Printre
voluntarii străini care i-au ajutat pe români în spatele frontului din Primul
Război Mondial, s-a aflat şi un medic american. Printre britanici şi alţi
europeni – în mod firesc, prinşi în vâltoarea conflagraţiei europene iniţial -,
doctorul Joseph Breckinridge Bayne a fost un personaj aparte, căci nimeni nu se
aştepta ca în 1916, un american să ajungă la Bucureşti şi să facă funcţional un
spital militar. Dar exact aşa s-au petrecut lucrurile. J. Breckinridge Bayne
s-a născut în iunie 1880 la Washington DC unde a şi absolvit, la începutul
secolului XX, cursurile facultăţii de medicină de la Universitarea Georgetown.
Nefiind o personalitatea a istoriei sau medicinei americane, biografia sa n-a
fost uşor de reconstituit. A făcut-o, însă, un compatriot al doctorului Bayne,
Ernest H. Latham, jr., ataşat cultural al ambasadei SUA la Bucureşti în anii
1980. Despre documentarea realizată pentru cartea Un destin ciudat. J. Breckinridge Bayne, un doctor american pe
frontul românesc 1916 – 1919, apărută la editura Vremea, Ernest Latham ne
spune.
Documentarea nu a fost uşor de realizat. El
nu a fost o personalitate proeminentă în SUA şi la început, probabil, doar i-am
căutat numele pe Google. Aşa am aflat că a studiat medicina la Universitatea
Georgetown din Washington. Aşadar, am contactat universitatea care mi-a trimis
o copie a foii sale matricole. Consultând aceste documente de la Universitate,
am aflat unde studiase înainte: la o şcoală privată din Noua Anglie, din
Andover, unde, întâmplător, şi eu am fost elev. Deci am contactat direcţiunea
şcolii, dar din păcate, acolo nu s-a păstrat decât dovada faptului că învăţase
acolo, fără să existe şi vreun document privitor la performanţele sale şcolare
sau la cursurile pe care le urmase.
Pasionat de chirurgie,
doctorul Bayne n-a reuşit, însă, să practice această specializare aşa cum şi-ar
fi dorit, căci după moartea tatălui, preia cabinetul acestuia de medicină
generală. Probabil nevoia de a practica chirurgia, dar şi altruismul său, l-au
determinat ca în 1916, după doi ani în care Primul Război Mondial, făcea
ravagii în Europa, doctorul Bayne să plece voluntar pe front, alăturându-se
corpului medical al Armatei Britanice. La Bucureşti a ajuns pe 7 noiembrie
1916, împreună cu un mic grup de cadre medicale britanice şi, aproape imediat,
împreună cu generalul Alexandru Marghiloman, preşedintele Crucii Roşii Române,
s-a decis să fie repartizaţi la Pavilionul 1 al Spitalului Militar Regina
Elisabeta.
Aici, doctorul Bayne avea să rămână şi după evacuarea oraşului
survenită în urma capitulării Bucureştiului în faţa armatei germane în luna
decembrie 1916. Datorită neutralităţii de atunci a SUA, Bayne a putut să-şi
continue activitatea la spital, însă fără personal medical calificat, căci toţi
specialiştii – inclusiv britanicii – se refugiaseră la Iaşi. Pe voluntarii
rămaşi, chirurgul american a trebuit să-i instruiască pentru a încerca să
opereze şi să vindece mulţimea de soldaţii răniţi care ajungeau la spital.
Luptându-se cu greutăţile specifice unui oraş asediat, doctorul Bayne a reuşit
şi să opereze, şi să creeze chiar diverse proteze pentru membrele amputate ale
soldaţilor. Situaţia s-a schimbat, însă, începând cu 1917 când SUA au intrat în
război contra germanilor.
Doctorul a fost nevoit să părăsească Bucureştiul,
după 8 luni de muncă neîntreruptă şi de stres major. N-a renunţat şi la
practicarea meseriei, căci în zona rurală din sudul ţării unde s-a retras, a
continuat să fie medic pentru ţăranii afectaţi de sărăciei, subnutriţie şi
diverse epidemii. De altfel, în urma unei epidemii de holeră, Bayne însuşi s-a
îmbolnăvit, dar a reuşit să scape. Eforturile sale au fost recunoscute, regele
Ferdinand luând decizia de a-l decora cu Ordinul Steaua României în 1918. În
vara aceluiaşi an, doctorul Bayne s-a reîntors la Washington. Nu pentru mult
timp. La sfârşitul lui octombrie, a plecat din nou, însoţit de data aceasta de
o întreagă echipă a Crucii Roşii pentru a ajuta la stăvilirea epidemiei de
tifos din câteva sate aflate în sud-vestul Bucureştiului.
În 1919, doctorul
Bayne a plecat definitiv în SUA şi în România nu a mai revenit. Azi, mărturiile
lui cuprinse în cartea sa de memorii din 1944, Bugs and Bullets (Gângănii şi
gloanţe), constituie un document important al prezenţei americane în România
Primului Război Mondial, consideră Ernest Latham: Lista
bibliografică privind prezenţa americanilor în România în anii primului război
mondial e foarte scurtă. Am pomenit deja despre memoriile doctorului Bayne. În
afară de acest text, mai sunt şi amintirile ambasadorului american din acea
perioadă, Charles Vopicka, dar şi o referire sumară la România în cartea
jurnalistului John Reed War in Eastern Europe (Război în Europa de Est) Ce impresie îi făcuseră românii doctorului
Bayne? Una profundă şi pozitivă. Prin impresia pe care i-o făcuseră soldaţii români
l-a făcut să-i pună în contrast cu cei ruşi şi cu cei germani.
Pentru Bayne, soldaţii români luptau cu mai mult
entuziasm nu doar la gândul că-şi apără ţara, dar şi fiindcă se aflau acasă, pe
pământul de care – aşa cum a observat şi acest american – erau extrem de
ataşaţi.