Într-un studiu de acum un secol,
care propunea un proiect de unificare europeană, se susţinea că Imperiul
britanic şi cel ţarist nu pot participa la acest efort. Erau invocate, în
primul rând, dimensiunile mari şi extra-europene ale celor două uriaşe imperii,
mai mari chiar decât ceea ar fi putut fi, atunci, Europa unită. Între timp,
însă, Marea Britanie nu mai este un imperiu, anvergura sa internaţională a
căpătat altă formă decât cea
a unui imperiu colonial. Odată cu Primul Război Mondial, Londra a fost tot mai
implicată în ecuaţia de putere din spaţiul strict european, iar al Doilea
Război al întregii lumi a adus confirmarea prin jertfă a apartenenţei Insulei
britanice la destinul continentului european.
Totuşi, lipsa Marii Britanii din
prima fază a proiectului Schuman de unificare a continentului nu a avut menirea
să uimească pe cineva, opinia generală punând imperiul multicontinental în
afara jocurilor europene. Londra era, însă, interesată de Continent, dar voia
să conducă un scenariu personal. Astfel, în timp ce ţările Comunităţilor
economice europene lucrau la dezvoltarea conceptelor, inclusiv Piaţa Comună de
mai târziu, Marea Britanie s-a limitat la liberul schimb.
În 1960, la 3 ani de
la semnarea Tratatului de la Roma, Marea Britanie conduce concurenţa,
înfiinţând Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS), împreună cu mai multe ţări, în special din nord. În
1973, Marea Britanie îşi va abandona aceşti parteneri, trecând în barca
unificării europene intense. Prin această aderare, limba engleză a intrat în
procedurile europene, dar dacă aceasta s-a răspândit şi s-a impus, Londra a
participat la proiectul european fără prea mare convingere. Numele său a
devenit sinonim cu excepţiile de la reglementările acceptate de toţi ceilalţi
participanţi la proiectul unic european.
Teoria, dar şi practica europeană au
numeroase principii, reguli şi exemple generate de poziţia britanică. Inclusiv
euro-scepticismul este un concept de sorginte britanică. De asemenea, în timp
ce multe alte ţări au renunţat la moneda naţională, încărcată de istorie şi
semnificaţii, lira sterlină a fost salvată de la dispariţie prin invocarea
excepţiei care face ca Marea Britanie să fie altfel decât ceilalţi din Europa.
Deşi ieşirea din Uniunea Europeană este o posibilitate mai mult teoretică,
nimeni nepunându-şi această problemă, vreodată, în mod serios şi funcţional,
Londra face istorie, teorie şi practică şi în acest domeniu. În ultimul timp,
ieşirea din Uniunea a apărut ca fiind singura problemă de actualitate a vieţii
politice britanice, cea mai eficientă promisiune electorală, după scutirea
totală de impozite. Dezbaterea privind ieşirea Marii Britanii nu a depăşit, în
mod esenţial, zona ideilor populiste, destul de periculoase, şi a opţiunii
politice. Gândirea academică sau doar cea statistică nu au fost luate în seamă
şi nici nu au emis poziţii esenţiale, decizia rămânând în zona, şi ea
periculoasă, a opţiunii electorale.
Astfel, Brexit, ieşirea Marii Britanii din
Uniunea Europeană, are pentru unii, rezonanţa unui virus ucigător, iar pentru
alţii numele unui medicament minune, panaceu pentru toate bolile societăţii. În
această atmosferă în care lumile se pot naşte, dar şi muri fără ca noi să ne
dăm seama, un tânăr şi strălucitor politician, o femeie, a fost asasinată în
plină stradă, în modul cel mai laş şi violent. Se va spune despre asasinarea
lui Jo Cox că este un act izolat, rezultatul unei gândiri demente, dar nu putem
să o scoatem din contextul actual, din încărcătura actualei stări de fapte. Joi,
23 iunie, britanici se vor pronunţa, prin vot, asupra viitorului lor alături de
vecinii europeni. Ca să îl parafrazăm pe Churchill, când vorbea despre
democraţie, poate că integrarea europeană nu este perfectă, dar e singura care
a adus continentul la nivelul de dezvoltare şi pace de astăzi.