Spectacolul document,
conceput și regizat de Carmen Lidia Vidu, a avut trei reprezentații la final de
iulie, și încă patru în august – 6, 7, 8
şi 9 august. Toate reprezentațiile s-au desfășurat în Amfiteatrul TNB, sala de
spectacole în aer liber de pe acoperișul instituției. După ce s-a
documentat și a ascultat multe mărturii, regizoarea s-a oprit la patru
dintre cei mai cunoscuţi actori români și le-a pus în scenă poveștile. Ion
Caramitru, Oana Pellea, Florentina Ţilea şi Daniel Badale își joacă propriile
roluri. Imagini filmate, fotografii, colaje, desene sunt proiectate pe un
perete uriaș, de 33 de metri lungime şi 21 de metri înălţime, de cum pășești pe
acoperișul Naționalului bucureștean. De la început până la sfârșit impresia
este puternică. Nu doar publicul, stând pe scaune așezate două câte două și la
distanță unele de altele, simte acest lucru. Și actorii implicați par să aibă
același punct de vedere.
Oana Pellea, îndrăgita actriță a Naționalului
bucureștean explică Sigur că este greu să vorbești despre viața
ta în fața spectatorilor, neapărată de niciun fel de personaj, de niciun fel de
text scris de altcineva, pentru că e un text desprins din viața proprie. Nu e
ușor să vii cu viața ta în palme și să o dăruiești oamenilor din sală. De
aceea, cred că orice cronică ce s-ar referi la un simplu act artistic ar fi
aici neavenită. Din punctul meu de vedere. Pentru că nu este vorba despre un
act strict artistic, ci despre unul uman. Așa îl văd eu – un act uman de
demnitate și de afirmare a unui adevăr al vieții mele.
Și pentru cel
care consemnează este destul de greu să aștearnă în scris impresii atât de … caleidoscopice.
Când, apar – pe rând, ca la un recital de poezie – actorii, ai cumva senzația
că retrăiești scene din teatrul antic. Așa cum îți închipui că era. O persoană
vine și îți spune pe scurt, în cuvinte deloc sofisticate, ce i s-a întâmplat
din copilărie și până în decembrie 1989. Ce impact a avut acel moment de
cotitură în istoria lui și a familiei. Între timp, pe ecranul uriaș din față,
pe panourile mari din lateral și pe hainele spectatorilor sunt proiectate texte
scrise de mână, imagini fotografice, scurte secvențe de film. Când pleacă
actorul, pe ecran apar – când o cere momentul – imagini video. Cu Germina Nagâț, membru în Colegiul
Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), cu Dan
Voinea, fost procuror militar care a instrumentat inițial Dosarul Revoluției
și cu Dennis Deletant, istoric britanic cunoscut ca expert în materie de
comunism românesc.
Cum, adesea, etichetările sunt foarte relative, adaug că
este foarte documentat și în istoria regalității din țara noastră. Am avut
ocazia să constat direct, într-un interviu. De ce spun apar când o cere
momentul? Pentru că, abundența de mijloace folosite artistic și prezența
directă a celor patru martori – actori se topește într-un tot rotund și finisat
fără cusur. Și, din nou, vocea actriței Oana Pellea, care afirmă: Armonia dintre cei patru actori este coordonată, ireproșabil după
gustul meu, de Carmen Lidia Vidu. Mi-a făcut o mare plăcere să exist în
universul însăilat de ea. Selecția poveștilor noastre îi aparține, găsesc că
felul cum sunt ilustrate este remarcabil, iar proiecțiile mi se par chiar
extraordinare. Acest tot care se numește Jurnal de România – 1989 funcționează
perfect ca act artistic de teatru-document.
Care vorbește despre un dialog cu oamenii aflați în sală, cu propria ta
viață și istoria ei. Cred că, în afara dialogului, nu există nici teatru și nu
există nici iubire.
În mod firesc, aș
simți nevoia să mă opresc aici. Doar că, regizoarea Carmen Lidia Vidu, nefiind
acolo în seara de 7 august, mi se pare incorect să nu auzim și vocea ei. Deși
această așezare a ei ca persoană puțin mai în umbră este benefică, artistic
vorbind. Pentru că scoate puternic în lumină realizarea specială care este Jurnal de România 1989, de la București.
Care face parte dintr-un proiect multidisciplinar, apreciat și în ţară şi peste
hotare. Jurnal de România include
până în prezent 3 spectacole de teatru (la Timișoara, Constanța și Sfântu
Gheorghe), două scurtmetraje și o expoziție. Iar mesajul direct al regizoarei
apare, din când în când, pe ecran sau prin colțuri de panouri. Clar, sincer și
asumat. Teatrul riscă să devină irelevant pentru comunitate, spune Carmen
Lidia Vidu. Pericolul vanității ne pândește și ne duce la izolare. Nu mai
ascultăm decât părerile care le confirmă pe ale noastre. Jurnal de România. 1989 este felul meu de a
spune că tu faci istoria, atitudinea ta contează.
