Radio România Internațional

Tag: legionari

  • Radio România în cursul istoriei: Asasinarea lui Armand Călinescu

    Radio România în cursul istoriei: Asasinarea lui Armand Călinescu

    Pe 21 septembrie 1939, la București, în apropierea
    podului Eroilor, un comandou legionar format din opt membri bloca mașina
    prim-ministrului Armand Călinescu. Apoi, atacatorii îl împușcau pe agentul său
    de pază și pe el însuși cu 21 de gloanțe, dintre care trei în cap. Acțiunea a
    fost una de răzbunare revendicată de Garda de Fier, după ce Călinescu fusese
    făcut responsabil de moartea liderului ei Corneliu Zelea Codreanu în noiembrie
    1938. După asasinat, comandoul a ajuns la sediul Societății Române de
    Radiodifuziune, care se afla nu departe de locul în care avusese loc crima.
    Odată ajuns la Radio, legionarii au forțat intrarea și au intenționat să anunțe
    decesul premierului.


    În arhiva Radio România se află un
    document sonor valoros, un interviu cu Vasile Ionescu, unul dintre șefii Radiodifuziunii
    Române între 1935 și 1945, martor ocular la sosirea legionarilor la postul de
    radio. Realizat în 1974, interviul reface povestea asasinilor lui Călinescu în
    clădirea Radioului. La ora
    14,30 din 21 septembrie 1939, în calitatea mea de atunci de subdirector general
    adjunct al Societăţii, mă găseam în incinta Societăţii în biroul meu de lucru
    situat la etajul 1 al clădirii, din faţa porţii din dreapta. Rezolvam lucrări
    curente, ca întotdeauna aveam aparatul de radio deschis pentru urmărirea
    desfăşurării programului de emisiune radiofonică. Se terminase radiojurnalul şi
    orchestra de radio, sub bagheta virtuosului violonist şi dirijor Constantin
    Bobescu, executa selecţiuni din operete.



    Descinderea legionarilor a fost una
    în forță, menită să intimideze, însă personalul nu s-a piedut cu firea. Dintr-odată, atenţia imi este
    atrasă de două focuri de armă ce veneau dinspre poartă, dinspre intrarea
    Societăţii. Mă reped la fereastra care era deschisă şi adresându-mă celor care
    se găseau acolo, am cerut lămuriri. Mi s-a răspuns scurt: Atacă legionarii!
    Orchestra încă îşi continua programul şi în timp ce mă îndreptam spre uşă aud
    în emisiune un zgomot suspect. Apoi, în tăcerea ce se făcuse prin încetarea
    orchestrei, o voce străină, cavernoasă, strigă: Primul ministru Armand
    Călinescu a fost… Nu a mai avut timp să-şi termine fraza pentru că, apăsând butonul
    de siguranţă, am produs scurtcircuitul care a scos microfonul din funcţiune şi
    totodată am pus în mişcare sirena de alarmă. Această instalaţie o aveam făcută
    ca o măsură de prevedere în astfel de imprejurări.


    Cel
    de-al doilea război mondial tocmai începuse și societatea românească se
    pregătea. În acest sens, instituțiile publice se militarizau iar directorul Radiodifuziunii
    devenea și comandat militar. Tulburat de cele petrecute şi, voind să preîntâmpin alte evenimente, am
    coborât în fugă etajul şi ajungând în holul studiourilor am strigat: Gardă,
    ascultă comanda la mine! După care am dispus punerea ei în dispozitiv de
    apărare. Apoi am început să urc scările, pentru a intra în studioul în care se
    făcea transmisia şi unde se găseau legionarii. Aveam în mână ochelarii, aşa cum
    plecasem din birou. Eram urmat de un gradat din gardă, de şoferul Coşciug
    Theodor care luase la repezeală o armă din rastel şi de cameristul Crâşmaru
    Vasile, care era şi el înarmat.


    Astfel,
    Ionescu și colegii săi au fost primii care au intervenit pentru imobilizarea
    legionarilor. N-am apucat să
    ajung la ultima treaptă a scării pentru că în acel moment, deschizându-se larg
    uşile studioului, îmi apar în faţă legionarii asasini ai primului ministru
    Armand Călinescu, complet răvăşiţi ca înfăţişare, dezorientaţi şi buimaci.
    Stăpân totuşi pe mine, am strigat cu voce puternică: Mâinile sus că trag! Iar
    din spatele meu însoţitorii au şi întins armele spre ucigaşi. Nici n-am avut
    timp să repet somaţia pentru că legionarul Miti Dumitrescu, care era în faţă şi
    părea să fie şeful, a aruncat pistolul jos în faţa mea şi după el i-au urmat
    exemplul şi ceilalţi șapte, ridicând mâinile sus.


    Odată
    anihilată echipa de intruși, Ionescu și însoțitorii săi au securizat
    perimetrul. I-am făcut
    inofensivi cu ajutorul gărzii Societăţii şi am anunţat telefonic Prefectura
    Poliţiei Capitalei asupra celor întâmplate la sediul Societăţii. Imediat m-am
    dus în studioul respectiv unde am găsit orchestra îngrozită, iar dirijorul
    Constantin Bobescu, încremenit cu bagheta în mână, n-a putut articula un
    cuvânt. Pianista, doamna Voicu, îmi atrage atenţia că ucigaşii puseseră ceva în
    firida care se găsea după una din uşile studioului, nişă care servea drept
    fişier pentru dispoziţiuni şi anunţuri pentru membrii orchestrei. Dând la o
    parte uşa, nu mică mi-a fost surpriza când am dat cu ochii de o bombă în
    greutate de un kilogram, încărcată cu ecrazită tip militar. Boma era amorsată
    cu un fitil Bickford de 30-40 cm care ardea. Prima grijă şi primul gest a fost
    să fac inofensivă această bombă şi am demorsat-o strângând fitilul, pe care
    l-am călcat în picioare strivindu-l.


    Urmările
    au fost extrem de dure pentru legionari. Asasinii lui Călinescu a fost
    executați imediat, iar istoria României a mai consemnat încă un episod sângeros
    al distrugerii democrației.


  • 80 de ani de la rebeliunea legionară

    80 de ani de la rebeliunea legionară

    Acum 80 de ani, pe 21-23
    ianuarie 1941, pe străzile Bucureștiului armata română și formațiuni
    paramilitare ale Gărzii de Fier, partidul fascist din România, se angajau in
    lupte de stradă pentru putere. Generalul Ion Antonescu, susţinut de Hitler, îi
    înlătura pe legionari de la guvernare după ce în septembrie 1940, în urmă cu 4
    luni și jumătate, forma guvernul împreună cu oamenii Gărzii. Guvernarea
    legionaro-antonesciană a însemnat menținerea legislației anterioare, cea din
    1938, în care evreii își pierdeau cetățenia română iar în economie se continua
    procesul de românizare. Acesta însemna confiscarea afacerilor deținute de evrei
    și darea lor unor antreprenori români.

    Dar între Antonescu și legionari au
    apărut tensiuni la începutul lunii decembrie 1940 care aveau să răbufnească în
    ianuarie 1941. Legionarii declanșau nesupunerea armată față de Antonescu după
    ce ministrul de interne legionar Constantin Petrovicescu era destituit din
    funcție. Rebeliunea a însemnat atacarea de către legionari a principalelor
    instituții ale statului, a militarilor și jandarmilor, devastarea sinagogilor
    și uciderea a 120 de evrei. Pentru câteva zile, pe străzile Bucureștiului și a
    câtorva orașe din țară au domnit haosul și violența.


    Istoricul
    Eliza Campus, intervievată în 1999 de Centrul de Istorie Orală din
    Radiodifuziunea Română, își amintea cum a trăit acele zile. Evreică, Eliza
    Campus a avut norocul de a întâlni oameni care nu fuseseră fanatizați de ideile
    legionare.

    În timpul rebeliunii eu locuiam pe strada azi numită Bela Breiner şi
    acolo proprietarul era un legionar, unul Niculescu. Dar el avea o simpatie
    pentru mine. Era o casă în fund şi în faţă un apartament. Eu am vorbit cu el:
    Domnule, am auzit că vor fi controale. Dvs. ce gânduri aveţi? Și el zice: Eu
    am să spun că e aici o casă în care nu există decât creştini. Şi gata. Într-adevăr,
    omul a fost la locul lui. Însă legionarii au făcut atunci lucruri îngrozitoare
    cu elevii, cu părinţii elevilor mei. Și când s-a terminat rebeliunea, lumea tot
    a trăit în spaimă, în continuare. Lumea mergea normal pe stradă, nu pot să spun
    că era ceva special. Însă în case lumea nu ştia cum să se mai apere, cum să se
    mai închidă. Pe stradă se mergea normal, că doar am mers şi eu, am mers zilnic.
    Dar legionarii intrau direct în case și luau oamenii de acolo ca ostateci sau
    îi omorau direct.


    Constantin
    Matei a lucrat la Radiodifuziunea Română ca tehnician
    fiind șef al celulei de legionari din Radio. În septembrie 1940, a aderat la
    Mișcarea Legionară. Intervievat în
    1994, el și-a amintit de momentele rebeliunii.

    Am fost la studio, de serviciu. A vorbit şi armata, au fost
    comunicatele care s-au dat la Preşedinţia Conisliului de Miniștri, au vorbit şi
    ăştia dat de la secretariatul Mişcării Legionare. Am fost chemat la
    Preşedinţie, la directorul general Mînzatu, din partea crainicilor a venit Dan
    Andronescu, eu din partea serviciului tehnic.

    Era 12.00 noaptea, Antonescu era
    în pijama în faţa biroului, tot aşa şi adjunctul lui Mihai Antonescu, rezemat
    de bibliotecă, şi a întrebat: Cine v-a dat ordin să daţi comunicatele la
    radio? Chiar lui Mînzatu i s-a adresat, care i-a răspuns: Dv aţi dat ordin că
    tot ce vine din partea Preşedinţiei şi Mişcării Legionare să dăm direct la
    crainici. Și atunci, Antonescu a spus: Vrea Horia Sima să-mi demonstreze cu
    muncitorii de la Malaxa că e ţara cu el? Vă arăt mâine că intelectualii şi
    armata ţării vor fi cu generalul Antonescu şi vedeţi-vă de treabă! Nu mai daţi
    communicate, nu faceţi agitaţie! Nu mai daţi la radio altfel decât primiţi de
    la noi, de la Preşedinţie!


    Generalul de
    jandarmi Mihail Baron, în 1995, își aducea aminte cum s-a desfășurat acțiunea legionarilor
    din ianuarie 1941 și cum a aplicat ordinele primite.

    În 21 dimineaţa au declanşat atacul împotriva organelor
    locale şi centrale în toată ţara. Profitând de surprindere, au ocupat
    Ministerul de Justiţie, Monitorul Oficial şi de asemenea au atacat celelalte
    centre ca Banca Naţională, CEC-ul, Poşta Centrală. Numai la Radio n-au reuşit.
    Au reuşit să captureze postul de radio Bod, dar n-au reuşit în Bucureşti,
    fiindcă era o gardă de jandarmi, care a reacţionat ferm. Şi atunci, ca să poată
    comunica totuşi cu ţara, au tăiat cablul subteran şi au legat cu un post mobil,
    prin care făceau un tur al Capitalei şi răspândeau poveşti, că guvernul a căzut
    şi că este biruinţa legionară.     În acelaşi sens au răspândit şi afişe. Afişe de
    culoare galbenă sau roşie, unele în care erau atacaţi masonii, altele în care
    erau atacaţi comuniştii, ca să creeze o atmosferă tot de încordare.

    În ziua de
    21, toate străzile erau pline de legionari. Vociferau și scandau Biruinţă
    legionară! Au baricadat străzile cu camioane, cu tramvaie, cu autobuze, cu
    cisterne, cu benzină, gata să le dea foc la nevoie. În ziua de 22, către orele
    14,00, Mareşalul Antonescu, văzând că atâtea cruzimi au fost făcute, sute de
    oameni au fost răniţi, a dat ordin armatei să intre în acţiune, să lichideze
    rezistenţa şi să-i aresteze pe rebeli.


    După
    rebeliune, circa 8.000 de legionari au fost prinşi, judecaţi şi condamnaţi la
    diferite pedepse, iar circa 700 s-au refugiat în Germania, în frunte cu liderul
    Horia Sima. În urma lor, Ion Antonescu rămânea singurul stăpîn al scenei
    politice româneşti.

  • קורבנות הפוגרום הלגיונרי נגד יהודי בבוקרשט, הונצחו

    קורבנות הפוגרום הלגיונרי נגד יהודי בבוקרשט, הונצחו

    הפדרציה של הקהילות היהודיות ברומניה (FCER) ארגנה אירוע מקוון להנצחת קורבנות הפוגרום הלגיונרי האנטישמי בבוקרשט (21-23 בינואר 1941). נשיא ה- FCER, סילביו וקסלר, הדגיש כי לפני 80 שנה החל טבח ברחובות בוקרשט – רגע שניתן לאפיין כרגע של שנאה אבסורדית, שנאה חסרת משמעות, המבוססת רק על מוטיבציה הקשורה למוצא אתני ושום דבר אחר .



    אנטישמיות, שנאת זרים וגזענות הן סכנות אקטואליות, סכנות שאם לא נתמודד איתן בצורה תקיפה, החברה שלנו וכולנו נסבול. אמרה נשיאת הסנאט, אנקה דרגו. נשיא לשכת הצירים לודוביק אורבן אמר כי פוגרום 1941 הוא התפרצות של כעס ואכזריות חסרי תקדים בהיסטוריה של רומניה.



    סגן ראש הממשלה דן ברנה דיבר על תקרית שקשורה לדמות שהוא כיבד מאוד בילדותו, אך עליה בדיוק נודע לו, מתוך כמה הערות, שהוא אנטישמי.



    סגן ראש הממשלה קלמן הונור הדגיש כי פוגרום בוקרשט מייצג נקודה שחורה בהיסטוריה. הוא אמר שכוחות דמוקרטיים חייבים לומר שיש קו אדום שלא ניתן לחצות אותו. בהקשר למגפת ה- COVID-19 אנו עדים לעלייה באנטישמיות ובהכחשה, במיוחד בסביבה המקוונת.



    איננו יכולים לחזות באופן פסיבי בתופעה זו. יש לנו חובה כלפי קורבנות השואה, כלפי ההיסטוריה שלנו וכלפי העתיד שלנו, אמר שר החוץ בוגדן אורשקו.



    נשיא ה- PSD, מרסל ציולאקו, טען כי זו חובה קדושה לכבד את זכרם של אלה שעברו את הזוועות הללו. מנהיג קבוצת המיעוטים הלאומיים בלשכת הצירים, Varujan Pambuccian, הצהיר כי פוגרום בוקרשט הוא חלק מהשואה ועלינו להבין זאת ולקבל זאת כחלק מההיסטוריה שלנו.

  • Radiodifuziunea Română şi fascismul

    Radiodifuziunea Română şi fascismul

    Ca instituţie de presă şi ca progres al tehonologiei, radioul era o noutate absolută în domeniul mass-media în perioada interbelică. Radioul a fost în centrul evenimentelor celor mai importante începând cu anii 1930 şi are o istorie care îl califică drept sursă foarte importantă în studierea istoriei contemporane.



    La sfârşitul anilor 1930, regimurile fasciste şi cele autoritare de dreapta erau instalate în întreaga Europă. Ele foloseau radioul ca mijloc de propagandă, de legitimare şi de consolidare a lor. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în România cu instituţia Radiodifuziunii, înfiinţată în 1928. Politizarea a fost unul dintre cele mai mari obstacole pe care Radioul a trebuit să le depăşească, instaurarea regimurilor toalitare de dreapta şi de stânga fiind de natură să afecteze obiectivitatea şi echidistanţa.



    Mărturiile culese de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română în anii 1990 şi 2000 au confirmat dificultatea de a ţine un echilibru între presiunea regimului politic şi conştiinţa profesională. Marile evenimente şi-au găsit însă locul în programele de ştiri, aşa cum a fost, de pildă, asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier, în 1938. Profesorul Olimpiu Borzea îşi amintea în 2001 cum a aflat despre acel episod de la Radio.


    “În ajunul Sfântului Andrei, pe 29 noiembrie, în fiecare an se comemora apostolul Andrei. În sala mare de la Academia Teologică, în aulă, într-o parte era un pian, şi acolo se aduna crema intelectualităţii sibiene. Veneam de la şcoala nouă, şcoală ultra-modernă, pusă la punct, eram în al doilea an acolo. Am ajuns în Piaţa brânzei, plină de ciobani. Şi auzim la megafon “Atenţiune, atenţiune!”, un anunţ de la postul de radio, că erau megafoane pe străzi: o echipă de legionari în frunte cu Corneliu Codreanu, a vrut să fugă de sub escortă şi au fost împuşcaţi!” Ne-am oprit toţi. “Cum?!” A înlemnit piaţa, pur şi simplu!”



    Vasile Blănaru s-a angajat la Radio în 1938 la redacţia teatru, după care a ocupat funcţii de conducere. În 1999, el povestea despre cum se făcea simţită prezenţa fascismului în instituţie.


    “În Radio, legionarii erau o secţie. Făceau parte din Organizaţia Răspândiţi, adică erau cei din Radiodifuziune, din viitorul minister Culturii, erau tipografii şi era şi o unitate de la Straja Ţării. Erau vreo 5-6 secţii şi toate acestea aveau sediul la Radiodifuziune, pe strada Esculap, aproape de Radio, aproape de Berthelot. Şi eu am condus acest serviciu, această direcţie până după rebeliune. Eu, în calitatea care o aveam, şi ca reprezentant politic, luam parte la şedinţele consiliului de administraţie al cărui preşedinte era Nichifor Crainic. A apărut un decret în care evreii erau scoşi din funcţiile de stat. Eu eram şi şeful salarizării, şi am venit cu o propunere: dacă concediem sau dăm aviz de plecare din Radio, trebuie să dăm salariu pe cel puţin 6 luni. A fost un evreu acolo la programele Radiodifuziunii, care a fost singurul care a fost dat afară şi căruia i s-a dat salariul pe 6 luni de zile.”



    Un alt eveniment important a fost asasinarea primului ministru Armand Călinescu, pe 21 septembrie 1939, de către o echipă de legionari. După comiterea crimei, atacatorii au anunţat de la microfonul postului de radio fapta. Vasile Blănaru a fost acolo când legionarii au pătruns în emisie.


    “Eram în Radio, chiar m-am nimerit în ziua aceea în Radio. Erau Miti Dumitrescu, cu Traian Popescu şi cu Moldovanu, 6 dintre cei care l-au executat la Cotroceni pe Armand Călinescu. Şi au venit, au urcat sus, în sala de emisie, unde cânta orchestra. Erau înarmaţi, aveau arme, pistoale şi grenade. Erau foarte bine înarmaţi! Orchestra s-a ridicat, s-a speriat grupul din orchestră, şi atunci unul din ei, Traian Popescu, a anunţat la Radio că o echipă de legionari l-a executat pe duşmanul poporului, în sfârşit, toată povestea. După uşă, în studio, au aşezat toate armele, grenadele, pistoalele şi s-au dus jos la comisariatul poliţienesc al Societarii de Radio şi s-au predat. Eu i-am văzut când s-au dus şi s-au predat.”



    Radiodifuziunea Română a fost un loc fierbinte şi în timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, când generalul Ion Antonescu, beneficiind de sprijinul armatei şi de cel al Germaniei naziste, a înlăturat Garda de Fier de la putere. Inginerul Gheorghe Crisbăşanu a lucrat la emiţătorul de la Bod din 1934. În 1997, el îşi amintea evenimentele:


    “Eu am venit cu maşina de la Bucureşti şi la poartă nu mi-au dat voie să intru în curte, la staţii, pentru a nu aduce armament să-l dau legionarilor. Şi atunci, colonelul, cu care eu eram acolo, i-a spus santinelei din post să-l cheme pe comandantul gărzii formată de legionari pentru a discuta cu el. Ăla a venit, s-a prezentat şi colonelul i-a cerut să predea tot armamentul şi să se ducă de unde a venit fiecare, că nu se va întâmpla nimic. Ăla s-a dus şi a venit cu toată garda, şi-au desfăcut centurile cu pistoale, le-au pus grămadă, şi din cei care se prezentaseră au fost luat toţi. Adică erau vreo 12 inşi, i-au dus şi i-au vârât într-o dubă şi i-au dus direct la puşcărie, în Braşov. Şi după aia mi-au dat mie drumul de-am intrat în curte, după ce mi-au făcut un control pentru a verifica dacă nu am armament, aşa cum se credea.”



    Radiodifuziunea română redevenea liberă după 23 august 1944. Din păcate, pentru puţin timp, deoarece istoria a vrut altfel. Celălalt totalitarism, comunismul, o va supune pentru câteva zeci de ani.

  • Ţara Românească şi Polonia în secolul al 14-lea. Rebeliunea legionară

    Ţara Românească şi Polonia în secolul al 14-lea. Rebeliunea legionară


    Cronicile celei de-a doua jumătăţi a secolului al 14-a înregistrau în Europa de sud-est prezenţa viitorului Imperiu otoman, cea mai importantă putere în regiune între 1500 şi 1900. Naţiunile creştine balcanice au încercat din răsputeri să se împotrivească tăvălugului otoman, dar nu au reuşit decât pentru o perioadă scurtă de timp. În ultimul sfert al secolului al 14-lea, principele Valahiei, Mircea cel Bătrân (1386-1418) a căutat aliaţi în lupta împotriva turcilor care ajunseseră la Dunăre, frontiera statului său. Cum relaţiile cu Ungaria condusă de Sigismund de Luxemburg (1387-1437), cea mai apropiată putere care putea fi de ajutor românilor, nu erau prea bune, Mircea a încercat să stabilească o legătură cu Polonia condusă de regele Władysław II Jagiełło (Vladislav al II-lea Jagellonul, 1386-1434).




    După înfrângerea armatei sârbe la Kossovopolje din 1389, poziţia lui Mircea era şi mai vulnerabilă. Prin intermedierea principelui Moldovei Petru Muşat (1375-1391), vasal al regelui polon, Mircea încheie pe 10 decembrie 1389 o înţelegere prin care cei doi se angajau să se ajute reciproc atât împotriva regelui Ungariei, cât şi a altor duşmani. Principele valah era reprezentat de fraţii Manea şi Roman Herescu, asistaţi de vornicul Drăgoi, trimisul principelui moldovean. Ratificarea înţelegerii are loc pe 20 ianuarie 1390 la Lublin. Însă termenii ei sunt vag precizaţi, iar puţinele documente existente, cum ar fi scrisoarea lui Mircea către Vladislav prin care acesta parafa acordul bilateral — scrisoarea regelui polon prin care acesta ratifica la rândul lui înţelegerea nu s-a păstrat –, nu oferă prea multe detalii. Se ştie totuşi că tratatul de la Lublin din 20 ianuarie 1390 a fost urmat, la scurtă vreme, de o înţelegere în trei la care s-a alăturat şi regele Ungariei. Conform acestui nou acord de pe 17 martie 1390, cei doi regi şi principele român se angajau să se sprijine în lupta împotriva duşmanului comun. Mircea era avantajat de intrarea în alianţă a suveranului maghiar deoarece poziţia Ungariei făcea ca implicarea acesteia în organizarea de campanii antiotomane să fie mai probabilă decât implicarea Poloniei. Deşi relaţiile cu Ungaria erau bune — Mircea se recunoscuse vasal al regelui Sigismund în 1395 –, principele Munteniei reînnoieşte alianţa cu regele Poloniei în 1404, 1410 şi 1411 pentru a se pune la adăpost de expansiunea maghiară. Alianţa dintre regele polon şi principele român a funcţionat în timpul bătăliei de la Grunwald din 15 iulie 1410. Un contingent muntean, cât şi unul moldovean, au contribuit la victoria armatelor polono-lituaniene asupra calaverilor teutoni.




    Între 21 şi 23 ianuarie 1941, Bucureştiul a fost teatrul de război pentru putere între generalul Ion Antonescu şi Garda de Fier. Evenimentele sunt cunoscute în istoriografia română sub numele de ”rebeliunea legionară”. Regimul legionaro-antonescian se instalase pe 6 septembrie 1940 în urma crizei regimului autoritar al regelui Carol al II-lea care lichidase democraţia în 1938. După modelul lui Hitler, Antonescu devenea ”conducătorul” statului. Dictatura legionaro-antonesciană a menţinut întreaga legislaţie rasială din anii 1937-1938 şi a creat comisia de românizare. Aceasta a însemnat înlăturarea evreilor din economie şi confiscarea averilor marilor industriaşi, bancheri şi comercianţi evrei. Ulterior, odată cu înăsprirea legislaţiei rasiale şi creşterii politicii antisemite, întreaga minoritate evreiască a avut de suferit de pe urma românizării.




    Pe 4 decembrie 1940, România încheia acordul economic româno-german pe o durată de 10 ani care completa pactul petrol-armament semnat pe 27 mai 1940 în timpul ministeriatului lui Gheorghe Tătărescu. În cele patru luni şi jumătate de coabitare, atât generalul Antonescu, cât şi Garda de Fier au căutat să-şi întărească poziţiile în stat, tolerându-se reciproc. Antonescu a permis ca toate instituţiile statului să fie infiltrate de legionari ori chiar dublate de organisme compuse exclusiv din legionari, în timp ce aceştia au consimţit ca generalul să deţină ministerele-cheie ale guvernului şi controlul serviciilor de informaţii. De asemenea, Antonescu a permis ca legionarii să se răfuiască cu toţi demnitarii care îi persecutaseră în anii 1930. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, la închisoarea Jilava, au fost împuşcaţi 64 dintre aceşti demnitari. Inevitabil, cele două forţe aveau să ajungă la conflict armat din cauza suprapunerii deciziilor în aparatul executiv. Susţinut de tînărul rege Mihai I şi de armată, Antonescu a cîştigat şi susţinerea lui Hitler. Destituirea ministrului de interne, legionarul Constantin Petrovicescu, pe 16 ianuarie 1941, a deschis ostilităţile. Legionarii refuză să se supună deciziei lui Antonescu şi încearcă să-l aresteze şi să preia controlul total în stat.




    Între 21 şi 23 ianuarie 1941, în Bucureşti s-au înregistrat lupte de stradă între armată şi grupuri de legionari, circa 120 dintre victimele civile fiind evrei. Aproximativ 8000 de membri ai Gărzii de Fier au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, aceasta fiind înlăturată de la conducerea României. Dar înlăturarea Gărzii de Fier de la conducerea României nu a fost ireversibilă. Liderii ei au fost adăpostiţi în Germania care i-a folosit ca pe o ameninţare la adresa lui Antonescu.