Ploieşteanca Ariadna Petri, care a trăit, studiat sau lucrat în România, Marea Britanie, Spania, Israel ori Palestina, cu un doctorat la Universitatea Complutense din Madrid, Spania, pe tema negocierilor de pace informale dintre palestinieni şi israelieni, în prezent, lector şi cercetătoare în ştiinţe sociale, în studii de pace şi conflict, la Universitatea Philipps din Marburg, Germania.
Laurent Couderc vine din Franța,
din Montpellier și a ajuns în România în 2003. Este lector la Facultatea de
Jurnalism din București și directorul publicației Regard din 2008. Este om de radio și este gazda unei emisiuni la
postul Radio France International România, Le
micro du soir.
Până în 2022 a ocupat funcția de președinte al Uniunii
Presei Francofone la București și a fost corespondent pentru câteva publicații
din Franța și Belgia, printre care L’Express și
agenția France Presse. A ajuns în România ca jurnalist cu o misiune culturală, a
înregistrat aici un reportaj pentru agenția de comunicare spaniolă Vegamedia. Avea
deja experiența realizării acestui tip de reportaje în Maroc, în Senegal, în
Australia și în Croația. Acest reportaj în România i-a schimbat viața, pentru
că, peste puțin timp, Laurent Couderc a decis să rămână aici. De ce a luat această
decizie?
Atunci locuiam la Madrid,
unde lucram la agenția Vegamedia. Trebuia să călătoresc destul de mult și, la
un moment dat, mi-au spus că trebuie să mă duc în România pentru un reportaj.
Era în 2003, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Atunci era în mod
special interesant să facem un reportaj aici și am venit deja cu ideea că voiam
să mă stabilesc undeva. Și când m-au trimis aici mi-a plăcut Bucureștiul, chiar
dacă nu m-am îndrăgostit de oraș la prima vedere, dar când am terminat
reportajul, m-am întors, am demisionat și timp de șase luni m-am gândit.
A fost
interesant cum România a rămas cu mine, dar într-un mod inconștient, cumva.
Și-mi amintesc foarte bine – sună un pic romantic, dar așa a fost- era în iunie
atunci, în iunie 2003, în Barcelona. Mă trezesc într-o dimineață și îmi vine
ideea, într-un mod atât de natural, de a reveni în România pentru a fi
corespondent pentru presa francofonă, locuind în București. Și a fost o decizie
evidentă atunci, decizie luată sigur 100% și după 20 de ani nu regret deloc.
Laurent Couderc a decis să devină
antreprenor, să facă jurnalism profesionist pe cont propriu, deși, prin
educația formală este, de fapt, specializat în istorie și în științe politice.
Cum vede transformarea României, țară pe care a văzut-o înainte de a accede la
Uniunea Europeană, moment care a fost un punct de turnură în istoria României
și acum, după atâția ani de experiență românească?
E o întrebare complicată.
Bucureștiul este un oraș care s-a schimbat și nu s-a schimbat și din cauza asta
îmi place, pentru că a rămas un pic haotic, dar are încă mulți copaci. Sunt
chestii de care, când trăim viața noastră cotidiană în București, nu ne dăm
seama, dar recent m-am întors la Madrid și acolo sunt foarte puțini copaci,
densitatea oamenilor este foarte mare, orașul e foarte dens.
E adevărat că eu
nu conduc în București, adică folosesc transportul public, autobuze, tramvaie
și metrou și asta funcționează foarte bine pentru mine. Îmi amintesc perfect,
în 2003-2004 l-am sunat la telefon pe Andrei Pleșu pentru un reportaj pentru L’Express și l-am întrebat despre societatea
civilă și îmi amintesc foarte bine de răspunsul lui: Societatea
civilă românească este într-o stare de moarte clinică. M-a șocat. Adică avea dreptate atunci în 2003-2004. Dar, ce pot să vă
spun acum este că în 20 de ani s-a trezit societatea civilă și am văzut asta acum
câțiva ani, când a fost în stradă împotriva guvernului de atunci. Și mai ales
sunt atât de multe ONG-uri și tineri care fac multe chestii pentru mediu.
Bine,
în continuare sunt probleme, evident, ca oriunde, dar acolo eu am văzut o mare,
mare transformare și mă bucur, e o transformare foarte pozitivă. Există și alte
lucruri care nu s-au schimbat din păcate, dar asta e.
Ce ar vrea Laurent Couderc să vadă
schimbat sau să treacă printr-un proces accelerat de schimbare?
Vrem în continuare ca lucrurile
să mergă mai repede, dar eu cred că, în viitor, cu un pic de răbdare, se vor
schimba într-un mod radical. Eu am prieteni români, care sunt mai tineri, care
ar putea să locuiască oriunde în Uniunea Europeană sau oriunde în lume, pentru
că sunt specialiști, au studii, dar au decis să rămână în București. Și văd că
sunt foarte riguroși, profesioniști. Evident, este o țară de imigrare în
continuare, dar pe de altă parte, eu îmi amintesc foarte bine că în 2003 orice
tânăr de la 18 ani până la 35 de ani aprecia orice oportunitate de a pleca, pe
când acum nu este cazul. Am vecini care stau aici și în general eu văd că țara,
din punctul meu de vedere, încă are nevoie de un pic de răbdare.
Societatea
civilă s-a schimbat și atunci scena politică se va schimba și ea, dar avem
nevoie de un pic de răbdare. E o chestie generațională. Mereu mi-am dorit să le
transmit românilor- și mulțumesc pentru invitație: am senzația că foarte des se
gândesc că românii nu au noroc, pentru că au o clasă politică care nu face
lucrurile cum ar trebui. Dar o clasă politică este și o emanație a poporului și
sunt convins că, dacă fiecare dintre noi – și spun noi, pentru că mă simt un
pic român acum – în viața noastră cotidiană, când mergem la farmacie, când luăm
troleul, dacă ne comportăm bine- și este cazul, îmi place foarte mult viața mea
cotidiană cu românii – așadar, dacă fiecare dintre noi va face lucrurile cum
trebuie, evident că se va vedea acest lucru și în clasa politică, pentru că
clasa politică nu vine de pe o altă planetă, vine din societatea civilă.
Eu
cred că putem accelera acest proces către un stat poate mai rațional, dacă și
noi ne gândim cum trăim viața noastră cotidiană.
Benjamin Demay vine din Franţa şi a
ales Bucureştiul nu doar pentru studiile de master, ci şi pentru o carieră în
domeniul universitar. S-a îndrăgostit de România, iar în ultimii şapte ani a
studiat şi a profesat în Capitală, pentru şi printre studenţii români. Benjamin
Demay: Am 31 de ani si locuiesc la Bucureşti de şapte ani.
Lucrez la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti, unde sunt lector
de limba franceză. Ceea ce înseamnă, în acelaşi timp, profesor şi bibliotecar,
dar şi animator cultural. Acest post este susţinut de Institutul Francez din
Bucureşti, dar şi de Agenţia Universitară a Francofoniei. Scopul este acela de
a susţine filierele francofone universităţii la care lucrez. Am studiat
Literele în Franţa, dar programul de master l-am urmat aici, la Bucureşti. Am
avut un prim contact cu România în 2009, aproape întâmplător, în Franţa, la
Bordeaux, unde am întâlnit mulţi studenţi români cu burse Erasmus. În acelaşi
an, vara, am vizitat şi eu România, cu rucsacul în spate. M-am îndrăgostit cu
adevărat de această ţară şi am decis să revin aici, tot cu o bursă Erasmus, în
al treilea an de Licenţă. La sfârşitul acestei perioade, am decis să rămân în
România.
L-am întrebat pe Benjamin cum a
resimţit un prim contact cu România, cum s-a acomodat printre români şi cum a
decurs procesul de adaptare la o cultură nouă, deşi nu foarte diferită de a lui:: A fost o adevărată aventură! La fel ca Franţa, şi România
aparţine unei culturi iudeo-creştine, aşadar avem multe lucruri în comun. Ceea
ce poate să te destabilizeze, la un prim contact, sunt însă micile diferenţe
din viaţa de zi cu zi. De exemplu, românii sunt foarte direcţi, iar la început
aveam impresia că oamenii se poartă prea familiar cu mine. În Franţa, este mai
multă politeţe, există mai multă distanţă între oameni. Aşadar, avantaje şi
dezavantaje. Este foarte uşor să te întâlneşti cu cineva, dar uneori ai şi
impresia că eşti abordat prea direct, asta m-a surprins puţin. Detaliile
acestea de zi cu zi mi-au lăsat senzaţia că aveam nevoie de adaptare, la
început. Acum, însă, mă simt ca peştele prin apă.
Cum arată o zi din viaţa lui Benjamin? : Mă trezesc la ora 6
dimineaţa, conduc cam o oră prin traficul din Bucureşti până la Universitatea
Tehnică de Construcţii, din cartierul Tei. Acolo îmi petrec ziua la cursuri,
alături de studenţii mei, dar şi la bibliotecă, apoi avem şi activităţi
culturale, cum ar fi teatrul de improvizaţie, dar şi un atelier radio pentru
amatori. Pregătesc ieşiri la film sau la teatru, dar şi cursurile pentru
studenţi. Particip şi la întâlniri punctuale la Institutul Francez sau la
Agenţia Universitară a Francofoniei.
Bucureştiul îl surprinde pe Benjamin
Demay în fiecare zi. Oraşul ascunde şi câteva locuri care îl fascinează, iar
grădinile construite în secolul al 19-lea sunt preferatele lui: Ceea ce îmi place cel mai mult la Bucureşti
este contrastul. Este un oraş al contrastelor. Lucrurile magnifice se alătură
aici lucrurilor foarte urâte, aşadar ambianţa din acest oraş este una specială.
Îmi place foarte mult să descopăr bisericile mici, ascunse în spatele
blocurilor comuniste. Unul dintre locurile mele preferate este Parcul Icoanei.
Toată acea zonă rezidenţială, cu imobile şi case mici, este magnifică. Timpul
liber mi-l petrec însă, cel mai adesea, la mine acasă, cu o carte bună. Dacă nu
rămân înăuntru, îmi place foarte mult să mă plimb prin Bucureşti şi să descopăr
locuri noi, cafenele noi în care pot să-mi invit prietenii sau să citesc o
carte.
Pe final, l-am rugat pe Benjamin să ne
spună câteva cuvinte despre calităţile, dar şi despre defectele pe care le au
românii, aşa cum le-a perceput el în cei şapte ani petrecuţi la Bucureşti:
Românii au multe calităţi. Sunt oameni călduroşi, primitori. Ceea ce m-a
marcat, încă din momentul în care am ajuns prima oară în România, a fost faptul
că oamenii pot fi extrem de amabili şi de primitori cu străinii. De asemenea,
sunt foarte deschişi comparativ cu francezii, care sunt ceva mai închişi în ei
înşişi. Este foarte uşor să iei contact cu oameni noi şi să-ţi faci prieteni
printre români. Mai cred şi că românii sunt muncitori, în timp ce francezii se
plâng mult de volumul de lucru. Asta m-a impresionat foarte mult. Şi sunt
foarte veseli, ştiu să se bucure de viaţă, de fiecare moment şi de ceea ce au.
Cât despre defecte, aş vrea să fac referire la un defect al societăţii
româneşti. Este vorba despre ceva ce mă deranjează mult, şi anume curăţenia
precară. Oamenii îşi aruncă gunoaiele pe străzi, atât la oraşe cât şi în mediul
rural. Spaţiul public este respectat prea puţin, de parcă oamenii nu ar fi
conştienţi de ceea ce înseamnă spaţiul public. Mă mai deranjează şi faptul că
anumiţi angajatori nu îi primesc cum se cuvine pe noii angajaţi, iar lucrurile
sunt destul de complicate, mai ales atunci când eşti străin.