Românii și româna sunt de origine latină, așa
cum de mai mult de 200 de ani cercetează istoricii și lingviștii. Nu trebuie
uitate însă și contribuțiile altor populații și grupuri etnice la ceea ce este
națiunea română azi întrucât nicăieri în lume nu există națiuni pure. Mai mult
decât stabilirea originilor etnice ale românilor, cercetătorii au căutat să
știe cât de bine s-au păstrat ele în mintea românilor în decursul timpului. Ideile
și structurile sociale ale unui timp dat sunt și moștenite, și nou-apărute și
ele influențează ceea ce știm despre noi. Acum, tendințele sunt de a privi
națiunile critic și de a infirma multe cunoștințe care erau produse ale
vremurilor lor. Nu de puține ori, critica a mers radical către criticism, iar
un echilibru este obligatoriu.
Istoricul Ioan-Aurel Pop este președintele
Academiei Române, specializat în Evul Mediu și în identitățile etnice
medievale. Pop crede că o examinare critică actuală a ideii naționale folosește
în a înțelege mai bine ce sunt românii de azi.
Trebuie să ne studiem pe noi înșine și să vedem de ce
suntem români, ce am moștenit de la înaintași și ce am făcut bine și ce am
greșit. Totuși, trebuie să admitem că am făcut mai mult bine decât am greșit
pentru că dacă greșeam tot timpul astăzi eram praf și pulbere. Adică ne-am fi
topit în alții cum sunt de pildă hunii, gepizii, avarii, pecenegii, cumanii.
Unii mai sunt, dar s-au topit în alții, s-au risipit. Cu toată risipirea noastră,
pentru că am avut niște stătulețe nebăgate în seamă de nimeni, ne-am ridicat.
Ce sunt românii? Pop are un răspuns
bazat pe confirmările cercetărilor de până acum.
Dacă mă întreabă cineva ce sunt românii, eu îi răspund că
prin limbă, prin nume, prin forma de creștinare suntem occidentali. În schimb,
prin organizarea bisericească, limba slavonă ca limbă a cultului și a
cancelariilor, prin alfabetul chirilic, prin influența Răsăritului suntem sub
influență bizantino-slavă. Dar latinitatea ne definește, totuși, deoarece,
pentru mine, în această parte a Europei cea mai eclatantă dovadă a
naționalității e limba.
Valoarea centrală a ceea ce înseamnă
a fi român astăzi este limba, după evaluările cele mai generale. Valoarea
lingvistică dată națiunii române nu este singulară, cele mai multe națiuni din
lume se definesc astfel. Ioan-Aurel Pop a spus că în trecutul românilor,
străinii care au venit aici au menționat explicit conștiința latină a
locuitorilor.
Sursele
trebuie luate așa cum sunt și nu trebuie să ne deranjeze sursele: problema este
alta: să nu alegem sursele. Eu dacă vreau să am imaginea secolului 16 iau din
toate sursele și încerc să fac un puzzle. Nu voi reuși să umplu toate golurile,
le voi mai umple și cu ipoteze, pentru că așa face istoricul. Dar încerc să am
cât mai multe puncte pline, atât cât reușesc. Dacă Francesco della Valle
spună că a fost găzduit într-o seară de călugării de la mănăstirea Dealu, în
1536, și de la acei călugări de la mănăstirea din deal a aflat povestea descălecatului
dintâi de la Traian, împăratul Romei, n-am de ce să nu-i dau crezare. Dar să
spunem că nu-i dau crezare și atunci mă duc să văd ce mai zice și alt autor
care poate că nu zice chiar așa. Dar foarte mulți, în textele lor latine spun
chiar așa: se spune printre români că sau am auzit de la niște români că ei
sunt romani.
Latinitatea a fost ideea centrală a
nașterii statului român modern, însă Pop a ținut să spună că era o componentă
veche a conștiinței românești.
Învățații
boieri moldoveni ajunși la școlile iezuite din Polonia au aflat că noi suntem
de la Roma și s-au întors și au creat conștiința latinității. Intelectualii au
augmentat conștiința, au lucrat la acesta deoarece un oarecare țăran din vârful
muntelui nu știa despre origine sau că a existat un descălecat dintâi și unul
de-al doilea. Așa cum zice letopisețul cantacuzinesc despre conștiința
medievală: descălecatul de-al doilea e de la Negru-vodă și descălecatul dintâi
e de la Traian. Eu vorbesc de o anumită elită, dar mă îndoiesc că acei călugări
ortodocși de la mănăstirea Dealu din epoca Reformei ajunseseră să învețe la
școli înalte. Pe soldații italieni și pe Francesco della Valle i-au ospătat cu
mâncare bună și cu un vin extraordinar și ei au plecat cu o impresie grozavă. O
delegație suedeză, în secolul 17, vine pe aici și încearcă să vorbească
latinește cu nobilii unguri la Oradea și la Cluj. Nimic, ăia vorbeau numai
ungurește. Și cum trec muntele la Rucăr sunt uimiți că oamenii obișnuiți
vorbeau latină, chiar și țăranii. E adevărat că e o latină stricată, spuneau
ei. Pentru lactis spun lapte, pentru noctis spun noapte, dar s-au
înțeles cu ei. Când au cerut aqua li s-a dat apă.
Istoria de lungă durată poate
reconfirma un adevăr sau, dimpotrivă, îl poate infirma. Latinitatea românilor,
criticată în diverse perioade de timp, a rezistat însă și este periodic
reconfirmată.
