Radio România Internațional

Tag: lideri

  • Revoluția română la 35 de ani

    Revoluția română la 35 de ani

    Adesea se vorbește despre mari resetări atunci când un tip de lider câștigă alegerile dintr-o țară mare mondială, așa cum a fost victoria lui Donald Trump în noiembrie 2024 în SUA. Dar mari resetări sunt acelea care au loc atunci când ample schimbări se produc în spații geopolitice mari și importante, așa cum a fost anul 1989 în Europa Centrală și de Est. Atunci, regimurile comuniste din Polonia, Ungaria, Republica Democrată Germană, Cehoslovacia, Bulgaria și România au cedat puterea sau au fost înlăturate de furia populară cu violență. Cazul românesc este cel al răsturnării unui regim prin forme violente, cea mai violentă dintre toate schimbările din 1989.

    Îndelung comentată din 1989 încoace, deși mai puțin vizibilă ca în alți ani, Revoluția română continuă să fie, la 35 de ani, principala referință la tot ce îi leagă pe români de cotidian. Moștenirea ei este indiscutabil pozitivă și schimbările survenite de atunci încoace au adus o semnificativă creștere a nivelului de trai, o prezență consistentă în cele mai importante alianțe militare și civile care sunt NATO, Uniunea Europeană și spațiul Schengen. Toate acestea au fost posibile grație sacrificiului celor din decembrie 1989 și al efortului constant depus de cele câteva zeci de milioane de români în cei 35 de ani.

    Istoricii se ocupă de trecut și de la ei aflăm ce s-a petrecut cu omenirea până în timpul prezent. Istoricul Virgiliu Țârău, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, s-a referit la schimbarea din urmă cu 35 de ani și la dificilul parcurs, așa-numita ”tranziție”.

    ”Deși mai avem puțin timp, circa un deceniu, până când vom egala și depăși timpul comunismului est-european, să constatăm că tranziția de la acest regim la cel democratic a fost una deopotrivă scurtă și lungă. Timpul schimbării a fost scurt, intens, revoluționar, cel al transformării și, mai ales, al metabolizării transformării a fost unul prelung, divers și complex. El a avut traiectorii distincte în tranziție la nivel regional și național.

    Ca atare, dacă schimbarea a fost în aparență rapidă, tranziția a fost un proces îndelungat, unul în care transplantarea unui nou sistem pe rădăcini sociale, politice, economice, culturale și de mentalitate din comunism s-a dovedit laborioasă și uneori contradictorie. Lectura momentului schimbării a purtat mereu amprenta contingentului, a conjuncturalului din tranziție, a unui prezent care mereu a condiționat și a afectat înțelegerea trecutului recent, atât în Occident, cât și în centrul și estul Europei.”

    Revoluția română nu poate fi înțeleasă decât în spiritul timpului european de atunci care a produs-o. Ea nu este decât un caz particular al marii resetări din urmă cu 35 de ani care a condus la realitatea de azi, dorită atunci. Virgiliu Țârău.

    ”Evenimentele cumulate ale anului 1989 au dus lumea într-o nouă direcție. S-a spus că a fost un europocentristă, democratică, liberală și integrativă, una în care Europa Estică s-a transformat, renunțând pe cale pașnică sau nu la ordinea politică și la regimurile de putere comunistă. A fost una care a dus la unificarea Germaniei și mai apoi Europei, într-un proiect ambițios: din Portugalia și până statele baltice. Ferestrele deschise atunci au creat premisele unei alte globalizări, dar și a unei lumi care părea a fi depășit realitățile Războiului Rece.”

    În analiza făcută anului 1989 de istoricul britanic Timothy Garton Ash, modurile în care puterea comunistă din țările Europei Centrale și de Est a fost înlăturată s-a făcut pașnic, prin alegeri, sau prin violență revoluționară. Virgiliu Țârău a vorbit despre cel propriu României, revoluția.

    ”Acesta a fost asociat evenimentelor petrecute în Germania de Est, Cehoslovacia și România în ultimele luni ale anului 1989. Această distincție formulată de Timothy Garton Ash era avansată ținând seama mai ales de contestarea puterii comuniste din stradă, a presiunii de jos, care a germinat și a condus la îndepărtarea de la putere a elitelor comuniste. Opacitatea și încremenirea în proiect a bătrânilor Honecker, Husak și Ceaușescu, cecitatea și violența reacțiilor lor, lipsa dialogului în interiorul cercurilor de putere comunistă, dar și a dialogului cu structurile de opoziție, au fost alte ingredente ale acestui al doilea tip al schimbării în concepția lui Garton Ash.

    Protestul, contestarea și răsturnarea politică au fost asociate de căderii Zidului, a preluării de catifea sau a celei sângeroase a puterii care a însoțit schimbarea din 1989.”

    Indeiferent de maniera prin care au ieșit de pe scena istoriei, pașnică sau violentă, regimurile comuniste erau putrede. Virgiliu Țârău.

    ”Dincolo de influențele externe, de jocurile strategice, evidențele istorice ne arată că sistemele comuniste au sucombat din interior, că aceia vinovați de această implozie erau chiar liderii comuniști, incapabili să mai gestioneze un sistem tot mai corupt și tot mai nefuncțional. În esență, nemaifiind viabil și legitim, comunismul a fost abandonat tocmai de cei care îi administrau destinul, aparatcici și tehnocrați deopotrivă.

    Concludent, prin transformarea Continei de Fier într-una de nailon, subversiunea din interior a devenit tot mai consistentă. Lipsa de resurse pentru a rezolva problema datoriilor i-a pus în situația de a negocia și, finalmente, de a preda puterea, atunci când contestarea din stradă nu a mai putut fi gestionată.”

    Revoluția română din 1989 este o parte a marii resetări a Europei Centrale și de Est. Ea a produs efecte pozitive în toate aspectele vieții societăților care în urmă cu 35 de ani se luptau disperate cu mizeria economică și orizontul închis.

  • Acum 50 de ani, Ceauşescu

    Acum 50 de ani, Ceauşescu

    În martie 1965, murea Gheorghe Gheroghiu-Dej, liderul comuniltilor români în perioada preluării puterii, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, cu sprijinul sovieticilor. Avea 64 de ani şi se crede că boala accelerată care i-a adus sfârşitul a fost şi ea provocată de sovietici, supăraţi de orientarea independentă a lui Gheorghiu-Dej. Succesiunea nu fusese perfect reglată astfel că alegerea unui tânăr de 47 de ani, câţi avea atunci Ceauşescu, a fost o surpriză pentru unii dintre vechii lideri comunişti de la Bucureşti. Despre ceilalţi se spune că l-au ales în mod special pe Nicolae Ceauşescu, fiecare sperând să îl manipuleze cu uşurinţă. Împlinirea a 50 de ani de la alegerea lui Nicolae Ceauşescu în fruntea Partidului comunist şi a României a trecut total neobservată, multe alte probleme, interne, europene sau chiar internaţionale având prioritate în interesul românilor. La scurt timp după ce a fost ales, în martie 1965, în fruntea Partidului Comunist Român, unic şi deţinător al puterii absolute în România, Nicolae Ceauşescu s-a arătat tot mai hotărât să instaureze un regim personal tot mai dictatorial. Deşi tânăr, Ceauşescu făcuse politică în timpul regimului capitalist şi nu era legat de Moscova.



    În anii 60 s-a arătat pus pe deschidere pro-occidentală şi a câştigat enorm când, la numai 3 ani de la instalare, în 1968, s-a opus invadării Cehoslovaciei de către armatele statelor comuniste partenere, din Tratatul de la Varşovia. Ceauşescu a organizat o mare adunare la Bucureşti, unde s-au spus lucruri dure la adresa sovieticilor, în lumina acţiunii armate împotriva unui stat partener cum era Cehoslovacia. Se poate considera că se temea să nu păţească acelaşi lucru şi căuta sprijinul internaţional. Poziţia lui de atunci a avut un uriaş succes, punându-i la picioare opinia publică românească, dispusă să vadă în tânărul lider, un reformator pe care şi-l dorea dar nu-l zărise decât în Ungaria şi Cehoslovacia. Iar pe plan extern, se pare că ţările occidentale erau dispuse ca, în caz de invazie sovietică, să nu mai admită să se întâmple ce se petrecuse în trecut, la Berlin, Budapesta sau Praga, să nu mai lase primăverile” estice să fie înăbuşite. Urmează o deschidere fără precedent, Ceauşescu este prietenul liderilor occidentali dar şi al despoţilor orientali, face împrumuturi de la marile organisme internaţionale capitaliste şi nu de la sovietici, caută petrol în alte părţi, de unde alimentează de asemenea, vesticii, face dizidenţă în cadrul taberei comuniste şi îşi consolidează imaginea. Minunea a durat cam 7 ani, până a descoperit savoarea cultului fără limite al personalităţii maxime în viaţă, promovat la Beijing şi la Phenian şi a vrut şi el. Situaţia din România se degradează accelerat, din toate punctele de vedere. Adâncirea în paranoia comunistă se îmbină cu criza mondială astfel că România se închide tot mai mult, cheltuielile de orice fel, inclusiv cele necesare populaţiei, se reduc drastic, valuta se duce prioritar la efortul de plată a împrumuturilor anterioare. Cultul personalităţii se transformă într-o dictatură bicefală, soţia lui Nicolae Ceauşescu devenind numărul 2 peste tot.



    Anii 80 înseamnă pentru români o situaţie disperată, cu nivelul de viaţă prăbuşit la toate capitolele, cu un cult înnebunitor al personalităţii soţilor Ceauşescu, cu o poziţie internaţională dezastruoasă. Pe scurt, românii nu au ce mânca, tremură de frig în propriile case, sănătatea este lipsită de medicamente străine, plecarea din ţară, defintiv sau doar cu scop turistic, este imposibilă, şi în tot acest timp sunt obligaţi să asculte sau de-a dreptul să cânte condiţiile minunate de viaţă pe care Elena şi Nicolae Ceauşescu le-au oferit cu generozitate poporului român. În decembrie 1989, omenirea asista la prăbuşirea, ca într-un domino, a regimurilor comuniste din Europa. Ceauşescu era ultimul care, la 22 decembrie 1989, cădea sub presiunea demonstranţilor, dintre care mulţi au plătit cu viaţa. Şi cuplul dictatorial Elena şi Nicolae Ceauşescu avea să fie executat sumar, în decembrie 1989, la 3 zile de la înlăturarea şi arestarea lor. România şi-a revenit greu din dictatura lui Ceauşescu iar după 25 de ani, pentru mulţi, din fericire, Epoca lor de aur nu mai înseamnă nimic.

  • Liderii revoluţiilor din 1989

    Liderii revoluţiilor din 1989

    Despre rolul personalităţii în istorie s-a vorbit şi se va vorbi enorm. Aparent, rămân în memoria publică doar personajele negative, sângeroase, malefice, patologice. Este o caracteristică, de fapt, a societăţilor vechi, cu lipsă de comunicare, în care viaţa era dură şi se supravieţuia doar prin violenţă. Evoluţia societăţii, arta şi cultura au adus în prim plan şi personalităţile spiritului, ale sensibilităţii şi creaţiei. Nu mai este nevoie să ucizi oameni pentru a rămâne în memoria timpului, poţi scrie poezie sau filosofie, poţi face artă, muzică, arhitectură sau ştiinţă pentru ca semenii să te aprecieze, peste mări şi ţări şi peste veacuri.



    Secolul XX a însemnat un triumf al personalităţii, al oamenilor care înfloresc în mijlocul societăţii oamenilor. Din păcate, acest secol nu a fost lipsit de personaje negative, ba chiar şi mai malefice şi mult mai eficiente în acţiunea lor distructivă, dar au fost create categoriile clare de încadrare a lor.



    De asemenea, personajele pozitive au pătruns şi în politică sau simpla exercitare a puterii de stat. Secolul XX este momentul societăţii civile, atunci când guvernaţii îşi spun cuvântul nu numai când le permit guvernanţii. Experienţa comunistă aparţine şi ea aceluiaşi secol trecut.



    Istoria comunismului european, mai ales cea postbelică, este marcată de numeroase personalităţi care s-au ridicat din rândul societăţii civile, a guvernaţilor. Ei au purces să realizeze imposibilul, să se opună unui sistem închis, dur, distructiv chiar. La rândul său, comunismul venea cu personalităţile sale, promovate într-un fenomen specific, cultul personalităţii, care practica inclusiv îmbălsămarea resturilor pământeşti ale celui aproape zeificat. Regimurile comuniste au ajuns la finişul din 1989 conduse de vechi activişti de esenţă stalinistă.



    În Germania de Est era Erik Honecker, Cehoslovacia era condusă de Gustav Husak, în Ungaria se instalase, de decenii, la putere Janos Kadar, iar Bulgaria era condusă, încă de după al doilea război mondial, de Todor Jivkov. Polonia era un caz aparte, armata acaparând partidul comunist, unic şi monolitic, pentru a-l salva de la prăbuşire, fie sub presiunea propriului popor, fie sub intervenţia sovietică.România era şi ea un caz special, Ceauşescu fiind un lider dintre cei tineri ai comunismului est-european, dar promotor al unui stalinism de tip nou, întărit cu practici chinezeşti şi nord-coreene. Polonia şi Cehoslovacia au avut personalităţi emblematice în fruntea luptei anticomuniste – desigur este vorba de Lech Walesa, respectiv Vaclav Havel, care au şi devenit preşedinţi post-comunişti ai ţărilor lor.




    În restul ţărilor comuniste est-europene, opoziţia era puţin conturată sau greu de iniţiat, cum era în România. Astfel, trecerea de la comunsim la democraţie pluralistă s-a făcut în forme diferite, fie prin negocieri, prin tranziţii scurte sau chiar alegeri, fie sub presiunea demonstranţilor, ca în România, care au măturat totul.



    Majoritatea statelor foste comuniste din estul Europei au cunoscut una sau două etape în evoluţia lor spre democraţie, o cedare treptată de putere a comunismului. Era momentul liderilor comunişti reformişti, aşa cum prevedea exemplul sovietic, al reformatorului Gorbaciov. Dar vremurile erau cu mult mai avansate. Comunismul cu faţă umană era un model depăşit şi refuzat de oameni, astfel că şi viaţa comunismului de tranziţie a fost redusă.



    Până la Revelionul de trecere în 1990, aceşti lideri lăsaseră, deja, locul reprezentanţilor poporului, celor cunoscuţi şi apreciaţi pentru poziţia lor democratică şi anticomunistă.



    În România, în aceste zile, mai mulţi dintre liderii ţărilor est-europene, inclusiv ale celor din fosta URSS, în frunte cu legendarul Lech Walesa, au participat la o conferinţă dedicată celor 25 de ani de revoluţie europeană anticomunistă.