La fiecare 4 ani,
cei mai buni sportivi ai lumii se întâlnesc la Jocurile Olimpice. Competiţia
îşi trage numele de la vechea aşezare greacă Olympia, din peninsula Peloponez,
care a găzduit, timp de secole, în antichitate, întrecerile atletice ale lumii
elene. Ca şi competiţiile antice, Jocurile Olimpice moderne au creat zei şi
eroi, zeiţe şi eroine. Vom vorbi, până la Jocurile Olimpice de la Paris, care
vor începe în 26 iulie, despre legende ale olimpismului românesc, într-o
rubrică lunară cu interviuri de colecţie difuzate, de-a lungul anilor, la Radio
România Internaţional.
Ne amintim astăzi
de Iolanda Balaş-Söter, cea mai mare atletă a României. A fost singura româncă
între sportivele nominalizate de Federatia Internatională de Atletism, în
1999, pentru titlul de Atleta secolului
XX. A fost dublă campioană olimpică la săritura în înălţime. A realizat 5
recorduri olimpice şi 14 recorduri mondiale. Timp de 11 ani a fost neînvinsă. A
început atletismul la 13 ani, la Clubul Electrica din Timişoara. In mai puţin
de un an de la debut, bate recordul naţional de junioare. La 19 ani realizează
prima sa mare performanţă ca senioare – locul secund la Campionatul European de
la Berna. Să o ascultăm pe Iolanda Balaş-Söter într-o emisiune realizată în
luna aprilie a anului 2000.
Întotdeauna m-am comparat cu cele mai bune
atlete din lume. La vremea respectivă au fost englezoaicele Sheila Lerwill și Thelma
Hopkins, cu recorduri europene, mondiale și, sigur, mi-am pus întrebarea: dacă
ele pot, de ce să nu pot și eu? Și atunci, sigur, calea a fost mult ușurată cu
ambiția mea și dorința de a face ceva în mod serios și asta am reușit și
întotdeauna m-am gândit că dacă am fost trimisă să concurez pentru România și
să reprezint România, trebuie neapărat să obțin și un succes, că doar pentru
asta am venit. Şi primul meu succes a fost la Berna, în 1954. Locul doi,
nesperat, dar eu nu m-am mulțumit cu locul doi. Am spus: nu se poate! Trebuie
să mergem mai sus, trebuie să sărim mai mult. Spun la plural fiindcă Ioan Söter,
soțul meu, a fost și el prezent la Berna, atunci în calitate de atlet. Peste 4
ani, în 1958, la Stockholm, am cucerit medalia de aur. Era primul meu succes,
prima medalie de aur la o competiție europeană.
Până la
Europenele de la Stockholm, Iolanda Balaş a realizat, la 14 iulie 1956, la
București, primul său record mondial, cu o săritură de 1,75 m.
Exact, exact… Rezultat care mi-a dat pur
și simplu multe și mari speranțe pentru Jocurile Olimpice din 1956 și toată
lumea s-a gândit: gata, Iolanda cucerește medalia de aur.
Din păcate, la Melbourne
nu a ieșit așa cum am dorit. Asta și din cauză că soțul meu, având un frate în
Australia, n-a mai putut face deplasarea, el fiind de acuma antrenorul meu. Și
ne-am dus și am stat în Australia trei săptămâni fără antrenor, fără niciun
sprijin moral și tehnic și, din favorită, am ieșit de-abia pe locul cinci.
Vă
dați seama ce lovitură a fost pentru mine, mai ales că autoritățile sportive al
vremii m-au făcut și trădătoare de patrie spunând că am vândut medalia americancei
Mildred McDaniel. A fost cea mai grea lovitură din toată cariera mea sportivă
această înfrângere de la Jocurile Olimpice de la Melbourne. Eu m-am gândit că o
să mă întorc cu aurul și, patru ani de zile după Melbourne, în 1956, în caietul
meu de antrenament am notat: Revanșa, revanșa… și cu un un bănuț am desenat
cele cinci cercuri olimpice și am spus în fiecare zi că trebuie să mă revanșez
pentru insuccesul de la Melbourne, lucru care s-a realizat pe urmă, la Roma, în
1960.
La Jocurile
Olimpice din Cetatea Eternă, Iolanda Balaş era din nou favorită…
La Roma a fost ceva extraordinar, în sensul că era
cât pe ce sa plec tot singură, soțul meu încă neavând viză de ieșire din țară
din cauză, cum am spus, că fratele lui era în Australia. Și unii dintre conducătorii
vremii erau convinși că noi vom rămâne în Occident.
În fine, după mari peripeții
am ajuns și la Comitetul Central [al PMR], inclusiv la Gheorghiu-Dej [secretar
general al PMR] și am spus dacă nu vine Söter, antrenorul meu, să mă însoțească
la Roma, eu nu mai reprezint România. Asta a fost dorința mea ca să am succes
acolo, să nu pățesc cum am pățit la Meobourne.
Şi, în fine, pentru prima oară
după 4 ani de zile, Söter a primit pașaportul și a putut să plece la Roma. M-a
însoţit, am câștigat medalia de aur, cu un nou record olimpic, 1,85 m, rezultat
excepțional pentru vremea respectivă. Dimineață am avut calificări, după-masă
finală, pe o ploaie mocănească. Dar, ce mai?… Am câștigat medalia de aur. A
fost o satisfacție fantastică, vă dați seama.
A urmat succesul
olimpic din 1964.
La Tokyo am dorit să dovedesc în continuare,
și am reușit, că n-a fost un accident victoria de la Roma și efectiv am repetat
aceea performanță, respectiv medalia de aur cu un nou record olimpic, un metru
şi 90 de centimetri.
Iolanda Balaş- Söter
a intrat în cartea recordurilor datorită unui număr de 140 de victorii
consecutive.
Ultima mea înfrângere a fost cea de la
Melbourne, în 1956. Până în 1967 nu am fost învinsă. Până la abandonarea
activității sportive.
Din 1991 până în 2005, Iolanda Balaş-Sőter a ocupat
funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Atletism. Ne-a părăsit în ziua de 11 martie 2016, la vârsta de 79 de ani.
