Urcarea pe tron a regelui Felipe al Spaniei a fost un eveniment ce a excelat prin măsură şi bun-gust. Desigur, nu ne doream şi nici nu ne aşteptam să fie altfel. Momentul actual impunea o desfăşurare decentă a unor ceremonii puternice prin semnificaţii istorice, politice şi juridice. Şi, desigur, aflându-ne la începutul unui drum, auspiciile trebuie să fie dintre cele mai optimiste, inclusiv la adresa noului rege, cel care joacă rolul principal în evoluţiile din Spania.
Fostul rege, Juan Carlos, a fost repede uitat; cel mult, el a beneficiat, între ghilimele, desigur, de reproşuri şi acuzaţii, dar cam de ultimă oră şi puţin acute. Domnia lui Juan Carlos a adunat 39 de ani şi puţini sunt cei care pot face, în 2014, o analiză a acestei perioade. Născut în 1938, Juan Carlos de Bourbon nu putea să aibă o viaţă liniştită, ţara sa traversând o perioadă extrem de complicată. În anii 30, Spania a fost răvăşită de un sângeros război civil care a declanşat o teribilă ură fratricidă. Generalul Franco a învins în acest război şi a instalat o dictatură nu mai puţin teribilă. Viitorul rege Juan Carlos s-a născut la Roma ca nepot al regelui alungat în 1931, Alfonso al Xlll-lea şi fiul al moştenitorului, infantele Juan.
Dictatorul Franco a acceptat, la un moment dat, dat, ca tânărul prinţ să fie crescut şi educat în Spania, urmând un plan dezvăluit şi aplicat ulterior. Concret, Franco se gândea ca după dispariţia sa, Spania să redevină monarhie dar nu avându-l ca rege pe Juan, moştenitorul ultimului rege la Spaniei, ci pe Juan Carlos, fiul acestuia, sărind astfel peste o generaţie. Infantele Juan a acceptat acest demers, fiind, cum s-a tot spus, fiu de rege, tată de rege, dar niciodată rege. Sarcina lui Juan Carlos nu a fost deloc uşoară, având nevoie de multă diplomaţie pentru a nu stârni suspiciunile lui Franco dar nici a deveni un supus compromis al regimului absurd al dictatorului.
În 1975, Franco moare şi evoluţiile se produc masiv. Juan Carlos devine rege constituţional şi nimic din ce este democratic şi modern nu va lipsi Spaniei. Se poate spune că regele Juan Carlos a reuşit o reconciliere adevărată şi rapidă a spaniolilor cu trecutul lor, fără de care nu ar fi putut evolua spre ţara democratică şi europeană de astăzi. În ultimul timp, imaginea regelui Spaniei a început să fie aglomerată de tot felul de isprăvi, reale sau doar imaginare, petrecute fie la vânătoare, fie în relaţiile cu diferite doamne.
Este greu de măsurat cu exactitate cât au cântărit aceste scandaluri, şi altele legate de membrii familiei, în decizia de a abdica în favoarea fiului său. Se poate spune chiar că a aplicat metoda olandeză”, acolo unde este o tradiţie ca regii sau reginele să se retragă după o domnie relativ îndelungată, în favoarea urmaşilor aflaţi la maturitate deplină, perfect pregătiţi să exercite această profundă menire. Anul trecut şi regele Belgiei a cedat tronul fiului său, în plină admiraţie a supuşilor săi şi a opiniei publice internaţionale. Astfel, se prefigurează o practică modernă a monarhiei, prin care instituţia îşi dovedeşte viabilitatea şi forţa în societatea pe care este chemată să o conducă.
Juan Carlos al Spaniei a fost omul deciziilor complicate ale istoriei ultimelor zeci de ani, cel care nu a ezitat să se sacrifice pentru un bine public pe care l-a servit în permanenţă. Şi nu a ezitat să se retragă când misiunea sa putea fi considerată a fi încheiată; acest gest întăreste instituţia şi ideea monarhică, lăsând o frumoasă imagine a celor care, de 80 de ani, se sacrifică pentru Spania.
