Donaţii pentru tratamentul medical al unui copil
bolnav de cancer, strângere de fonduri pentru dotarea unor şcoli cu cărţi şi
calculatoare sau a unor spitale cu aparatură de ultimă generaţie… În ultimii
ani, au loc din ce în ce mai multe campanii asemănătoare de întrajutorare,
organizate nu de instituţii sau de autorităţi publice, ci de persoane
particulare. Oameni tineri, dornici de o schimbare în bine şi prea nerăbdători
ca să aştepte intervenţia statului, fac voluntariat în cadrul unor fundaţii
caritabile, multe înfiinţate chiar de ei. Aceste asociaţii poartă, evident,
emblema personalităţii celor care le fondează. De pildă, Beard Brothers din
Cluj a pornit de la o gaşcă de nouă prieteni, motociclişti bărboşi şi tatuaţi,
care au făcut din imaginea lor atipică un brand. Cornel Hoza, unul dintre
bărboşi, ne spune ce au reuşit să facă folosindu-se de această imagine:
Ne-am înfiinţat în 2013, în luna noiembrie. Avem planuri mari, vrem să fim
cât mai implicaţi în societate şi să ajutăm cât mai multă lume. Până în
momentul de faţă am organizat şapte campanii mari, plus alte evenimente şi campanii-satelit.
Ne implicăm în orice tip de acţiune caritabilă, nu acţionăm conform unui
pattern. Dacă simţim că trebuie să ne implicăm în ceva, o s-o facem. Până acum
am strâns bănuţi pentru un băieţel cu cancer, am făcut rost de un microbuz
pentru o grădiniţă specială.
Alte campanii ale celor de la Beard Brothers au
presupus ecologizarea zonelor de petrecere şi
colectarea deşeurilor, dar şi strângerea de donaţii pentru câteva familii
nevoiaşe.L-am mai
întrebat pe Cornel Hoza în ce măsură non-conformismul lor le-a asigurat succesul campaniilor? A contat? Cu siguranţă. Mai ales când vezi un bărbos masiv şi
tatuat vânzând prăjiturele în parcul mare din Cluj-Napoca… Are impact. În
plus, am avut şi campanii când ne-am ras în cap în centrul oraşului ca să
strângem fonduri. Noi încercăm să facem lucrurile astea într-o manieră
diferită. Totul a început de la o gaşcă de 9 prieteni, dar acum, după ce ne-am
dezvoltat, au intrat în asociaţie tot felul de oameni, provenind din diverse
profesii şi cu tot felul de preocupări. Dar toţi avem o dorinţă comună de a
face ceva pentru alţii. Noi nu avem nici un beneficiu din această asociaţie,
acţionăm exclusiv pe bază de voluntariat.
Bărbile, tatuajele, motocicletele,
dar, mai ales, spiritul lor empatic, le-a adus celor de la Beard Brothers un
număr din ce în ce mai mare de membri. Acum în asociaţie sunt 29 de bărboşi
cărora li s-au alăturat şi 30 de fete în divizia de sisterhood.
Interesul pentru
ecologie şi călătorii i-a făcut şi pe membrii asociaţiei Free Mioriţa să-şi
combine pasiunile cu dorinţa de a face bine într-un mod non-conformist. Despre
începuturile asociaţiei, care datează din 2012. Iulian
Angheluţă: Am început cu acţiuni de ecologizare a plajelor, cu acţiuni de strângere de
îmbrăcăminte şi încălţăminte pentru persoanele mai puţin norocoase. Acţiunea noastră mai bine cunoscută a
fost călătoria până în Mongolia, realizată cu o Dacie, tot în vara lui 2012. Am
mers cu o Dacie în cadrul unui raliu umanitar. Provocarea a fost să ajungem cu
maşina până acolo, apoi am donat-o unei organizaţii non-guvernamentale
mongoleze care a vândut-o la o licitaţie laolaltă cu celelalte maşini
participante la raliu. Proiectul presupunea digitalizarea Mongoliei unde
majoritatea populaţiei e nomadă. Ideea era să le ofere copiilor nomazi câte o
tabletă sau un suport digital pentru ca în felul acesta ei să urmeze o formă de
educaţie în ciuda nomadismului.
La întoarcerea din
Mongolia, unde maşina Dacia botezată Mioriţa a fost donată, Iulian Angheluţă
şi ceilalţi voluntari din cadrul asociaţiei au început să aducă lumină în
satele româneşti neelectrificate. Lipsa luminii electrice afectează mult mai
multe familii decât ne-am aştepta. Iulian Angheluţă: Potrivit
datelor de la recensământul din 2011, sunt 284.000 de locuinţe fără curent
electric în România. E cifra oficială. Poate o parte din aceste case nu sunt
locuite, poate locuite nu sunt decât 100.000, dar oricum mai important e
numărul oamenilor care locuiesc acolo. Sunt oameni săraci, iar într-o
gospodărie pot trăi şi 5, şi 10 suflete care trăiesc fără
electricitate.
Începută cu satul Ursici din judeţul Hunedoara,
campania de iluminare a celor de la Free Mioriţa a continuat cu alte sate din
judeţele Suceava, Maramureş, Caraş-Severin şi Braşov. Acolo, voluntarii au adus
panouri solare cumpărate cu donaţii de la sponsori şi persoane private şi
transportate, cum s-a putut, în funcţie de condiţiile meteo şi nu numai: duse
cu sania în timpul iernii, puse în căruţe trase de cai ca să ajungă în satele
izolate, de munte. Astfel, încet-încet, mai multe şcoli din aceste localităţi
izolate şi neelectrificate au primit lumină electrică odată cu instalarea
acestor panouri fotovoltaice. Iulian Angheluţă: Continuăm în
felul acesta linia ecologică prin care am iniţiat asociaţia. Costurile sunt
mult mai mici, nu am defrişat nimic şi nu am întins nici un fir… Soarele e
încă gratis… Echipamentele au nişte costuri, dar ele sunt în regulă. Până în
primăvara acestui an, am iluminat patru şcoli despre care Ministerul Educaţiei
habar n-avea că nu erau iluminate electric. Am continuat şi acţiunea de
cercetare pe teren ca să vedem câte comunităţi şi câţi oameni sunt privaţi de
electricitate. Avem de convins sponsori, dar mai grea e lupta cu
autorităţile. Statul are nişte angajamente semnate cu UE, în plus există şi un
angajament moral faţă de cetăţeni. După estimările mele sunt zeci de mii de
oameni care trăiesc în întuneric, folosindu-se doar de lumânare, lampă cu gaz
sau opaiţ. Sunt mii de familii care nu au acces la informaţie, neavând
electricitate. Copiii lor n-au acces la o educaţie de calitate. Apar probleme
de sănătate, căci ei îşi fac lecţiile la lampa cu gaz sau la lumânare. Vederea
e afectată şi problemele sunt mari.
Problemele sunt oricum mari, căci
familiile care trăiesc în satele neelectrificate sunt sărace, iar sărăcia nu
le-ar permite nici branşamentul la reţeaua electrică deja existentă, nici plata
lunară a facturilor. Cât despre Iulian Angheluţă şi voluntarii de la Free
Mioriţa, aceştia nu aşteaptă nimic în schimb. Doar speră să aibă suficientă
energie pentru a face bine în continuare.