schützen. Nach Kriegsende konnten die Anlagen ihren Zweck nicht mehr erfüllen und wurden mehrmals umfunktioniert. Der berüchtigte Fort 13 Jilava fungierte als Vollzugsanstalt für politische Gefangene im Kommunismus.

  • Forturile Bucureştiului

    Forturile Bucureştiului

    Până la jumătatea secolului al 19-lea, Bucureştiul, asemenea altor oraşe din spaţiul controlat timp de secole de Imperiul otoman, a fost lipsit de fortificaţii. Arta militară şi filosofia războiului din secolul al 19-lea cerea ca un oraş strategic, o capitală, să aibă lucrări de apărare împotriva inamicului. Astfel a luat naştere ideea fortificării Bucureştiului care trebuia să protejeze centrul politic şi administrativ al României apărută după 1859.



    Am discutat cu istoricul Sorin Cristescu de la Universitatea ”Spiru Haret” din Bucureşti şi el ne-a făcut istoria ideii fortificării capitalei României. ”Această idee apare încă de pe vremea lui Cuza (1859-1866). El îşi pune problema să fortifice Bucureştiul, dar îi lipsesc mijloacele. Ideea este reluată de regele Carol I după războiul de independenţă (1877-1878) în condiţiile în care existau relaţii preferenţiale cu Belgia. Carol a putut aduce în ţară, printr-o invitaţie personală, pe generalul Henri Alexis Brialmont, specialist în asemenea construcţii. Generalul Brialmont făcuse fortificaţii asemănătoare, considerate a fi foarte bune, în Belgia. Și aşa au şi fost, un exemplu fiind fortăreaţa Anvers-ului. Se organizează această construcţie amplă, vorbim despre 18 forturi aşezate pe o circumferinţă de 72 de kilometri, în jurul capitalei. Această linie fortificată era menită să ţină capitala departe de tirurile tunurilor inamice. Din acest motiv, forturile sunt situate la o distanţă de aproximativ 14-15 kilometri de oraşul propriu-zis. Între cele 18 forturi existau, din 2 în 2 kilometri, baterii intermediare care să susţină o luptă de aproape, cu tunuri de calibrul 57 de milimetri.”



    Centura de forturi a fost încredinţată priceperii generalului belgian şi a fost considerată de o mare importanţă strategică. Sorin Cristescu. ”Construcţia a început în 1883, s-a considerat terminată în 1900, s-a întins pe o durată de 17 ani, dar s-a mai lucrat până prin anii 1910-1911. Construcţia propriu-zisă s-a făcut cu cărămizi obişnuite, s-a făcut o licitaţie pentru 300 de milioane de cărămizi, până la urmă a fost nevoie de 500 de milioane de cărămizi. Problema a fost cea a alegerii tunurilor pentru cupole şi s-au întrecut două firme, cea franceză Creusot şi cea germană Gruson. Au câştigat francezii care au jucat foarte tare. Ei au spus că soldaţii francezii pot sta în cupola fortificaţiei în vreme ce se trage asupra lor. Germanii au refuzat acea abordare şi bine au făcut. Germanii ştiau foarte bine că un soldat nu avea ce căuta în cupolă atunci când se trăgea asupra ei.”



    Forturile Bucureştiului au fost de 3 tipuri, cele mai puternice s-au construit în nordul Bucureştiului, în timp ce în sud au fost amplasate cele mai uşoare. Sorin Cristescu a detaliat tipurile lor. ”Forturile de tip 1 erau forturile de la Chitila şi Otopeni, aveau lungimea de 463 de metri şi ca armament 2 tunuri de 150 milimetri şi 2 obuziere de 210 milimetri. Forturile de tip 2 erau cele de la Mogoşoaia şi Jilava, aveau 448 de metri, 4 tunuri de 150 milimetri şi 3 obuziere de 210 milimetri. Forturile de tip 3 sunt cele de la Pantelimon, Cernica, Căţelu, Leordeni, Popeşti, Berceni, Broscărei, Măgurele, Bragadiru, Domneşti, Chiajna şi Tunari, forturi obişnuite de 400 de metri, cu ziduri foarte groase. Dacă intrăm într-un asemenea fort avem o senzaţie groaznică, temperatura este scăzută, este multă umezeală, un mediu foarte propice pentru a contracta tuberculoză. Mai exista un fort acvatic la Ștefăneşti, înconjurat de un şant larg de 50 de metri şi adânc de 6,60 metri. La Afumaţi mai este un fort de tip unic. Forturile mari, de tip 1 şi 2, aveau în interior un aşa-numit reduit, o construcţie circulară ce permitea apărătorilor să lupte chiar şi după ce fortificaţia principală era cucerită. Cele 18 baterii intermediare aveau şi ele câte un tun de 150 milimetri şi 2 obuziere de 210 milimetri.”



    L-am întrebat pe Sorin Cristescu cât au costat forturile Bucureştiului şi dacă ele şi-au îndeplinit misiunea pentru care fuseseră proiectate. ”Cine vrea să aibă o fortăreaţă care să fie ca atare, atunci trebuie să considere că la începutul unei campanii militare nu are nevoie de gurile de foc ale fortăreţei. Acolo trebuie ţinute gurile de foc, tunarii şi muniţia aşteptând ca să fie nevoie mai târziu de ei. Or, aceasta nu s-a întâmplat. Atunci când România a intrat în primul război mondial, înainte de semnarea convenţiei militare şi politice cu Antanta de pe 17 august 1916, pe 8 august 1916 rapoartele austro-ungare indicau că cetatea Bucureştiului fusese dezafectată. Toate gurile de foc fuseseră scoase şi trimise la regimentele de pe frontieră care aveau nevoie de ele. În aceste condiţii, cetatea Bucureştiului a devenit absolut inutilă. Costurile ei au fost calculate la 111 milioane lei-aur. Dacă ne gândim că 3,10 lei era costul unui gram de aur, dacă ne gândim că podul de la Cernavodă a costat 35 de milioane de lei, ne dăm seama că ar fi fost mult mai bine ca acei bani să fie folosiţi pentru alte guri de foc.”



    În cel de-al doilea război mondial, în forturi au fost montate tunuri antiaeriene pentru apărarea Bucureştiului împotriva atacurilor aeriene americane. După terminarea războiului ele şi-au pierdut utilitatea iniţială şi au primit diverse destinaţii. Celebrul fort 13 Jilava a funcţionat ca închisoare pentru deţinuţii politici din timpul comunismului.

  • Forschungsprojekt: Frauen in den kommunistischen Gefängnissen

    Forschungsprojekt: Frauen in den kommunistischen Gefängnissen

    Am antikommunistischen Widerstand in Rumänien nahmen auch zahlreiche Frauen teil, deren Geschichte wenig bekannt ist. Diese unterstützten entweder ihre Ehemänner, Brüder oder Väter, die Mitglieder der Widerstandsbewegung waren, oder sie schickten Botschaften in den Westen. Das Institut für die Aufklärung der kommunistischen Verbrechen und die Gedächtniskultur des Rumänischen Exils (IICCMER) hat sich in Zusammenarbeit mit der britischen Botschaft in Bukarest vorgenommen, die Geschichten der Frauen, die am Kampf gegen das illegitime, repressive und verbrecherische kommunistische Regime in Rumänien teilgenommen haben, ans Licht zu bringen. Die Untersuchung von alten Haft-Protokollen und Memoiren zeigen, dass diese Frauen in vielen Fällen in den kommunistischen Gefängnissen gestorben sind. Constantin Vasilescu, Forscher am IICCMER berichtet über die Bedeutung dieser Haft-Protokolle:



    Das Haft-Protokoll ist praktisch eine Art ‚Reisebericht‘, der jeden politischen Häftling während der Haft begleitete. In einem solchen Dokument waren die wichtigsten Daten eingetragen: Name und Vorname des Häftlings, Geburtsdatum, Geburtsort, Wohnsitz, Datum des Haftantritts, strafrechtliche Einordnung, die Haftanstalten, in denen er war, und andere Details, die für die Forscher sehr wichtig sind. Wir gingen von diesen Daten aus, um einerseits eine gültige quantitative Analyse durchzuführen und andererseits um einen soliden Überblick zu bekommen. Diese Dokumente können aber lückenhaft sein. Ein solches Dokument ist nicht unfehlbar, so wie die meisten Dokumente, die von der Securitate, der Sicherheitspolizei des Regimes, vor 1989 erstellt wurden. Die Haft-Protokolle können gegensätzliche, manchmal sogar falsche Angaben beinhalten, weil in vielen Fällen diejenigen, die sie erstellten, Auszubildende im Bereich der Repression waren. Das war Ausgangspunkt ihrer Ausbildung: die Erstellung des Haft-Protokolls eines ‚Volksfeindes‘.“




    In den Berichten, die vom Institut für die Aufklärung der kommunistischen Verbrechen erstellt wurden, erscheinen auch Informationen über die soziale Herkunft der verurteilten Frauen. Die meisten stammten aus ländlichen Gebieten und hatten die Grundschule oder Sekundärstufe abgeschlossen. Es gab sehr wenige verhaftete Frauen, die ein Gymnasium oder eine Hochschule absolviert hatten. 2.860 von 3.802 der weiblichen Gefangenen, deren Dokumente untersucht wurden, waren zu dem Zeitpunkt, als sie verhaftet wurden, keiner politischen Partei oder Organisation zugehörig. Wenige unterstützten die rechtsextreme Organisation Eiserne Garde, die historischen Parteien oder die deutsche Minderheit. Die meisten verhafteten Frauen kamen in einer ersten Phase in die Haftanstalt von Jilava, danach wurden sie weiter nach Mislea, Miercurea Ciuc, Bukarest, Arad und Oradea geschickt. Constantin Vasilescu berichtet weiter:



    Von den 76.000 Häftlingen, die von der Datenbank des Instituts erfasst wurden, sind 3.802 Frauen. Gegenüber der Männerzahl ist es eine kleine Zahl. Aus unserer Sicht bedeutet das aber ganz und gar nicht, dass die Frauen weniger mutig als die Männer im Kampf gegen den Totalitarismus waren oder dass sie in einem kleineren Ma‎ße bereit waren, sich zu opfern. Dieser Bericht ist in gro‎ßen Linien ein Spiegel der sozialen Realität von damals. Die Männer dominierten fast vollständig den Entscheidungsprozess und die Politik. Zudem zeigt diese Zahl nicht, dass die Frauen in dieser Periode weniger gelitten haben. Für fast jeden verurteilten Mann gab es eine Gro‎ßmutter, eine Mutter, eine Schwester, eine Freundin oder Ehefrau, die, alles Mögliche getan hat, um ihm zu helfen. Im Falle derer, die untergetaucht waren, insbesondere im Fall der Widerstandskämpfer, mussten die Frauen sich mit den Razzien der Sicherheitspolizei konfrontieren, sie erlitten willkürliche Gewalt. Nicht zuletzt möchte ich hervorheben, dass 3.802 keine endgültige Zahl ist, es stellt nur die bis jetzt dokumentierten Fälle dar.“




    Beginnend mit 1965 fanden die meisten politischen Verhaftungen unter dem Deckmantel des Strafgesetzes statt — den Polithäftlingen wurden angebliche Straftaten angehängt. Weiter gab es Zwangseinlieferungen in die Psychiatrie. Das war eine der brutalsten Unterdrückungsma‎ßnahmen des kommunistischen Regimes. Die Zahl der verurteilten Frauen wird mit dem Fortschritt der Forschungen wahrscheinlich steigen. Constantin Vasilescu über die Notwendigkeit eines umfangreichen Berichts:



    Das Endergebnis dieser Forschung wird ein Band über die in Rumänien inhaftierten Frauen sein. Wir hoffen, es noch in diesem Jahr zu veröffentlichen. Vorher soll noch eine einführende Studie veröffentlicht werden, weil die Bewertungs- und Synthese-Arbeit mindestens genauso wichtig ist. In dieser Studie soll die eingesetzte Methodik erklärt werden. Zudem sollen der gesetzliche Rahmen der Unterdrückung sowie wissenschaftliche Statistiken, die Frauen-Haftanstalten, individuelle Fälle und andere solche Daten präsentiert werden.“




    Die Zahl der vom kommunistischen Regime inhaftierten Frauen ist höchstwahrscheinlich höher. Viele Haft-Protokolle von der Strafvollzugsanstalt in Jilava nahe Bukarest müssen noch unter die Lupe genommen werden.

  • Women Imprisoned by the Communist Regime

    Women Imprisoned by the Communist Regime

    Women played a major role in anti-communist resistance in Romania. Some supported the men in their families in their fight against the regime, some sent messages to the West, but most of the women who were imprisoned have largely been forgotten. The Institute for the Investigation of the Crimes of Communism and the British Embassy in Bucharest plan to study the issue and bring to light major female figures who fought against an illegitimate, repressive and criminal regime. One of the most important sources in historical research is the criminal record forms of the inmates.



    We spoke about that with Constantin Vasilescu, from the Institute for the Investigation of the Crimes of Communism: “The criminal record form was a sort of diary that accompanied every political detainee through the gulag. Such a document contained basic information: name and surname, date of birth, place of birth, residence, the moment of arrest, the sentence, the nature of the sentence, the penitentiaries that housed the inmate, and other things that researchers are very much interested in. We started from this data to obtain a valid quantitative analysis, on the one hand, and a solid overall image, on the other. These documents, however, may have gaps. Such a document is not perfect, much like most of the documents issued by the Securitate — the then political police, before 1989. I am referring to the fact that such a form sometimes has contradictory data, or even plain wrong, since the people who filled them in were sometimes just practicing, they were apprentices and tools of the repression mechanism. This was one of the launching ramps, filling in a criminal record form for a so-called ‘enemy of the people’.”



    The reports issued by the Institute also reveal data about the social origin of inmates. Most came from a rural environment, and most had little formal education. 2,860 of the 3,802 detained women whose situation was looked into by the research had no political affiliation at the time of arrest. The rest were affiliated with the Legionnaire movement or the historical parties, and some were arrested simply for being ethnic Germans. Most were initially taken to Jilava penitentiary, then transferred to carry out their sentences at the penitentiaries in Mislea, Miercurea Ciuc, Bucharest, Arad and Oradea.



    Here is Constantin Vasilescu with details: “Of the 76,000 inmates listed in the institute’s database, 3,802 are women. This is a small number, compared to how many men there were. However, from our point of view, that does not mean that women have been less courageous than men in fighting totalitarianism, or less willing to sacrifice. This discrepancy in numbers rather reflects the social realities of the time. Men dominated almost completely the decision process and politics. Also, it does not mean that they suffered any less. For almost every man imprisoned there was a grandmother, a mother, a sister, a girlfriend or a wife, who usually did everything in their power to help them. In the case of the people reported missing from home, especially the armed resistance people, women were the ones who had to live with raids from the Securitate, women were the targets of arbitrary violence. Last but not least, I would like to point out that this number, 3,802, is by no means definitive, on the contrary, it is the minimum.”



    Starting in 1965, many political detainees were camouflaged as regular inmates or were forcibly sequestered as psychiatric cases. The latter is one of the most offensive forms of repression used by the communist regime.



    As the research conducted by the Institute advances, the figure of 3,802 will most certainly get higher. Here is Constantin Vasilescu again, talking about a comprehensive report: “This study will be an encyclopedia of sorts of women imprisoned in the Romanian gulag, and we hope to issue it this year. It will be preceded by a comprehensive introductory study, which in itself could be a separate volume, since interpretation and synthesis work is at least equally important. The introductory study will be structured in such a manner as to cover the delicate problem of the women’s gulag. It will explain in detail the methodology, it will present and analyze scientifically gender issues, as well as the legislative framework of the repression, detention centers, personal evolution of inmates, and other such data.”



    Unfortunately, many criminal record forms of women who fell victim to communist repression are mixed in with the records of common detainees at Jilava Penitentiary.

  • Rumänischer Gulag: Der „Schlangenplatz“ im Jilava-Gefängnis

    Rumänischer Gulag: Der „Schlangenplatz“ im Jilava-Gefängnis

    Die Strafvollzugsanstalt Jilava wurde im Fort Nr.13 gebaut, das Teil eines Befestigungssystems ist. Dieses System wurde in der 2. Hälfte des 19. Jahrhunderts vom ersten rumänischen König, Karl I., gebaut und diente zur Verteidigung Bukarests. Die kommunistische Regierung, die 1945 in Rumänien von den Sowjets durchgesetzt wurde, begann die demokratische politische Opposition zu vernichten. Alle Bürger, die sich dem Regime widersetzten, mussten mindestens mit einer Haftstrafe rechnen. Jilava wurde ein Transit-Gefängnis, eine Insel des rumänischen Gulags, wo Gefangene verhört und inhaftiert wurden, bis eine Entscheidung über den Ort, wo sie ihre Strafe abbü‎ßen mussten, getroffen wurde.



    Die Gefangenen von Jilava berichteten von grausamen Episoden. Schon bei der Ankunft wurden sie von den Wächtern mit Knüppeln und Peitschen geschlagen. Es folgte eine körperliche Durchsuchung. Die Zellen, in denen die Gefangenen untergebracht wurden, waren überfüllt, in manchen lebten sogar 200 Menschen. Neulinge wurden mit dem sogenannten Schlangenplatz“ nahezu ritualistisch in den Knastalltag eingeweiht. Es handelte sich dabei um den Platz zwischen dem Boden und dem unteren Bett. Dieser war nur 50 Zentimeter hoch. Hier mussten die neuen Gefangenen schlafen. Um da rein zu kommen, mussten diese wie Schlangen kriechen.



    Constantin Ion wurde 1949 verhaftet. Es war damals Schüler in Bukarest und Mitglied eines Schüler-Verbandes, der antikommunistische Manifeste druckte und verteilte. Sein Zeitzeugenbericht wurde im Jahr 2000 vom Zentrum für mündliche Geschichte des rumänischen Rundfunks aufgenommen.



    Die warmen Sommermonate Juni, Juli und August habe ich mit weiteren 160 Leuten in einem Zimmer in Jilava verbracht. Und ich erinnere mich an die Stockbetten, in denen wir schliefen. Wir schliefen dicht aneinander und konnten uns nur alle auf einmal von der einen Seite auf die andere drehen, weil wir keinen Platz hatten. Neulinge mussten den Schlangenplatz einnehmen, das war die Regel. Im Zimmer, in Anwesenheit so vieler Seelen, musste man auch seine Notdurft verrichten. Wir hatten eine improvisierte Toilette, einen Holzkübel, der voll wurde. Der Urin lief über. Viele von uns mussten auch im Urin schlafen. Wir litten zudem an Hautkrankheiten.“




    Alexandru Marinescu aus Nucşoara wurde 1949 wegen Waffenbesitzes verhaftet. Er war Schüler und gehörte der antikommunistischen Partisanen-Gruppe Arsenescu-Arnăuţoiu an. Er kam auch nach Jilava und wurde mit dem Schlangenplatz vertraut gemacht.



    Man schlief unter dem Bett. Im Winter 1950 oder 1951 blieben oft 15-20 Leute über, die überhaupt keinen Schlafplatz hatten. Es war alles komplett voll. Wenn die Wächter Schichtwechsel hatten, haben diese Gefangenen mit anderen 15-20 Gefangenen die Plätze getauscht, um zu schlafen. Es gab keine Matratzen, es gab keine Bettwäsche, keine Decken, überhaupt nichts, nur Holz-Bretter. Unsere Hüften sahen wie die Nacken der Ochsen am Karren aus. Sie waren dunkel und die Haut war hart. Derjenige, der neu im Zimmer war, auch wenn er 5 oder 10 Jahre Gefängnis hinter sich hatte, wurde als Neuling behandelt. Folglich bekam er den schlechtesten Schlafplatz. Als ich kam, gab es Platz neben der improvisierten Toilette. Man musste aber mit dem Rücken zu dieser schlafen, um nicht bespritzt zu werden.“




    Ion Preda wurde 1949 verhaftet, weil er der Partisanen-Gruppe Arnăuţoiu Lebensmittel geliefert hatte. Er berichtet auch über die Bedingungen in Jilava:



    Wir krochen zum Schlangenplatz und schliefen mit dem Kopf auf unseren Schuhen. Es gab kein Kissen, keine Bettwäsche, nichts. Wir schliefen auf dem Zement. Manche hatten Hautausschläge, andere aufgeschwollene Augen. Wir hatten nur ein sehr kleines Fenster. Und wenn es in der Zelle zu laut wurde, schloss der Wächter das Fenster, als Strafe. Und wir hatten keine Luft mehr. Er hielt das Fenster für eine halbe Stunde geschlossen, dann öffnete er es wieder. So war es in Jilava.“




    Der Schlangenplatz“ war nur eine Methode von vielen, das Individuum zu demütigen, tierische Instinkte zum Vorschein zu bringen. Ziel war es, das Selbstwertgefühl und den Respekt gegenüber Mitmenschen zu zerstören.

  • Le « nid de serpents » de Jilava

    Le « nid de serpents » de Jilava

    La prison de Jilava a été construite dans l’enceinte du Fort 13, partie du système de fortifications conçu pour défendre la capitale, Bucarest, dans la seconde moitié du 19e siècle, sous le règne de Carol Ier. Le gouvernement communiste installé par les Soviétiques en 1945 a démarré le processus de communisation de la Roumanie, qui s’est traduit par l’emprisonnement de l’opposition politique démocratique et de tous les opposants du nouveau régime. Jilava devenait ainsi un lieu de transit, un îlot de cet archipel que fut le Goulag roumain, où les détenus étaient interrogés et incarcérés avant qu’il ne soit décidé de l’établissement pénitentiaire où ils allaient purger leur peine.



    Les souvenirs de ceux qui sont passés par là dépassent de loin l’imagination la plus épouvantable. Dès leur entrée en prison, les détenus étaient soumis à un traitement extrêmement violent. Alignés sur deux rangées, les gardiens les accablaient de coups de matraque ou de cravache en cuir, les frappant partout. Après la fouille corporelle, les nouveaux-venus étaient logés dans les cellules surpeuplées, où s’entassaient parfois jusqu’à 200 personnes. Ce n’est donc pas par hasard qu’elles étaient appelées des « nids de serpents ». Dans cet espace confiné, impropre au sommeil, le condamné était obligé de ramper comme un serpent sur les 50 centimètres qui séparaient le plancher en béton du lit d’en bas.



    Constantin Ion a été arrêté en 1949. Elève d’un lycée de Bucarest, il faisait partie d’un groupe de jeunes qui imprimaient et distribuaient des tracts anticommunistes. Le témoignage de ce rescapé de la prison de Jilava, qui date depuis 2000, est conservé au Centre d’histoire orale de la Radiodiffusion roumaine.



    Constantin Ion: « J’ai partagé la cellule avec 160 autres détenus. Je me souviens de la chaleur étouffante des mois de juin, juillet et août et des lits superposés. Nous étions tellement serrés que, pour nous retourner sur l’autre côté, il fallait le faire tous en même temps, comme sur l’ordre de quelqu’un. Selon la règle, les nouveaux – venus n’avaient droit qu’au plancher en ciment, que nous appelions « le nid de serpents ». Même si on ne nous donnait pas trop à manger, il fallait aller au petit coin. Il n’y avait en fait qu’une tinette commune pour faire ses besoins. Plusieurs d’entre nous ont eu la malchance de dormir dans l’urine qui en débordait. En plus, nous étions tous atteints de furonculose. La maladie se répandait vite, car, la nuit, sous l’effet de la fatigue, ceux qui dormaient dans les lits d’en haut tombaient sur les détenus d’en bas et les infestaient. On entendait alors des cris de douleur. »



    Au moment de son arrestation, en 1949, pour détention non autorisée d’armes à feu, Alexandru Marinescu était élève à Nucşoara, le village du groupe de partisans anticommunistes Arsenescu-Arnăuţoiu. Il remémore les conditions inhumaines de la prison de Jilava: « On dormait même sous le lit. Je me souviens qu’à l’hiver ’50 ou ’51, 15 à 20 hommes n’avaient plus où poser la tête. Ils s’entassaient alors dans un coin de la pièce pour se reposer. Au moment de la relève de la garde, 15 à 20 compagnons de cellule se réveillaient pour leur faire place dans les lits. Il n’y avait pas de matelas, pas de draps ni de couvertures, rien du tout, sauf les planches des lits. Dans certaines cellules, on dormait sur des paillassons déchirés. Noircie et écailleuse, la peau de nos hanches ressemblait à la nuque d’un bœuf sous le joug. Selon les règles de chaque cellule, celui qui y entrait pour la première fois était considéré comme nouveau-venu, même s’il avait déjà passé 5 ou 10 ans dans une autre prison. Ce statut supposait qu’il ne pouvait dormir qu’au pire endroit. Moi, j’ai eu de la chance. J’ai trouvé de la place, car, un bon bout de temps après mon arrivée dans la cellule, il n’y a pas eu d’autre nouveau-venu. Je dormais près des tinettes. Si je m’endormais sur le côté droit, je risquais de recevoir de l’urine en pleine figure. J’ai donc décidé de dormir sur le côté droit, à même le ciment, tournant ainsi le dos aux tinettes. »



    Ion Preda a été arrêté en 1949 pour avoir donné de la nourriture au groupe de partisans Arnautoiu. Il évoque lui aussi les conditions qu’il avait éprouvées dans le nid de serpents : « Si on arrivait dans le nid de serpents, on n’avait rien sur quoi poser la tête. On utilisait les godasses en tant qu’oreillers, parce qu’il n’y avait pas de linge, il n’y avait même pas de paille sur laquelle dormir. Il n’y avait rien. On dormait à même le béton. Certains détenus sont tombés malades et ils ont fait des eczémas sur leur corps, d’autres suffoquaient et avaient des yeux gonflés. La cellule n’avait qu’une minuscule fenêtre. Et quand les détenus faisaient du bruit, le gardien fermait cette fenêtre en guise de punition. Alors on n’avait plus d’air. Il nous gardait ainsi pendant une demi-heure, puis il ouvrait la fenêtre. C’est ce qu’on a subi à Jilava. »



    Le nid de serpents n’était qu’une autre modalité d’humilier l’individu, de détruire son respect de soi et face aux autres. C’était un critère illusoire d’établir qui bénéficie de conditions meilleures dans un climat de détention où la devise était « sauve qui peut ». (Trad. Mariana Tudose, Alex Diaconescu)

  • The “snake pit” of the Jilava communist prison

    The “snake pit” of the Jilava communist prison

    Jilava Penitentiary was built on the site of Fort 13, which used to form part of a system of fortifications built during the reign of the first king of Romania, Carol I, in late 19th century, to defend the city of Bucharest. To consolidate its rule, the communist government installed by the Soviets in 1945 carried out massive arrests among the democratic opposition and anyone who opposed them.



    Jilava became a transit prison where the detainees were interrogated and processed before being sent to other penitentiaries to serve their sentence. The people who were detained in Jilava have dreadful memories of this place. The violent treatment began as soon as they entered the gates of the prison: they had to walk between two lines of guards with clubs, leather thongs or rubber batons that hit them indiscriminately as they walked. Then came the body and clothing search. They were then put into overcrowded cells, some of them holding up of 200 people, where they were introduced to the “snake pit, the place between the floor and the line of bunks, where they were supposed to sleep, which hardly qualifies as a place of rest. It was called the “snake pit because of the way in which you had to crawl to get in there.



    Constantin Ion was a high school student in 1949, when he was arrested. He was in a student organisation that printed and distributed anti-communist fliers. His recollections of the time he spent in Jilava were recorded by Radio Romanias Centre for Oral History in 2000:



    “I remember they put me in a room in Jilava with 160 others during the summer months, June, July and August. I remember those bunks, the shelves we were supposed to sleep on. We lied on them crammed into each other, so tight that we could only turn all at once. The rule was that the latest arrivals would sleep in the snake pit, on the cement floor. In that room, so cramped, even though we werent fed much, and it was just a tepid weak soup, you still had to use the toilet. We had a wooden bucket that eventually filled and spilled its contents on the floor. Many of us even had to sleep in urine. There was an epidemic of boils among us, and the people who were sleeping on the bunks, during the night, tired and tormented, fell on top of the people on the floor, who were also infested with all sorts of things. They cried out, it hurt when someone fell on top of you.



    Alexandru Marinescu of Nucsoara was arrested in 1949 for owning guns. Nucsoara was at the core of the most famous anti-communist resistance group, known as the Arsenescu-Arnautoiu group. Marinescu was a high school student at the time. He also has a vivid recollection of what it was like to sleep in the “snake pit:



    “You slept under the bunk, and in the winter of 1950 or 1951, there were often 15 or 20 people who could not find room to lie down. You couldnt fit a needle in there. These people, the 15 or 20 people who didnt have room to sleep, gathered on one side of the room clumped together. When the guards changed, we would wake up another group of 15 or 20 people and swap places with them so that we could also get some sleep. There was no such thing as a mattress, there were no blankets, no bed sheets, just the naked wood. In some of the rooms they sometimes had some raggedy floor spreads. Our hips were like a draft oxs neck, blackened and horny, a scaly layer of skin. The rule in each room was that if you were new to the room, even if you came from another prison with 5 or 10 years behind it, you were still considered the newcomer. The new person would start with the worst conditions there were, the worst place to sleep. After I came to the room, there was a period of time when they were bringing in less people, so I had room to sleep, next to the slop bucket. If I slept on the right side, I slept facing the bucket, and in the night you risked being sprayed on the face by the ones using the bucket. So I was sleeping on the left side, with my back to the bucket, straight on the concrete.



    Ion Preda, who was arrested in 1949 for providing food to the Arnautoiu group, tells a similar story from the “snake pit:



    “They put us into the ‘snake pit, and there was no place to lay your head. We put our boots under our heads, we had no covers, nothing, not even a floor spread. We slept straight on the cement. Some people had eczemas all over, others couldnt breathe, or had swollen eyes… and we only had a tiny window. When it got too rowdy in the cell, the guard used to close the window as punishment. We ran out of air, we were smothering. And they left us like that for about half an hour, then opened the window. Thats what was happening at Jilava.



    The “snake pit was just one of many constant humiliations that dehumanised the inmates, crushing their respect for self and others.

  • Şerpăria Jilavei

    Şerpăria Jilavei

    Închisoarea Jilava a fost construită în incinta fortului nr. 13, parte a sistemului defensiv de fortificaţii conceput în vremea regelui Carol I în a doua jumătate a secolului al 19-lea pentru apărarea Bucureştiului. Guvernul comunist instalat de sovietici în 1945 a început procesul de comunizare a României care a însemnat arestarea opoziţiei politice democratice şi a tuturor celor care se opuneau. Astfel, Jilava a devenit o închisoare de tranzit, una dintre insulele arhipelagului Gulag românesc, în care cei arestaţi erau interogaţi şi ţinuţi până li se stabilea un alt penitenciar unde erau încarceraţi pentru ispăşirea pedepsei.



    Cei încarceraţi la Jilava au amintiri care depăşesc cu mult imaginaţia cea mai înfricoşătoare. Încă de la intrare, deţinuţii erau supuşi unui tratament extrem de violent: erau obligaţi să treacă printre două rânduri de gardieni înarmaţi cu bâte, cravaşe de piele şi bastoane de cauciuc care îi loveau în cap şi în alte părţi ale corpului. După care urma percheziţionarea hainelor şi cea corporală. Deţinuţii erau trimişi în celule supraaglomerate, unele cu câte 200 de indivizi, şi acolo făceau cunoştinţă cu şerpăria, locul unde nou-veniţii puteau dormi, loc care cu greu ar putea fi imaginat ca unul de odihnă. I se spunea aşa deoarece pentru a intra în spaţiul de numai 50 de centimetri dintre podeaua de beton şi patul de jos, deţinutul trebuia să se târască precum un şarpe.



    Constantin Ion a fost arestat în 1949 pe când era elev la un liceu din Bucureşti.şi se angajase într-o organizaţie de elevi care tipărea şi răspândea manifeste anticomuniste. Mărturia lui a fost înregistrată de Centrul de Istorie Orală din Radiodifziunea Română în anul 2000. “Am stat într-o cameră la Jilava împreună cu 160 de inşi în lunile călduroase de iunie, iulie şi august. Şi mi-aduc aminte că erau priciurile, aşa se numeau paturile alea în care dormeam. Şedeam în ele culcaţi la orizontală, lipiţi unul de celălalt, nu puteam să ne întoarcem pe altă parte decât la comandă, toţi odată, că nu aveam loc. Erau nişte reguli ca arestaţii care veneau mai de curând luau loc la şerpărie, cum se numea cimentul. În cameră, în prezenţa atâtor suflete, chiar dacă nu-ţi dădea să mănânci prea mult şi beai zemurile alea, aveai nevoie să foloseşti WC-ul. Aveam o tinetă, aşa se numea, adică un hârdău din lemn care se umplea şi dădea pe afară, şi urina curgea pe jos. Mulţi dintre noi am avut nefericita ocazie să ne întâlnim şi cu situaţia de a dormi în urină. Se întinsese o furunculoză între oameni şi cei care stăteau sus, noaptea, de oboseală şi de chin, mai adormeau şi cădeau peste cei de jos, care erau şi ei infestaţi cu fel de fel. Şi se ţipa, normal, te apuca durerea când cădea ăla pe tine.”



    Arestat în 1949 pentru deţinere de armament, Alexandru Marinescu din Nucşoara, centru al grupului de partizani anticomunişti Arsenescu-Arnăuţoiu, era elev. A ajuns şi el la Jilava unde a făcut cunoştinţă cu şerpăria. Şi nici acolo uneori deţinutul nu era sigur că avea un loc unde să doarmă. ”Se dormea sub pat şi cel puţin în iarna ‘50 sau ‘51 mai rămâneau în foarte multe cazuri 15-20 de oameni care nu îşi găseau nici în aceste condiţii. Nu mai existau un loc unde să pui un ac. Aceşti oameni se strângeau într-o parte de cameră, cei 15-20 de oameni care nu aveau unde să-şi întindă oasele, şedeau strânşi mănunchi. Când auzeam schimbarea gărzilor, sculam pe alţii 15-20 care treceau în locul lor şi ăştia se odihneau. Nu existau saltele, nu existau pături, nu existau cearceafuri, nimic absolut, doar scândura. Prin unele camere erau nişte rogojine rupte şi amărâte. Şoldurile noastre erau precum ceafa boului de la jug, erau înnegrite şi aveam un strat cornos, un strat întărit de piele solzoasă, ca să zic aşa. Legile fiecărei camere erau că acela care intra nou în cameră, chit că venea după 5 sau 10 ani de închisoare sau prin alte închisori, era nou. O lua de la cele mai vitrege condiţii: locul cel mai amărât de dormit. După intrarea mea în cameră a fost o perioadă de stagnare a efectivelor şi aveam loc, am dormit lângă tinete. Dacă dormeam pe partea dreaptă, rămâneam cu faţa spre tinete, iar noaptea riscai să fii stropit de alţii care veneau să le folosească. În consecinţă, am dormit pe partea stângă, să fiu cu spatele la tinete, şi direct pe beton.”



    Ion Preda, arestat în 1949 pentru că a dat mâncare grupului de partizani Arnăuţoiu, povesteşte aceleaşi condiţii îndurate şi de el la şerpărie. ”Ne băgam la şerpărie, şi acolo n-aveam pe ce pune capul. Puneam capul pe bocanci, ca pernă, n-aveam nici aşternuturi, să fie ceva, o rogojină sau un preş. Nimic! Dormeam pe ciment. Unii s-au îmbolnăvit de eczeme pe corp, alţii se sufocau, şi se umflau ochii. Şi aveam numai un ochi de geam. Şi când se făcea gălăgie mai mare în celulă, gardianul ne închidea geamul, ca pedeapsă. Şi te umflai, nu mai aveai aer. Ne ţinea câte o jumătate de oră aşa, după aia ne dădea drumul la geam. Aşa am păţit în Jilava.”



    Şerpăria era un alt mod de a-l umili pe individ, de a-l animaliza, de a-i distruge respectul de sine şi faţă de ceilalţi. Era însă şi un criteriu iluzoriu de a stabili cine beneficiază de condiţii mai bune într-un climat al detenţiei în care deviza de viaţă era ”scapă cine poate”.

  • Monseigneur Vladimir Ghika

    Monseigneur Vladimir Ghika

    Monseigneur Vladimir Ghika, prince, érudit, prêtre et martyr chrétien, a été béatifié à Bucarest, le 31 août dernier. Sa béatification a été considérée comme l’événement le plus important dans la vie de l’Eglise catholique de Roumanie, après la visite du Pape Jean Paul II, en 1999.



    Le prince et le haut prélat Vladimir Ghika est issu d’une famille qui a donné 9 princes aux Principautés roumaines de Valachie et de Moldavie. Né en 1873 à Constantinople, Vladimir a fait des études de théologie et de philosophie à Rome, avant d’être ordonné prêtre catholique en 1923. Il compte parmi les figures marquantes de l’histoire de l’œcuménisme roumain, étant proche du christianisme byzantin, qu’il a vu intégré à celui latin.



    Né orthodoxe, Vladimir Ghika, s’est converti au catholicisme en 1902. Après avoir essayé de suivre une carrière diplomatique, Vladimir se consacre à la mission apostolique et philanthropique. Il met en place un service d’ambulance durant la révolte paysanne de 1907 et fonde le dispensaire Bethléem Marie. Et ce fut toujours par ses soins que fut créé un sanatorium, dirigé par des sœurs de Saint Vincent de Paul. Nationalisé en 1948 par les communistes, ce sanatorium allait être transformé en hôpital.



    Même s’il a renoncé à la carrière diplomatique, Vladimir Ghika a mené une vie laïque très active. Décoré en 1913, après la deuxième guerre balkanique, il est le premier ambassadeur de Roumanie auprès du Saint Siège, entre 1918 et 1919. Vladimir Ghika déploie, pendant une grande partie de sa vie, une intense activité de missionnaire. Sa vocation de diffuser les préceptes chrétiens l’a mené aux quatre coins du monde, explique le prêtre Francisc Dobos : « Le Pape lui -même l’a qualifié de « vagabond apostolique », vu qu’il a sillonné tous les continents. Après son ordination, une mission que le Pape lui avait confiée allait le mener sur tous les continents. Il a participé à différents congrès eucharistiques internationaux, il est allé à Chypre, à Manille, au Japon, au Congo, à Buenos Aires. Ce fut là aussi une façon de faire connaître la Roumanie au delà des frontières nationales ».



    La preuve de sa vocation la plus forte, Vladimir Ghika l’a faite vers la fin de sa vie. Prêtre depuis 1939, il a figuré parmi les victimes de la machine infernale de la répression communiste: arrêté dans la rue en 1950, à l’âge de 79 ans, sous l’accusation d’espionnage- en fait une affaire montée de toutes pièces- il est incarcéré . Dans la prison, les tortures subies se sont avérées impuissantes face à la foi du martyr. Le prêtre Francisc Ungureanu s’est impliqué dans les démarches visant la béatification de Ghika au Vatican ; les documents lui ont fourni des détails sur les dernières années de sa vie : « Vladimir Ghika est mort en mai 1954, dans la geôle de Jilava, des suite des mauvais traitements subis dans cette prison et celle d’Uranus. Après une année d’enquête, il en a passé une autre en prison. Vladimir Ghika a raconté à Monseigneur Ieronim Menges les tortures endurées durant les enquêtes à Uranus. A en croire les documents officiels de la police politique Ghika n’aurait pas été soumis à des enquêtes trop dures, en raison de son âge. Or les histoires de Ieronim Menges prouvent le contraire et font état de tortures physiques et psychiques inimaginables. Parmi elles, la pendaison électrique — les tortionnaires passaient du temps à observer ce qui faisait peur au détenu, afin d’agir en ce sens. Vladimir Ghika craignait le plus la pendaison. Ils le menaçaient de le pendre tout nu dans le boulevard, mais ils le faisaient dans la prison. Il y avait un mécanisme composé de deux moitiés d’un anneau qu’on attachait au cou de Ghika; il était soulevé par la suite et suspendu. Puis, on provoquait un court-circuit, l’anneau s’ouvrait et Ghika tombait par terre. Ce procédé lui fut appliqué 80 fois. Il a même été soumis à une condamnation à mort et mis devant un peloton d’exécution. Vous imaginez ce que ce vieil homme de 80 ans a pu vivre ».



    Ce calvaire a été vécu par des centaines de milliers de personnes qui ont voulu garder intacts leur dignité humaine et leurs principes…(trad. : Alexandra Pop)