Kathleen vine din Statele Unite, din
California, iar întâlnirea cu România i-a schimbat viața. Povestea relației cu țara noastră începe în
1999, anul în care a luat prima oară contact cu folclorul românesc, cu
tradițiile și cultura noastră. Atunci Kathleen a locuit împreună cu soțul ei timp
de un an într-un sat din Maramureș, unde au primit găzduire la o familie de
localnici. O experiență complexă a ceea ce însemna autentic românesc, pe care a
documentat-o prin fotografie. Artista a luat parte la toate evenimentele
importante ale comunității rurale, s-a apropiat de oameni și a stabilit
legături profunde, a fotografiat sătenii și obiceiurile lor.
Peste ani,
Kathleen s-a întors în România în mai multe rânduri cu burse Fulbright în 2002,
2013 și 2019, pentru a revizita țara și mai ales pentru a-și revedea familia
adoptivă din Maramureș. A predat un curs de artă fotografică la Universitatea
de Artă și Design din Cluj Napoca, a expus o parte din miile de imagini
realizate cu ocazia experienței în satul maramureșean, a publicat un album în
Statele Unite și pregătește o nouă carte despre viața ei în România.
Expoziția de la Muzeul Țăranului din București, numită Mătușa reunește fotografii făcute Ilenei, mătușa
familiei care a găzduit-o pe artistă și soțului acesteia, două persoane de care
Kathleen Laraia McLaughlin se atașase în mod deosebit. Fotografiile și obiectele
țărănești din expoziție au fost prezentate publicului pentru prima oară în 2019
la Palatul Mogoșoaia, ocazie cu care am putut sta de vorbă cu artista despre
bogata sa experiență românească. Kathleen a trăit și documentat o epocă acum spre
apus, cea a Maramureșului autentic.
Am aflat
pentru prima oară detalii despre cum ar putea fi viața în România în 1997, când
am căutat pe Internet, înainte de a veni. N-aveam nicio idee despre ce aveam să
descopăr. În mintea mea, pe când făceam cursuri de dansuri populare în Statele
Unite, îmi făcusem o imagine despre cum ar putea fi viața la țară. Am găsit
informații despre Maramureș, iar în 1999 soțul meu și cu mine am ajuns aici
pentru prima oară în octombrie. N-o să uit niciodată: veneam din Ungaria, am
mers la Cluj, apoi la Baia Mare, am traversat munții și am coborât în satul
Mara. Ne-am simțit de parcă am intrat într-o capsulă a timpului, am văzut un
fel de a trăi care aparținea secolului 19, poate chiar 18, cel puțin așa era
atunci, cu 20 de ani în urmă.
Îmi amintesc că unul din primele lucruri pe care
le-am văzut era un bătrân care conducea o căruță cu roți de lemn. Tot ce am
observat atunci, tot ce am întâlnit în anul acela începând cu acea zi a fost
revelator, surprinzător și fascinant. Eram interesați de absolut tot, de la
munca la câmp, la unelte, la obiectele de îmbrăcăminte până la felul în care
reinventau utilitatea unui obiect, îl reparau și nu risipeau nimic, nu
cheltuiau bani. Oamenii din acea epocă trăiau cu adevărat din ce producea
pământul pe care îl lucrau, nu era ca acum când mai mulți membri ai familiei au
diverse slujbe în țară sau în străinătate.
Majoritatea oamenilor cu care ne
întâlneam erau țărani în toată puterea cuvântului, adică oameni care nu aveau
salariu, ci trăiau numai din ceea ce le oferea ogorul, deși uneori vindeau
lapte, sau făceau schimburi cu fân sau alte produse. Dar familia la care
locuiam noi atunci nu cheltuia aproape niciun ban, fiindcă banii erau foarte
puțini, așadar făceau totul ca să economisească, să repare tot ce puteau, să reutilizeze
lucrurile și să le folosească până când se distrugeau de tot. Acest lucru a
fost foarte impresionant pentru noi, iar noi am învățat ceva de la ei. Pentru
noi a fost așa o experiență, încât eu îmi definesc viața ca fiind înainte și
după România.
Acum 20 de ani nu exista canalizare în sat, iar noi ne-am adaptat
la realitatea de atunci. Să te speli sau să mergi la toaletă era o experiență,
toată lumea trăia așa. Existau o baie- două sau un duș modern în tot satul, dar
noi nu le foloseam. Da, a fost o experiență care ne-a schimbat profund viețile
amândurora, fiindcă am fost martorii acestui mod de viață, chiar în momentul în
care a început să se schimbe pentru totdeauna.
Viața în toată România s-a schimbat foarte mult în ultimii 20 de ani,
iar Kathleen a documentat mai ales evoluția peisajului sătesc, care acum s-a
modificat mult față de ce a cunoscut ea, într-un proces de modernizare
accelerată. Mărturisește că, atunci când a revenit după o pauză de cinci ani,
între 2007 și 2012, deși se aștepta la o schimbare – la renunțarea la portul
tradițional spre exemplu – a fost surprinsă să constate că au dispărut într-un
timp atât de scurt casele tradiționale, șindrila și alte materiale tradiționale,
șurele și mai ales frumoasele porți maramureșene.
N-am fost
deloc pregătită pentru acest lucru. Mă așteptam mai degrabă să dispară hainele
tradiționale, costumele, poate lucratul tradițional al pământului. Știam că vor
apărea tractorul, mașinile, însă nu mă așteptam să dispară porțile de lemn
într-un timp atât de scurt. Un alt lucru care m-a surprins în 2015 a fost
faptul că nu se mai gătea la înmormântări. De obicei mâncarea se pregătea timp
de două zile pentru a-i hrăni pe toți cei care participau la înmormântări, însă
acum obiceiul era să se cumpere mâncarea gătită de la Baia Mare.
M-am așteptat
întotdeauna ca oamenii aceștia de la țară să-și dorească să se modernizeze, ca
tot restul lumii. Știam că se simțeau mereu în urmă cu felul lor de a trăi, așa
încât empatizez cu ei. Vedeau televizoare moderne și li se părea că felul lor
de a trăi este primitiv, învechit și murdar. Am încercat să nu-i judec deloc și
să nu spun că e păcat că încearcă să fie ca noi toți ceilalți. Sunt fericită
când văd oameni care încearcă să păstreze un echilibru între tradițiile lor și
modernitate, adică să nu-și dărâme complet casele, ci să adauge ceva modern sau
să reconstruiască cu lemn, acolo unde se poate, sau să păstreze camerele tradiționale,
dacă generațiile tinere vor acest lucru.
Kathleen și-a schimbat complet modul
de a privi lucrurile după experiența românească. Ce ia în calcul acum mai mult
decât înainte de a locui cu o familie de țărani din Maramureș?
Cred că
lucrurile mici, pe care nu le luăm în considerare în viață. E ușor să cumperi
un lucru nou atunci când cel vechi se strică, să dai drumul la apă să faci un
duș. Atât soțul meu, cât și eu, suntem amândoi recunoscători până în ziua de
azi. Noi locuim acum într-o casă micuță cu două dormitoare în sudul Californiei
și, oricât de mult aș vrea mai mult spațiu, așa cum își dorește oricine are o
locuință de dimensiuni reduse, mă gândesc mereu la anul acela în Maramureș și
îmi dau seama cât de norocoasă sunt să am o baie a mea, să am apă curentă, am
ce mânca, am o mulțime de lucruri.
Și mai e ceva important: locul acela e o
referință pentru mine, mare parte din ceea ce sunt eu acum are legătură directă
cu relația mea cu România timp de 20 de ani. Cred că este despre a fi undeva
unde te simți bine pur și simplu. Asta nu înseamnă că aș fi fericită 100% dacă
aș trăi la sat, e mai degrabă vorba despre faptul că, la țară în România mă
simt bine cu adevărat, sunt fericită să văd oamenii pe care îi iubesc, să miros
satul, să îmi aduc aminte de tot ce am trăit acolo. E ceva ce îmi aduce
fericire.