Radio România Internațional

Tag: Junimea

  • Titu Maiorescu (1840-1917)

    Titu Maiorescu (1840-1917)

    Societatea literară ”Junimea”, înființată la Iași în 1863, a fost una dintre cele mai importante tendințe literare, filosofice și politice din România. Iar unul dintre cei cinci membrui-fondatori ai ei a fost Titu Maiorescu, avocat, critic literar, scriitor, jurnalist, estetician și politician. El și-a pus amprenta inclusiv pe cariera lui Mihai Eminescu, de mulți considerat cel mai mare poet român.

    Pe numele său complet Titus Liviu Maiorescu, el s-a născut în 1840 la Craiova și a murit în 1917 la București, la vârsta de 77 de ani. Tatăl său, Ioan Maiorescu, profesor, diplomat și autor de cărți de istorie, a fost participant activ la revoluția din 1848 din Muntenia și Transilvania. Titu Maiorescu urmează studii de drept, litere și filosofie la Viena, Berlin, Giessen și Sorbona. Încă din timpul studiilor liceale se remarcă prin ambiție și tenacitate, absolvind Academia Tereziană în 1858 ca șef de promoție.

    Cariera sa de intelectual începe de la 17 ani când încearcă să publice traduceri literare în ”Gazeta de Transilvania”, ziarul de limbă română cel mai influent din spațiul habsburgic. După absolvire, predă psihologie și limba franceză. În 1861 publică primul text de filosofie în limba germană, influențat de realismul postkantian al lui Johann Friedrich Herbart și hegelianismul lui Ludwig Feuerbach. În activitatea sa prodigioasă de autor, Maiorescu a scris câteva zeci de volume de critică literară, filosofie, estetică, logică, istorie, discursuri parlamentare, iar jurnalul său este o creație care cuprinde peste 10 volume și este considerat cel mai lung jurnal din istoria literaturii române. În plan personal, în 1862 se căsătorește cu eleva sa, Klara Kremnitz căreia îi predase cursuri de limbă franceză şi cu care va avea o fiică.

     

    În 1862, revenit în România, este numit procuror la tribunalul de Ilfov și devine profesor la Universitatea din Iași unde ține cursul de istorie a românilor. În același timp, predă și la liceu cursuri de limba română, gramatica română, pedagogie și psihologie. Vorbește în conferințe publice pe teme și subiecte de drept, literatură, istorie și pedagogie. Prezența și competența lui Maiorescu în atât de multe domenii poate părea astăzi excesivă, însă vremurile cereau implicare. Era perioada în care intelectualii români erau în plin proces de reformare a statului și de recuperare a societății după model occidental. În același timp, ei încercau să integreze idei și modele noi care apăreau în Occident. Istoricul literar Ion Bogdan Lefter a remarcat implicarea lui Titu Maiorescu în acel efort considerabil, un efort care trebuia făcut de o pătură subțire de elite și care nu era numai un efort într-un singur domeniu de expertiză.

    ”Totul era de fondat, inclusiv discursivitatea, drept care Maiorescu face eforturi personale. Între timp, el se exersează cotidian în jurnale, dar ca discurs public scrie o dată un text, după o vreme un alt text, urmărind ce se întâmplă. În același timp, asista, cu o intuiție excepțională, la felul în care se acumulează și la felul în care va arăta cândva ceea ce se acumula. De pildă, finalul prefeței lui, una faimoasă la ediția Eminescu, pe care de altfel singur a întocmit-o împotriva voinței autorului, ne arată un vizionar și prin acest text. El folosește formulări de priviri spre viitor. El spune , și ce însemna aceasta? Însemna că Maiorescu și grupul lui înțelegeau valoarea extraordinară a poeziei lui Eiminescu. I-au citit și i-au înțeles și pe Creangă, și pe Caragiale, înțelegeau fenomenul, vedeau direcția, dar ansamblul putea, în acel moment, abia să-l prevadă, el încă nu exista. El avea să constituie din piese încă neasamblate într-un întreg.”

     

    Deși cu competențe certe în câteva domenii, Maiorescu s-a simțit mai aproape de critica literară. Ion Bogdan Lefter a remarcat strădania lui Maiorescu și în domeniul criticii literare, parte a lumii ideilor de atunci.

    ”Maiorescu are o înțelegere foarte larg cuprinzătoare, civilizațională, într-un moment în care acumulările de materii prime literare erau încă precare. El este cel care asistă și, într-un fel, stimulează apariția primelor opere literare de nivel maxim la Junimea, cu toată povestea ei și a grupării extraordinare din care el a făcut parte. Contribuțiile lui sunt scrise, sunt în cele câteva texte fundamentale, sunt esențiale. El însuși este un prim critic literar, dacă putem să-i spunem cu adevărat critic literar, considerat fondatorul criticii literare, cu contribuții la fel de importante în fondarea sau structurarea, cristalizarea și a altor discipline socio-umane din România.”

    Titu Maiorescu a fost și politician. A fost apropiat de valorile Partidului Conservator, însă în guvernările acestui partid a reprezentat gruparea junimistă, o grupare liberal-conservatoare. Începând cu anul 1871 a deținut mandate de deputat și a ocupat funcția de ministru al educației. Între 1912 și 1913 a fost prim-ministru și a semnat pacea de la București de după cel de-al doilea rzăboi balcanic când România a obținut Dobrogea de Sud. În 1914, în ajunul izbucnirii primului război mondial și cu 3 ani înainte să moară, Titu Maiorescu se retrage din politică.

     

  • Cénacles littéraires bucarestois de jadis

    Cénacles littéraires bucarestois de jadis

    Les cénacles sont des éléments essentiels de l’évolution de la création littéraire et la littérature roumaine en sert d’exemple, notamment à l’époque de sa modernisation et de synchronisation avec la création occidentale. Depuis la seconde moitié du XIXe siècle jusqu’à l’installation du régime communiste, la culture roumaine a été marquée par plusieurs cénacles littéraires, dont notamment « Junimea », créé à Iaşi, en 1863, par un groupe d’intellectuels impliqués socialement et politiquement, cénacle mené par Titu Maiorescu, et « Sburătorul », coordonné à Bucarest par le professeur et critique littéraire Eugen Lovinescu. Il y avait aussi de nombreux autres cénacles, certains rassemblant des aristocrates artistiquement doués, ou des artistes bohèmes, sans trop de moyens. Les cénacles de Bucarest étaient connectés au rythme de la ville, ayant transformé les immeubles et les rues où ils se tenaient en lieux de légende, presque mythiques, de la capitale.

    Victoria Dragu-Dimitriu vient de publier le volume « Des histoires de vieux cénacles de Bucarest », où elle retrace la biographie de ces lieux chargés de l’atmosphère des débats littéraires et artistiques de jadis. Le livre récupère aussi une géographie littéraire partiellement disparue, car certaines constructions historiques ont été abattues par le besoin désespéré d’un régime dictatorial d’effacer les traces du passé. La maison de Titu Maiorescu, qui s’érigeait au centre-ville de la capitale, en est un tel exemple. Ce fut là que le cénacle Junimea s’était réuni plusieurs fois, à la fin du XIXe siècle, et que Mihai Eminescu avait lu une première version de son poème « Luceafărul/Hypérion ». En revanche, dans une rue près du centre-ville, la villa qui accueillait le cénacle Zoe Mandrea existe toujours et garde en grande partie son aspect initial. La rue est bien connue des bucarestois, puisque l’on y trouve aussi le bâtiment de la radio publique: c’est l’actuelle rue General Berthelot, qui a changé plusieurs fois de nom, tout comme la maison habitée jadis par la riche propriétaire Zoe Mandrea a changé de propriétaires, pour abriter aujourd’hui un commissariat de police. Victoria Dragu-Dimitriu raconte comment fonctionnait le cénacle en question. Il se peut qu’il ne fût jamais appelé cénacle, car en fait c’était un salon littéraire. À l’époque, la rue s’appelait la rue Fântânii/de la Fontaine d’eau. Les habitués du salon tenu par Zoia Mandrea étaient des membres de l’aristocratie roumaine ou des intellectuels de la haute société, mais aussi des écrivains remarquables. Les vedettes du cénacle étaient Barbu Ștefănescu-Delavrancea et Alexandru Vlahuță. Eminescu s’y rendait parfois, Titu Maiorescu aussi, avec sa famille. Beaucoup de beau monde y passait. »

    Dans la première partie du XXe siècle, l’avant-garde littéraire tenait elle-aussi des cénacles, les uns plus non-conformistes que les autres, organisés dans les rues mêmes de Bucarest, près du Lycée Lazăr par exemple, dont un des élèves s’était appelé Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, l’étrange écrivain connu sous le pseudonyme Urmuz. Les jeunes abordaient les passants dans la rue. Victoria Dragu-Dimitriu raconte l’opinion des habitants de la capitale relative à un tel cénacle improvisé. « Tout le monde n’était pas heureux de se voir approcher dans la rue et d’entendre cette question, lancée par une voix grave: « Voulez-vous savoir qu’en fait les lettres roumaines ne sont pas mortes et qu’il existe encore des jeunes qui travaillent? » Si la personne abordée était plus sensible et s’arrêtait, elle aurait même le droit d’écouter le poème « On dit que des chroniqueurs », qui a rendu Urmuz célèbre, ou d’autres fragments de la prose qui allait donner naissance à la grande création d’Urmuz. Cet épisode est raconté par un témoin et participant direct, l’acteur George Ciprian, auteur également de la pièce « Omul cu mârțoaga/Un homme et son bourrin ». Pour nous, l’élément essentiel est « Capul de rățoi/La tête de canard », une autre pièce qui porte sur scène cette folle aventure adolescente. Dans ses Mémoires, Ciprian raconte que la dernière représentation avec « Capul de rățoi » a eu lieu dans le bureau du proviseur, où les trois ou quatre jeunes, accompagnés par d’autres camarades de classe, ont dansé autour d’un proviseur stupéfait. Mais, puisqu’ils étaient de très bons élèves, ils n’ont pas été sanctionnés. »

    Les immeubles où le cénacle « Sburătorul » avait tenu ses réunions n’existent pas non plus. Ce qui reste c’est l’appartement du boulevard Elisabeta, dans un immeuble à étages en face de la Faculté de droit, où Eugen Lovinescu avait emménagé peu avant sa mort, à l’été 1943. Victoria Dragu-Dimitriu rappelle une partie de la tragédie cachée derrière la porte de cet appartement, après l’installation du communisme. « C’est une histoire d’héroïsme. C’est l’histoire de l’épouse de Lovinescu, en fait son ancienne épouse, Ecaterina Bălăcioiu Lovinescu, qui habite dans cet appartement hérité par leur fille, Monica, après la mort d’Eugen Lovinescu. Monica Lovinescu, on le sait, part à Paris en 1946, dans des circonstances dramatiques, et cette dame extraordinaire, sa mère professeure de français Ecaterina Bălăcioiu continue d’y habiter et d’accueillir le cénacle coordonné, jusqu’à son départ, par Monica Lovinescu, aidée bien-sûr, par d’autres. Après le départ de sa fille, Ecaterinei Bălăcioiu accueille encore six ou sept réunions du cénacle, dont elle parle dans ses lettres à sa fille. Ces lettres, publiées en deux volumes, font entrer dans la littérature roumaine une nouvelle grande écrivaine, avec une extraordinaire force intérieure, une écrivaine qui ne se rendait même pas compte qu’elle faisait de la littérature alors que tout ce qu’elle voulait c’était de décrire en toute sincérité la réalité de ce pays et la terrible souffrance provoquée par l’absence de sa fille. Le livre est exceptionnel et il nous a donné une grande écrivaine. Les lettres d’Ecaterina Bălăcioiu à Monica Lovinescu nous ont donné une troisième grand Lovinescu dans la littérature roumaine. »

    Bien qu’elle n’ait pas pu ressusciter le cénacle, l’ancienne épouse d’Eugen Lovinescu a réussi à sauvegarder plusieurs manuscrits du critique littéraire, que les autorités communistes voulaient détruire. L’appartement a été nationalisé et Ecaterina Bălăcioiu, déjà septuagénaire, fut jetée en prison. (Trad. Ileana Ţăroi)

  • Jahrhundertwende: Junge Künstlergruppe revolutioniert Kunstverständnis um 1900

    Jahrhundertwende: Junge Künstlergruppe revolutioniert Kunstverständnis um 1900

    Die in den 1860er Jahren gegründete Literatengruppe Junimea“ — die übersetzt sinngetreu Jugend“ bedeutet — war nur der Anfang. Noch radikaler und westlicher orientiert war jedoch die Gruppe Tinerimea artistică“, die gleich nach der Wende zum 20. Jahrhundert nach dem Vorbild der Wiener Sezession und der Art Nouveau im französischsprachigen Raum Europa entstand. Tinerimea artistică — die Künstlerjugend — war als Bewegung auf eine ästhetische Revolution aus und setzte konzeptuell fast 1:1 den modernistischen Trend aus dem Westen um. Für Erwin Kessler, Ästhetiker und Kunstphilosoph, entstand die Bewegung als Reaktion auf den offiziellen Kanon und als rumänischer Ausdruck der neuen europäischen Strömungen.



    Viele dieser neuen Kreationen und Konzepte entstanden aus reiner Not, aus Frust. Und so kam es zu diesem phantastischen, frühlingsverhei‎ßenden Namen und diesem au‎ßerordentlichen Erscheinungsbild im franko-englischen Mix der »Tinerimea artistică«. Der Name selbst klingt nach Aufbruch, nach dem Startschuss für eine Künstlernation“, findet Kessler. Es ging den Anhängern darum, gegen den Kanon der älteren Künstler zu rebellieren. Aber anders als heute, so Kessler, standen hinter den innovativen Ansätzen nicht die Studenten: Es waren nach heutigen Begriffen eher reife Künstler von 30–35 Jahren, die es ganz satt hatten.



    Die »Tinerimea artistică« erschien im Kielwasser der Weltausstellung in Paris zwischen dem 14. April und dem 12. November 1900, der gro‎ßen Ausstellung, die die die Belle Époque prägte. Sie war kultureller Austragungsort für Geopolitik, für Zivilisationsgeschichte und wirkte für die rumänischen Künstler sehr frustrierend“, meint Kessler. Rumänien trat damals als schizoides Land auf, beschreibt er die Lage — es gab einen nationalen Pavillon in Form eines Ölbohrturms, der den Blick in das industrielle Zeitalter Rumäniens offen gab. Doch im Inneren waren Heiligenbilder, Volkstrachten und Bauernkunst zu sehen. Rumänien sah aus wie ein Land mit einem riesigen traditionellen bäuerlichen Kern unter einer sehr dünnen Industrieschale — dieser schizoide Auftritt war perfekt wirklichkeitsgetreu, da über 75% der Bevölkerung am Land lebten, erläutert Kulturphilosoph Erwin Kessler.




    Zur damaligen Zeit war Nicolae Grigorescu der offizielle Maler und Begründer der rumänischen Malerei. Er weigerte sich, in Paris auszustellen, weil der zugeteilte Raum zu klein war, und andere Künstler standen ihm bei. Die Pariser Weltausstellung war der Auslöser der Energie zum Protest gegen den Manierismus in der Kunst. Es entstand dort ein Riss für die Moderne. Die zweitbesten Maler sagten nämlich: Wir wollen dabei sein. Keine Karrieresüchtigen, sondern Maler wie Ştefan Luchian und Theodor Pallady, die zum Glück auch sehr gut waren. Sie haben die Herausforderung angenommen, sich auf kleinstem Raum in einer Ecke des Grand Palais zu zeigen“, erklärt Erwin Kessler.



    Der Saal im Grand Palais war derart klein und unbequem und isoliert, dass die Künstler rebellierten und etwas Besseres für ihre Zukunft anstrebten. Unzufrieden, gründeten etwa ein Dutzend Künstler, die in Paris und München studiert hatten, am 3. Dezember 1901 die Tinerimea artistică“. Zu ihnen gehörten Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Frederick Storck, führt Ästhetiker Erwin Kessler aus. Obwohl die Gruppe für einen neuen Kanon eintrat, für mehr Realismus und soziale Themen in der Kunst, war sie doch eher elitär ausgerichtet. Die »Tinerimea artistică« war ja nicht die erste Künstlergesellschaft, schon 1890 wurde der Künstlerkreis, der »Cercul artistic«, gegründet — das war aber eine Sammelbewegung. Wer wollte, konnte dort beitreten. Die »Tinerimea artistică« ist jedoch eine Elitegruppe, die von 1901 bis zum Verbot durch die Kommunisten 1947 nie ein Ästhetik-Abhandlung, ein Manifest der Mitglieder veröffentlichte“, so Kessler.




    Für die Mitglieder der Künstlerjugend waren Ausstellungen und Kataloge das Ein und Alles. Ausstellungen waren ihr Ziel, das sie konsequent verfolgten. Das war eine Modernisierung, eine Alternative zum offiziellen staatlichen Ausstellungsbetrieb. Diese Ausstellungssalons der Künstlerjugend standen unter dem Zeichen des Moderne; die Gruppe förderte eine Neubelebung der Kunst, aus der sich dann Avantgarde, absurde Kunst und Surrealismus speisten.

  • Tinerimea artistică

    Tinerimea artistică

    Tinerii, în
    comparaţie cu bătrânii, şi-au propus mereu un program radical de schimbare a
    ordinii sociale, indiferent că vorbeau despre economie, politică, artă şi
    cultură. În România, primul grup de tineri care au contestat ceea ce considerau
    că era vetust la vremea lor a fost grupul literar-estetic de la Iaşi, intitulat
    Junimea. Radicalismul tinerilor s-a accentuat către sfârşitul secolului al
    19-lea şi începutul secolului 20 animaţi şi de ideea revoluţiei şi a
    schimbării. În artă formele radicale ale modernităţii estetice contestau
    convenţiile artistice de până atunci şi astfel apărea Art Nouveau în spaţiul
    francofon şi Sezession în cel german, denumit şi Jugendstil, de la numele
    revistei vieneze de avangardă artistică Jugend.

    Pe acest fundal de idei, şi
    în România apărea Tinerimea artistică, un curent modernist care copia aproape
    mot-a-mot temele şi conceptele vehiculate în Occident. Esteticianul şi
    filosoful de artă Erwin Kessler consideră că apariţia Tinerimii artistice, o
    reacţie la arta oficială, este o manifestare românească a curentului european. Multe dintre ţâşnirile, dintre
    creaţiile sau concepţiile noi, au pornit nu dintr-un prea-plin ci dintr-un
    neajuns. Prima frustrare poartă acest nume fantastic, primăvăratec, şi are
    această imagine extraordinară de amestec de franţuzesc şi englezesc, şi anume tinerime
    artistică. Sugerează întru totul primăvară, sugerează întru totul începuturi,
    aproape un debut de naţiune artistică aş spune. Însă în spatele numelui se află
    o poveste de frustrare. Tinerimea artistică a apărut dintr-o lipsă resimţită în
    raport cu bătrânii. Nu putem vorbi pentru acea perioadă de o artă inovatoare
    care să fie încredinţată, cum se întâmplă acum, studenţilor din anii II şi III
    de la arte vizuale. Tinerimea artistică este o artă a tinerilor pe la 30-35 de
    ani, pe atunci aceasta era vârsta potrivită.


    Marele
    eveniment al începutului de secol a fost Expoziţia Universală de la Paris din
    1900. A fost prilejul pentru toate ţările, deci şi pentru România, de a arăta
    cine erau. Erwin Kessler. Tinerimea
    artistică a apărut în siajul unei frustrări care s-a numit Expoziţia Universală
    de la Paris, deschisă între 14 aprilie şi 12 noiembrie 1900. A fost marea expoziţie care a şi
    marcat La belle epoque. Expoziţia
    Universală de la Paris a fost locul unde geopolitica s-a jucat la nivel
    cultural, a fost locul unde s-a făcut istoria civilizaţiilor, la începutul
    secolului 20. În cazul României, pentru prima dată, trebuia să-şi facă imagine,
    era un loc de imagine, de obicei contrastată cu ceea ce se presupunea despre
    ţările respective că reprezintă. România se prezintă atunci, ca şi acum,
    schizoidă. Pe de-o parte face un pavilion naţional care arată ca o sondă
    petrolieră, ca un pas înainte, spre viitor. Este România industrială însă
    înăuntru sunt icoane, căluşarul, ii, artă ţărănească. România se recomanda aşa,
    o ţară care în interiorul unei pojghiţe industriale avea un imens corp
    tradiţional ţărănesc. Dar era o schizofrenie justificată întru totul de
    realitate, peste 75% din populaţie era în mediul rural.


    Nicolae
    Grigorescu era pictorul oficial, considerat fondatorul şcolii româneşti de
    pictură. Când acesta refuză să expună considerând spaţiul alocat mult prea mic,
    alţi artişti ies la rampă. Expoziţia Universală de la Paris a fost
    declanşatorul energiilor celor care resimţeau acut că arta mergea într-o
    direcţie care se manierizase.

    Erwin Kessler. Acolo se creează o fisură pentru modernizare şi modernitate.
    Şi vin următorii cei mai buni care zic că ei vor să fie acolo. Nu erau
    ariviştii pentru că vorbim despre Ştefan Luchian şi Theodor Pallady, norocul a
    fost că şi următorii cei mai buni erau foarte buni. Au primit provocarea de a
    se insera în spaţiul mic, într-un colţ, de la Grand Palais. Cum spunea în acea
    vreme Dimitrie Olanescu, sala de expoziţie era atât de inconfortabilă şi
    izolată într-un colţ din Grand Palais încât tinerii artişti români s-au simţit
    frustraţi şi să se gândească la ceva mai bun pentru viitor. Nemulumirea celor
    care expuseseră în acele condiţii a determinat ca un an mai târziu, pe 3
    decembrie 1901, cam o duzină de artişti dar nu de duzină, toţi studiind în
    străinătate la Paris şi la Munchen, să se reunească în ceea ce se va numi Tinerimea
    artistică. Printre ei erau Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Frederick
    Storck.


    Cu toate că
    milita pentru reînnoirea canoanelor, pentru realism şi pictura socială,
    Tinerimea artistică introduce în arta românească elitismul. Erwin Kessler. Tinerimea artistică nu era
    prima societate a artiştilor români de tipul asociaţie. De la 1890 se
    înfiinţase Cercul artistic, un fel de veniţi cu toţi, grămadă. Se înscria cine
    voia şi era primit. Tinerimea artistică introduce o diferenţă esenţială, este o
    asociaţie elitistă. A durat din 1901 până în 1947, când regimul comunist a
    închis-o, niciodată n-a publicat un tratat de estetică, un manifest sau o
    culegere de texte ale artiştilor respectivi. Cei din Tinerimea artistică au
    făcut doar expoziţii şi cataloage ale acelor expoziţii. Ţinta lor aceasta era:
    să organizeze saloane. Şi aceasta era o primă modernizare, salonul, altul decât
    salonul oficial patronat de stat. E un salon patronat de asociaţii de artişti
    cu o anumită exigenţă interioară, exigenţă care, pe scurt, se numeşte
    modernitate.


    Din
    contestarea pe care o făcea Tinerimea artistică la 1900, arta românească avea
    să se revitalizeze. Şi să scrie o nouă istorie în avangardism, absurd şi
    suprarealism.

  • Jurnal românesc – 22.08.2017 – UPDATE

    Jurnal românesc – 22.08.2017 – UPDATE

    Autorităţile de la Bucureşti sunt mulţumite de modul în care sunt respectate drepturile minorităţii române în Ucraina vecină, a afirmat, la Kiev, ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstârnac. Ea s-a întâlnit cu ministrul Culturii din ţara vecină, cu cel al Educaţiei şi cu responsabilul de la Externe. In cadrul discuţiei cu şeful diplomatiei ucrainene, Pavlo Klimkin, ministrul Andreea Păstîrnac a subliniat necesitatea prezervării drepturilor etnicilor români şi importanţa păstrării identităţii româneşti. Cei doi miniştri au discutat despre viitoarea inaugurare a Centrului de Informare de la Solotvino, în cadrul Primăriei oraşului, dar şi despre obiectivele Centrului de Informare de la Ismail, ca model de cooperare în plan universitar. Dialogul bilateral cu ministrul culturii, Evghenii Nâşciuk, a vizat includerea, după renovare, în circuitul muzeal din Ucraina a Casei Memoriale Aron Pumnul, precum şi sprijinul pe care guvernul român îl poate oferi în restaurarea şi amenajarea unui ansamblu cultural în interioriul curţii edificiului. Evghenii Nâşciuk şi Andreea Păstârnac au mai discutat despre importanţa semnării unui protocol între instituţiile relevante din România şi Ucraina în vederea dezvoltării de proiecte culturale comune. În cadrul întrevederii cu ministrul Educaţiei şi Stiinţei, Lilia Grinevici, s-a convenit valorificarea posibilităţii de a realiza un program de schimb de experienţă pentru elevi şi profesori din cele două ţări.



    Transportatorii din România şi Bulgaria, ţări care urmează să fie vizitate joi şi vineri de preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, s-au mobilizat împotriva eforturilor liderului de la Paris de revizuire a directivei europene cu privire la muncitorii detaşaţi. Şeful statului francez începe, miercuri, în Austria, un mini-turneu în Europa Centrală şi de Est în cursul căruia va pleda pentru o înăsprire a acestei directive europene. Parisul, Berlinul şi Viena sunt nemulţumite că această directivă permite ocolirea legislaţiei lor în domeniul muncii. Însă pentru cei aproximativ 200 de mii de transportatori români şi bulgari care străbat drumurile Europei, iniţiativa lui Emmanuel Macron le pune în pericol activitatea companiilor lor. În timp ce Bruxelles-ul analizează posibilitatea de a-i considera pe şoferi drept muncitori detaşaţi, care beneficiază de un salariu local, dacă au mai mult de trei zile de lucru pe lună într-o altă ţară, Franţa ar dori ca acesta să se aplice începând chiar din prima zi.


    Centrul Cultural UNESCO Ionel Perlea din Slobozia, Biblioteca Judeţeană Ştefan Bănulescu din acelaşi oraş, Liga Tineretului Român Junimea din regiunea Cernăuţi şi deputatul român Ştefan Muşoiu anunţă o strângere de carte pentru şcolile cu predare în limba română din regiunea Cernăuţi. Cărţile vor fi distribuite celor 62 de astfel de şcoli, asigurând fondul beletristic de care copiii au nevoie şi contribuind la menţinerea şi consolidarea limbii române în aceste instituţii de învăţământ. La această strângere de carte pot participa toţi doritorii. Pe 3 septembrie, la Cernăuţi, va sosi o delegaţie oficială, în frunte cu parlamentarul român Ştefan Muşoiu, care va participa la Sărbătoarea Naţională Limba noastră cea română.